INTALNIRE CU UN SCRIITOR: Raymond Chandler

[judit ionescu]

 

   

 

 

Raymond Thornton Chandler (23 iulie, 1888 – 26 martie, 1959) a fost un scriitor american de romane polițiste și nuvele.

Sa născut la Chicago în 1888.Are șapte ani când tatăl său, un american, o părăsește pe mama lui Raymond. Aceasta, o irlandeză, se întoarce împreună cu copilul în Anglia. Raymond Chandler revine în Statele Unite în 1912, stabilindu-se pe Coasta de Vest. Fermecător, spiritual, înzestrat pentru stiințe, Chandler își găsește de lucru ușor. La un moment dat, ocupă un post important într-o companie petrolieră. Participă la primul război mondial, luptând în Franța. Se căsătorește cu Cissy Pascal, o femeie cu 18 ani mai în vârstă decât el. La vârsta de 48 de ani își pierde slujba și începe o perioadă foarte dificilă pentru el. Ca să-și câștige existența, începe să scrie pentru "pulps", publicații de senzație, ieftine, care tipăresc literatură polițistă. Timp de 5 ani, lungi și grei, el își rafinează stilul, fiind susținut moral de soția sa. Când "The Big Sleep" ("Somnul de veci") e publicat ]n 1939, scriitorul are deja 50 de ani. Romanul e ecranizat în 1946, filmul fiind regizat de Howard Hawks și avându-i în rolurile principale pe Humphrey Bogart și Lauren Bacall. Filmul îl face celebru și pe Chandler. Alte romane de succes sunt "The High Window" ("Fereastra înaltă", 1942), "The Lady in The Lake" ("Doamna din lac", 1943), "The Little Sister" ("Sora cea mică", 1949), "The Long Good-Bye" ("Lunga despărțire", 1954). Personajul principal creat de Chandler, detectivul Philip Marlowe, e rafinat, cinic și ironic, scriitorul dând dovadă de remarcabile abilități tehnice. Raymond Chandler a murit în 1959, astăzi fiind catalogat drept unul dintre cei mai buni autori de romane polițiste din secolul 20.

 

       

 

În 2005, revista americană „Time” a inclus Somnul de veci, scris de Raymond Chandler, în topul celor mai vândute 100 de cărţi publicate după 1923. Astfel, primul şl cel mai bun roman al lui Chandler, din seria detectivului Philllp Marlowe, primeşte confirmarea incontestabilei sale valori. Arthur Gwynn Geiger, un individ care pare să-şi câştige existenţa de pe urma comerţului cu cărţi rare, îl şantajează pe milionarul General Sternwood, care îşi trăieşte bătrâneţea chinuit de paralizie. Sătul de presiunile lui Geiger, bătrânul Sternwood îl angajează pe detectivul Marlowe să îl prindă pe individul şantajist. Ceea ce iniţial părea un caz simplu şi uşor de rezolvat, se dovedeşte a fi începutul unor lungi şiruri de investigaţii ale unor crime care se produc pe parcursul desfăşurării acţiunii. După ce află despre Geiger că închiria materiale pornografice mascate cu coperte de cărţi rare şl apoi îşi şantaja clienţii, Marlowe îl urmăreşte până în faţa casei, unde aşteaptă să vadă ce urma să se mai întâmple. După câteva minute, aude zgomotul unor focuri de armă şl ţipătul unei femei. Intrat în imobil, îl găseşte pe şantajistul Gelger mort în faţa unui videoproiector, pe care se derula un film porno, având-o ca actriţă pe fiica bătrânului Sternwood.

(recenzia editurii "Colecţia Adevărul")

 

            

 

(Pentru vizionarea ecranizarii vezi linkul :https://www.youtube.com/watch?v=sKT6IseYIhM)

 

 

Raymond Chandler – Adio, frumoasa mea

(fragment)

"Capitolul 2

 

 Alte două uşi batante separau capul scărilor de local. Namila le-a deschis uşor, împingându-le cu degetele, apoi a intrat în încăpere. Era o cameră lungă şi îngustă, nu prea curată, nici prea luminoasă. Un grup de negri cânta şi sporovăia într-un colţ, în jurul unei mesede joc luminate. Lângă peretele din dreapta se afla un bar. Restul încăperii

avea numai mese mici şi rotunde. Erau câţiva clienţi, bărbaţi şi femei, negri

cu toţii.Lampa de deasupra mesei de joc s-a zguduit şi zgomotul a încetat brusc. S-a aşternut o linişte apăsătoare. Toţi ochii aceia cafenii s-au întors către noi. Vedeam feţe cu nuanţe între gri şi negru ai căror ochi străluceau şi priveau curioşi la reprezentanţii unei alte rase. Un negru solid, cu gâtul gros, stătea rezemat de bar. Avea dungi roz pe mânecile cămaşei; bretelele alb cu roz se încrucişau pe spatele său lat. Se vedea de la douăpoşte că e gorila localului. S-a întors încet şi ne-a privit, în timp ce îşi

întindea picioarele şi îşi plimba peste buze limba imensă. Faţa plină de

cicatrici, crestată, turtită şi cu pielea îngroşată îţi dădea impresia că suportase toate

loviturile pe care ţi le poţi imagina, poate mai puţin aceea cu o cupă de

excavator. Părul scurt şi creţavea reflexe gri. Uneia dintre urechi îi lipsea lobul.

Era mare şi greoi.Avea picioarele groase şi, foarte ciudat pentru un negru, crăcănate. Şi-a mai mişcat puţin limba, apoi a zâmbit şi a pornit spre noi în poziţie de luptă.

Omul meu îl aştepta calm. Negrul cu dungi roz pe mâneci a pus mâna sa neagră şi masivă pe pieptul namilei de lângă mine. Prin comparaţie, mâna aceea marearăta ca o gămălie de ac. Namila nici nu s-a clintit. Bătăuşul a zâmbit puţin.

― Nu primim albi aici.E numai pentru negri. Îmi pare rău. Cu ochii săi mici şi

cenuşii, namila a aruncat o privire rapidă prin încăpere. Obrajii i s-auîmbujorat puţin.

― Cioară nenorocită, a spus încet, cu amărăciune. Apoi a ridicat vocea. Unde-i Velma?

Gorila se amuza. A studiat hainele albului, cămaşa maro şi cravata galbenă, haina gri şi mingile acelea de golf pe ea. Îşi mişca delicat capul, privind din diverse unghiuri.

Apoi şi-a coborât privirea către pantofii din piele de crocodil. A râs încetişor, apoi a zis:

― Velma, zici? Nu-I nici o Velma pe-aici. Nici mărfuri ilegale, nici curve. Şi-acu’ cară-te, albule, cară-te.

― Velma lucra aici, spuse namila. Vorbea ca prin vis, parcă ar fi fost singur într-o pădure, culegând trei-fraţi-pătaţi. Am scos batista şi mi-am şters, din nou, ceafa.

Gorila a început deodată să râdă.

― Ptiu, zise, aruncând prietenilor săi o privire rapidă, peste umăr. Velma lucra aici! Da’ nu mai lucrează. S-a retras. Ha, ha.

― Fă bine şi ia laba aia nenorocită de pe cămaşa mea, l-a atenţionat namila.

Gorila s-a încruntat. Nu era obişnuit să i se vorbească aşa. Şi-a retras mâna şi a strâns-o într-un pumn de culoarea şi dimensiunea unei vinete mari. Trebuia să se gândească la slujbă, la reputaţia sa de bătăuş, la ce vor spune prietenii săi. A cumpănit o secundă, apoi a făcut o greşeală. Cu o mişcare scurtă din cot, a expediat un pumn în falca albului.

În încăpere s-au auzit murmure. A fost o lovitură bună; umărul s-a deplasat,

corpul a venit după el. Era foarte multă forţă în acest pumn şi omul care l-a

expediat avea multă experienţă. Namila însă nu şi-a mişcat capul mai mult de un

centimetru. N-a încercat să pareze lovitura. A încasat-o, s-a scuturat puţin, a scos un sunet înfundat şi la apucat pe negru de gât. Gorila a încercat să-l lovească cu genunchiul între picioare. Uriaşul l-a ridicat, l-a întors, apoi şi-a depărtat puţin picioarele, l-a îndoit spre spate şi l-a apucat de curea, care s-a rupt ca o aţă. A pus mâna sa imensă pe spatele

negrului şi l-a azvârlit de-a lungul încăperii. Trei clienţi au sărit din faţa

gorilei care, învârtindu-se, clătinându-se şi agitându-şi mâinile a luat din

drum o masă, apoi s-a izbit de perete, producând un zgomot care trebuie să se

fi auzit până la Denver.

― Există indivizi care cred că pot s-o facă oricând pe deştepţii, a zis namila şi s-a întors spre mine. Da, hai să bem ceva.Ne-am îndreptat spre bar. Cât ai bate din palme, clienţii au devenit umbre mute ce se deplasau în cea mai mare linişte prin cameră, pentru a ajunge la uşile din capul scărilor.

Nici un zgomot, ca nişte umbre pe iarbă. Nici uşile nu au fost lăsate să

balanseze. Ne-am rezemat de bar."

(Continuare la

http://www.azicitesc.com/raymond-chandler-adio-frumoasa-mea/)

 

[silvian dobre]