Gr.M.Croitoru : Nemaipomenita poveste a lui VLAD şi a surorii lui ALMADA (4)

[judit ionescu]

Seara a II-a:

CEI DOI FRAŢI, ALMADA ŞI VLAD, SE DESPART
Multe erau gândurile care i se învălmăşeau în cap înaceastă dimineaţă limpede şi răcoroasă. Era pregătit de plecare.
Calul, armele, merindea erau pregătite. Dar cum le va spune tatălui şi Almadei? Dar dacă nu le spune? Vor crede că a plecat la vânătoare. Văzând că nu mai vine, vor gândi că i s-a întâmplat ceva. Câte nu se întâmplă la vânătoare?! Îl vor căuta cât îl vor căuta şi, negăsindu-l, îşi vor lua gândul de la el, considerându-l pierdut pentru totdeauna.
Nu, nu poate pleca aşa. Cine ştie cât va umbla prin lume, tatăl său este bătrân şi... Nu poate să nu-l îmbrăţişezela plecare. Dar Almada? Dacă are dreptate tatăl său că îl
iubeşte? De ce s-o facă să-l urască?! Nu, nu poate pleca
aşa!...
Se ridică în picioare şi dădu să plece spre casă. Îşi mai
îndreptă privirile spre munţii învăluiţi în ceaţă, spre care se
va îndrepta şi el chiar azi. După câţiva paşi, se pomeni că
cineva îi sare în spate şi-i pune palmele peste ochi.
– Almada, ce faci tu aici?
Nu-i răspunde. I se agaţă de gât şi-l îmbrăţişează cum
nu o mai făcuse până acum. Şi-l sărută pe buze tot cum nu
mai făcuse niciodată. Se desprinde cu greu din îmbrăţişarea
ei, o prinde de umeri, o îndepărtează de el şi-o priveşte. Din
ochii ei albaştri ca cerul de primăvară curgeau lacrimi fierbinţi
şi mari. Părul ei de culoarea razelor de soare filtrate
prin miere se revărsa peste umeri şi spate.
– Almada, sora mea dragă! Spune fratelui tău de ce
curg lacrimi din ochii tăi frumoşi? Din ochii ăştia care n-au
ştiut decât să râdă până acum? De ce fruntea ta este atât de
încruntată? De ce chipul tău drag este umbrit de nori grei?
Printre suspine, reuşeşte să spună:
– Cum să nu plâng când tu ai vrut să fugi fără să spui?
De ce fugi? De cine fugi? Ai uitat cum spune tata? De ce fugi
în spate duci!
– Nu ştiu, surioară dragă! Ceva parcă mă cheamă
într-acolo. Mă atrage şi nu mă pot opune.
– Ceva sau cineva?
– Poate fi şi un cineva, dar unul pe care nu-l ştiu încă.
Tu fii fată cuminte şi rămâi acasă să ai grijă de tata până mă
întorc eu. Dacă mă mai întorc! Cine ştie?
– Ei, hai să ne lămurim, căci până acum ai fost bunul,
dragul şi grijuliul meu frate, dar eu ştiu de mai multă vreme
că nu suntem fraţi şi-ţi spun acum, spulberând mitul frăţiei!
– Ce vrei să spui, soră dragă?
– Că ce ştii tu de câteva zile, eu ştiu de mai multă vreme.
Nu suntem fraţi, deşi am crescut ca fraţii. Îi voi rămâne
recunoscătoare şi îndatorată toată viaţa tatălui tău, care m-a
crescut şi pe mine ca şi pe tine, făr' să facă vreo diferenţă
între noi şi m-a învăţat tot ce ştiu. Voi rămâne, cum zici, să-i
port de grijă, până vine cealaltă vară. Voi avea grijă să nu-i
lipsească nimic, cum nici mie nu mi-a lipsit, dar... Există un
dar, fratele meu. Şi un dacă. Dar dacă nu vii până atunci, voi
pleca pe urmele tale şi te voi găsi, ţine minte!, şi în gaură de
şarpe. Dacă vei fi la ananghie, te voi scăpa, chiar de voi plăti
cu viaţa mea, iar de te voi găsi petrecând şi uitând de semenii
tăi şi de cel care ţi-a dat viaţă şi te-a crescut, pe mine mă
scot din această relaţie, fiindcă eu văd că nu contez, te voi
pedepsi cum numai eu ştiu s-o fac. Jur! Acum, du-te şi nu te
uita înapoi! Stai! Stai să-ţi dau darul pe care l-am pregătit
pentru tine. Este o năfrămuţă făcută din pânză ţesută de
mine şi cusută de mâinile mele. Am pus pe ea stelele cerului,
pe care le-am privit cu tine de atâtea ori, şi florile din
valea noastră. În mijlocul ei am cusut cu fir de mătase aurie
o lalea galbenă cu nişte picăţele pe ea. Să-ţi spun povestea
acestei flori. N-am spus-o nimănui şi nu o voi mai spune.
Când eram mică, poate îţi mai aminteşti, m-am dus la câmpul
cu lalele, dincolo de râu, îl ştii şi tu. Voiam să-i fac o bucurie
tatei, să-i aduc un buchet de lalele înflorite. Am ajuns
acolo. Sufla un vânticel călduţ de început de vară. Poieniţa
parcă luase foc, căci cele mai multe erau roşii. Erau vesele şi
şuşoteau între ele, strânse ciopor. Parcă ziceau: „Uite, vine o
fetiţă să rupă câteva dintre noi şi să ne dea cuiva drag. Ce
bucuroasă e! Şi frumoasă! Păcat că are picăţele pe faţă! Ca şi
surata noastră de culoare galbenă, aia din margine, care nu
e ca noi, având şi ea pete. De-aia am lăsat-o la margine”.
Mi-am întors privirile spre marginea poieniţei şi-am
văzut-o. Era, mi s-a părut mie, mai frumoasă decât toate
celelalte. Mi-am zis: „Pe tine te iau, frumoaso, şi te duc tatălui
meu drag, cea mai iubită fiinţă pe care o cunosc!”. Am
luat-o, am sărutat-o şi-am pornit în fugă spre casă. Am apucat
să aud ce mai ziceau celelalte lalele: „Ce gusturi are şi
copila asta!”. Tata a zis că i-am făcut cel mai frumos cadou
din viaţa lui şi nu va uita gestul meu niciodată. A pus-o
într-o cană în apă şi a rezistat toată vara. Aflând că vrei să
pleci în lume, am cusut floarea pe năfrămuţă, ca să nu uiţi
pe cea care a cusut-o cu dragoste şi a udat-o cu lacrimi.
Acum, du-te! Hai, du-te şi nu te uita înapoi!– Nemernicul! explodează pur şi simplu Rădiţa, iar
Gogu, care o ţinea în braţe, simte cum pe mână îl frig lacrimile
fierbinţi ce se scurgeau şiroaie din ochii fetei. Iartă-mă,
moşule! Promit că nu mai zic nimic.
Şi alţii oftau şi se foiau pe laviţe.

[coca antoniu]

O naratiune minunata plina de sentiment,am citit-o cu placere!