CARTEA PREFERATA : Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu - fragmente-

[judit ionescu]

La Piatra Craiului, în munte (capitolul I.)

În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal. Nişte şănţuleţe ca pentru scurgere de apă, acoperite ici şi colo cu ramuri şi frunziş, întărite cu pământ ca de un lat de mână, erau botezate de noi tranşee şi apărau un front de vreo zece kilometri.

În faţa lor, câteva dreptunghiuri de reţele şi "gropi de lup" erau menite să sporească fortificaţiile noastre. Toate capetele acestea de tranşee, risipite ici-colo, supraveghind şoseaua (?) de pe boturi de deal, nu făceau, puse cap la cap, un kilometru. Zece porci ţigăneşti, cu boturi puternice, ar fi râmat, într-o jumătate de zi, toate întăriturile de pe valea Prahovei, cu reţele de sârmă şi cu "gropi de lup" cu tot. (Gropile astea de lup erau nişte gropi cât cele pe care le fac, jucându-se, copiii în nisip, iar în fund aveau bătut câte un mic ţăruş, ascuţit apoi ca o ţeapă în sus.) După socotelile Marelui stat-major român din 1916 - adică din timpul bătăliei de la Verdun - duşmanul care venea la atac avea să calce, din nebăgare de seamă, în aceste gropi şi să se împungă în ţepi, fie în talpă, fie în spate. Despre "valea fortificată" a Prahovei vorbea cu respect toată ţara: Parlamentul, partidele politice şi presa. Ca să nu poată fi văzute din tren aceste realizări misterioase, vagoanele nu circulau decât cu perdelele trase, sau, dacă nu erau perdele, cu geamurile mânjite cu vopsea albă, iar de la Sinaia, pe fiecare culoar, erau santinele cu baioneta la armă. La 10 mai, în acelaşi an, eram mutat în regimentul XX, care, de un an şi mai bine, se găsea pe frontieră, deasupra Dâmbovicioarei în munţi, tot pentru acoperire şi fortificaţii. Aci, aceeaşi glumă: câteva sute de metri de tranşee-jucării erau menite să ilustreze principiile tactice ale armatei române de neînvins. Frontul de acoperire al batalionului nostru se întindea pe vreo zece-cincisprezece kilometri de frontieră, către vama Giuvala în dreapta, iar spre stânga până la domul alb, de piatră, al culmii Piatra Craiului. Noi "fortificasem" însă, cu trei sute de metri de tranşee, ca mai sus, dar fără gropi de lup, numai bătătura de iarbă verde dintre căsuţa care ne slujea de popotă şi căsuţa unde locuia comandantul de batalion. Fireşte că dacă vreun nefericit s-ar fi rătăcit pe aci "să vadă" întăriturile noastre, ar fi fost arestat şi probabil executat ca un spion.

În realitate, vremea se trecea cu instrucţie într-o poiană mai mărişoară, cu asalturi eroice, care nu erau departe de jocurile de copii din mahalaua Oborului, când ne împărţeam în români şi turci, şi năvăleam urlând unii într-alţii. Ştiu bine că în acest timp se dădeau asigurări în Parlamentul ţării că "suntem bine pregătiţi", că în doi ani de neutralitate "armamentul a fost pus la punct", iar anumite persoane îşi luau răspunderea afirmării că suntem gata "până la ultimul nasture, până la ultimul cartuş", iar cu ştiinţa luptei până la cucerirea oricărei poziţii, fie ea socotită ca inexpugnabilă.

Pentru ceilalţi, poate că aceasta vilegiatură militară n-ar fi fost prea mult dezagreabilă. Camarazii erau oameni cumsecade, care îşi credeau la necaz. Prânzurile şi cinele luate laolaltă, în odăiţa scundă a popotei, treceau potolit, între mâncăruri de birt mic, tărăgănate convorbiri despre amărăciunile concentrării prea îndelungate, despre intrigile de la comanda regimentului, despre cele mai bune sfaturi pentru pregătirea murăturilor şi a borşului, menite să fie trimise prin scrisori acasă, şi, în zile mai de seamă, despre partidele politice ale ţării, când cei care citeau gazeta în fiecare zi aveau prilej să strălucească prin comunicări inedite.

Pentru mine însă această concentrare era o lungă deznădejde. De multe ori seara, la popotă, era destul un singur cuvânt ca să trezească răscoliri şi să întărâte dureri amorţite. E îngrozitoare uneori această putere a unei singure propoziţiuni, în timpul unei convorbiri normale, ca să pornească dintr-o dată măcinarea sufletească, aşa cum din zecile de combinaţii cu şapte litere ale unui lacăt secret, una singură deschide spre interior. În asemenea împrejurări, nopţile mi le petreceam în lungi insomnii, uscate şi mistuitoare.

La drept vorbind însă, în astă-seară nu atât discuţia, care nu mai era o simplă aluzie, m-a aruncat în halul acesta de răscolire, ba era chiar prea directă ca să mai fie atât de otrăvitoare, cât încercarea neizbutită, pe lângă comandantul batalionului, de a obţine o permisie la Câmpulung.

Popota" unde suntem acum e într-o odaie mică, sătească, mai sus decât toate satele româneşti din munte. E abia mai mare ca o colibă, văruită în alb, cu două paturi înguste la perete, acoperite cu velinţe vechi, şi care acum ne slujesc şi drept scaune de masă. O lampă de "gaz" dă o lumină gălbuie, aproape la fel de leşinată ca a vinului, din paharele mari de apă, de dinainte. Masa e, fireşte, de brad, ca la cârciumile de drum mare şi acoperită cu pânză ţărănească. Cum fiecare ofiţer are tacâmul lui de acasă, ales cu dinadins de proastă calitate, "că se pierde", avem dinainte o împerechere de farfurii, cuţite şi pahare, adunate parcă de prin bâlci. Toţi cei paisprezece ofiţeri ai batalionului de acoperire suntem îngrămădiţi aici şi, în aşteptarea cafelelor, se continuă, fără ca nimeni să se sinchisească de fumăria în care ne găsim, discuţia începută o dată cu masa şi iscată de o gazetă adusă de la aprovizionare.

Întâmplarea e între cele obişnuite, iar discuţia e la fel cu toate discuţiile literare, filozofice, artistice, politice, militare, religioase ale oamenilor care, în saloane, în restaurante, în tren, în sala de aşteptare a dentistului, "îşi spun părerea lor" cu convingerea neînduplecată şi matematică cu care larvele îşi ţes în jur gogoşi.

Un proces dezbătut la Curtea-cu-juraţi din Bucureşti a sfârşit printr-o achitare, pătimaş comentată. Un bărbat din aşa-zisa societate bună şi-a ucis nevasta necredincioasă şi a fost absolvit de vină de către judecătorii lui.

Căpitanul Dimiu, comandantul batalionului, un soi de flăcău ardelean, fără să fie din Ardeal, voinic, cu mustaţa bălaie, regulată ca insigna de pe şapca cheferistă, ceva mai mare însă, aproba fără codire hotărârea juraţilor...

- Domnule, nevasta trebuie să fie nevastă şi casa, casă. Dacă-i arde de altele, să nu se mărite. Ai copii, ai necazuri, munceşti ca un câine şi ea să-şi facă de cap?... Ei, asta nu... Dacă eram jurat, şi eu îl achitam.

Căpitanul Dimiu e un conformist. Întârziat mult în grad, om cu rosturi gospodăreşti, nu şi-ar permite să poarte la vârsta lui chipiu franţuzesc, moale, turtit, aşa cum poartă căpitanii tineri, ci a rămas la modelul "Regele Carol I", înalt, rigid ca de carton (că aşa şi era), teşit la spate numai.

Mai surprinzător părea că opinia contrară era susţinută de căpitanul Corabu, tânăr şi crunt ofiţer, cu şcoală germană, justiţiar neînduplecabil, "spaima regimentului". Acum era de nerecunoscut. Păstra asprimea frazei scurte, dar sentimentele acestea de apărător al dragostei nu i le bănuise nimeni, niciodată.

- Cu ce drept să ucizi o femeie care nu te mai iubeşte? N-ai decât să te desparţi. Dragostea-i frumoasă tocmai pentru că nu poate cunoaşte nici o silnicie. E preferinţă sinceră. Nu poţi să-mi impui să te iubesc cu sila.

Căpitanul Floroiu, puţintel, delicat şi cu faţa blondă-şters, îmbătrânită înainte de vreme, era de aceeaşi părere.

- Cum poţi să ai cruzimea să siluieşti sufletul unei femei? Dreptul la dragoste e sfânt, domnule... Da, da... şi aci lungea mult, cu capul întors a necaz, în profil, pe cei doi "a". Îţi spun eu... oricând... unei femei trebuie să-i fie îngăduit să-şi caute fericirea.

Şi toţi ceilalţi, tineri sau mai bătrâiori, lăsând ca discuţia să fie dusă cum se cuvine de către superiori, erau, dealtfel, de aceeaşi părere.

Aş fi vrut totuşi să spun şi eu două vorbe. Simplismul convins al acestei discuţii mă făcea să surâd nervos, căci se suprapunea celor înveninate din mine, ca în revistele ilustrate prost, unde roşul cade alături de conturul negru. Dar fiindcă vorbeam încet, nu eram auzit, şi cum începeam fraza, câte o voce mai puternică mi-o lua cu hotărâre şi pasiune înainte.

Ar fi drept să arăt că nu numai în saloane, în tren, la restaurant se discuta aşa. În literatură, de pildă, şi în teatru era acelaşi lucru. Nu numai romanele, dar toate piesele aşa-zise bulevardiere, mult la modă pe atunci, nu proclamau decât "dreptul la iubire", şi în privinţa asta erau noi şi revoluţionare, faţă de piesele care proclamau în vremuri prăfuite: Ucide-o!... Îndeosebi era jucat pe toate scenele din lume un tânăr francez, ale cărui eroine "poetice", elocvente, cu părul despletit şi umerii goi, într-un decor de lux şi muzică, îşi căutau "fericirea" trecând peste orice, târâte de patimă. Femeile din toate capitalele plângeau, înduioşate până la mistuire de neînţelegerea bărbaţilor brutali din piesă, incapabili să simtă frumuseţea sublimă a iubirii.

Cum teatrul, mai cu seamă prin dialogul lui, care trebuia să dea "iluzia vieţii" (presărat doar cu vorbe de spirit ici şi colo), se obligase să dea deci imaginea exactă a publicului şi a convorbirilor lui, publicul, la rândul său, împrumuta din scenă fraze şi formule gata şi astfel, în baza unui principiu pe care, prin analogie, l-am putea numi al mentalităţilor comunicante, se stabilise o adevărată nivelare între autori şi spectatori:

- Nu ştiu, domnule - filozofă cu resemnare căpitanul Dimiu, stând mare, dar cuminte ca o fată, la masă - mie mi se pare că nevasta nu trebuie să-şi facă de cap... mai e şi obrazul omului în joc. Şi dădu ordonanţei şervetul împăturit cu grijă şi chibzuială. Surâd călduţ căpitanului, şi pentru că are dreptate, şi pentru că am nevoie de bunăvoinţa lui. Pândesc cu suflet de slugă momentul să-i cer o favoare.

- Domnule căpitan - căci căpitanul Floroiu era ceva mai nou în grad decât comandantul de batalion - admiţi dumneata, te rog spune, admiţi dumneata să ucizi o femeie care-ţi declară că nu te poate iubi? Ei, cum vine asta?

- Nu ştiu cum vine, dar eu aş achita pe cel care şi-a omorât nevasta din pricină că ea şi-a părăsit bărbatul şi copiii.

Am surâs din nou mieros şi aprobator. Ştiu cât plictiseau pe camarazii mei aceste încercări care adulmecau bunăvoinţa comandantului, dar era peste puterile mele. Mă oferisem în ajun să execut cu plutonul o săpătură pe care alţii nu o izbutiseră, şi această ofertă a mea îi dezgustase. Înţelegeam limpede, ca prin sticla asta, dar ce puteam face? În mine era o foială de şerpi, care ajungea deasupra numai într-un surâs, înseriat vieţii milităreşti.

Am crezut acum că e momentul propice şi - în şoaptă bâlbâită, jucându-mă cu furculiţa şi cuţitul, să nu trădez emoţia de moarte care mă gâtuia - i-am repetat cererea din ajun.

- Domnule căpitan... ştiţi... vă rugasem... am la Câmpulung... Trebuie să fiu mâine seară acolo. Ştiţi, azi am aranjat cu serviciul...

Îmi pluteau vorbele nesigure, dezarticulate, ca aeroplanele de hârtie albă, pe care le aruncă, prin cameră, copiii, jucându-se.

S-a întors spre mine cu un aer de negustoreasă acră şi plictisită:

- Domnule sublocotenent - cu un "domnule" trântit - ţi-am spus că nu se poate, nu o dată, de zece ori. Nu se poate, şi nu se poate... Aici nu sunt nici eu de capul meu.

Am devenit livid şi am surâs ca un câine lovit, cerând parcă scuze că înghit puneri la punct atât de grave.

Dar peste câteva clipe m-a cuprins o ură amară şi seacă împotriva tuturor. Prostia pe care o vedeam mi-a devenit insuportabilă, pripit, ca o încălzire şi o iritaţie a pielii pe tot corpul. Nu aşteptam decât să izbucnesc... Pândeam un prilej, o cotitură de frază sau un gest, ca să intervin cu o aruncătură de grenadă. Totdeauna, insuccesul mă face în stare să comit, după el, o serie interminabilă de greşeli, ca un jucător la ruletă, care, încercând să se refacă, mizează mereu în contratimp: de două-trei ori pe rând roşu şi trece apoi pe negru, tocmai când acesta nu mai iese, revine, şi aşa la nesfârşit, cu îndârjire. Sunt în stare să fac faţă, cu un sânge rece neobişnuit, chiar întâmplărilor extraordinare, pot transforma însă mici incidente în adevărate catastrofe, din cauza unui singur moment contradictoriu.

Eram acum destul de lucid ca să-mi dau seama că sunt aproape în pragul unei nenorociri, căci în asemenea împrejurări consiliile de război sunt, ca şi regulamentele, necruţătoare şi dau pedepse absolut disproporţionate - douăzeci de ani de muncă silnică pentru o palmă dată superiorului, de pildă - dar în acelaşi timp mă simţeam evadat din mine însumi, căzut ca pe un povârniş prăpăstios.

- Corabule, ascultă-mă ce-ţi spun... Asta-i părerea mea cel puţin. Cum? admiţi dumneata ca să... că aşa vine, nu-i aşa? - şi aci întoarse capul ca să găsească măcar o aprobare iniţială, dar nu mi-a întâlnit decât privirea tăioasă - în sfârşit, nu-i aşa? ca să-şi lase casa şi copiii, să-ţi spună "alivoar, stimabile" şi tu să nu-i rupi picioarele?... Ba să faci şi pe delicatu! "Noroc şi să fie de-a bună, cucoană."

- Domnule căpitan - căci Corabu nu numai că era cu mult mai nou, dar îi era acum şi subaltern - eu vă întreb încă o dată: Admiteţi dumneavoastră dragoste cu sila? Dacă o femeie zice "nu-mi mai placi... să ne despărţim"... Poţi dumneata să spui: "nu... eşti condamnată pe toată viaţa, n-ai drept să divorţezi..." Da?

- Ei bine, dacă e vorba de o despărţire în regulă, atunci e altceva, fireşte. Eu nu vorbesc de divorţ... eu zic de femeia care-şi înşală bărbatul.

Am intervenit nervos şi aproape şuierat... Atât de viu şi ca mimică, încât toţi s-au întors spre mine.

- Nu, nici atunci.

Şi am reluat mai scăzut, demascându-mi premeditarea, acum când toţi mă priveau uimiţi.

- Discuţia dumneavoastră e copilăroasă şi primară. Nu cunoaşteţi nimic din psihologia dragostei. Folosiţi un material nediferenţiat.

Dacă aş fi spus asta ca opinie obiectivă, oamenii ar fi acceptat-o, poate, dar era în tonul meu, în ostentaţia neologismelor, o nuanţă de jignire şi dispreţ, încât toţi m-au privit miraţi, nedeprinşi cu atitudini atât de puţin milităreşti, iar căpitanul Corabu, întărâtat, dar stăpânindu-se, s-a întors spre mine cu un fel de mică solemnitate acră de magistrat.

- Cum, domnule, dacă o femeie zice: "nu mai vreau", dumneata zici: "ba da, să vrei?" Hăi?

- Nu ştiu, domnule - filozofă cu resemnare căpitanul Dimiu, stând mare, dar cuminte ca o fată, la masă - mie mi se pare că nevasta nu trebuie să-şi facă de cap... mai e şi obrazul omului în joc. Şi dădu ordonanţei şervetul împăturit cu grijă şi chibzuială. Surâd călduţ căpitanului, şi pentru că are dreptate, şi pentru că am nevoie de bunăvoinţa lui. Pândesc cu suflet de slugă momentul să-i cer o favoare.

- Domnule căpitan - căci căpitanul Floroiu era ceva mai nou în grad decât comandantul de batalion - admiţi dumneata, te rog spune, admiţi dumneata să ucizi o femeie care-ţi declară că nu te poate iubi? Ei, cum vine asta?

- Nu ştiu cum vine, dar eu aş achita pe cel care şi-a omorât nevasta din pricină că ea şi-a părăsit bărbatul şi copiii.

Am surâs din nou mieros şi aprobator. Ştiu cât plictiseau pe camarazii mei aceste încercări care adulmecau bunăvoinţa comandantului, dar era peste puterile mele. Mă oferisem în ajun să execut cu plutonul o săpătură pe care alţii nu o izbutiseră, şi această ofertă a mea îi dezgustase. Înţelegeam limpede, ca prin sticla asta, dar ce puteam face? În mine era o foială de şerpi, care ajungea deasupra numai într-un surâs, înseriat vieţii milităreşti.

Am crezut acum că e momentul propice şi - în şoaptă bâlbâită, jucându-mă cu furculiţa şi cuţitul, să nu trădez emoţia de moarte care mă gâtuia - i-am repetat cererea din ajun.

- Domnule căpitan... ştiţi... vă rugasem... am la Câmpulung... Trebuie să fiu mâine seară acolo. Ştiţi, azi am aranjat cu serviciul...

Îmi pluteau vorbele nesigure, dezarticulate, ca aeroplanele de hârtie albă, pe care le aruncă, prin cameră, copiii, jucându-se.

S-a întors spre mine cu un aer de negustoreasă acră şi plictisită:

- Domnule sublocotenent - cu un "domnule" trântit - ţi-am spus că nu se poate, nu o dată, de zece ori. Nu se poate, şi nu se poate... Aici nu sunt nici eu de capul meu.

Am devenit livid şi am surâs ca un câine lovit, cerând parcă scuze că înghit puneri la punct atât de grave.

Dar peste câteva clipe m-a cuprins o ură amară şi seacă împotriva tuturor. Prostia pe care o vedeam mi-a devenit insuportabilă, pripit, ca o încălzire şi o iritaţie a pielii pe tot corpul. Nu aşteptam decât să izbucnesc... Pândeam un prilej, o cotitură de frază sau un gest, ca să intervin cu o aruncătură de grenadă. Totdeauna, insuccesul mă face în stare să comit, după el, o serie interminabilă de greşeli, ca un jucător la ruletă, care, încercând să se refacă, mizează mereu în contratimp: de două-trei ori pe rând roşu şi trece apoi pe negru, tocmai când acesta nu mai iese, revine, şi aşa la nesfârşit, cu îndârjire. Sunt în stare să fac faţă, cu un sânge rece neobişnuit, chiar întâmplărilor extraordinare, pot transforma însă mici incidente în adevărate catastrofe, din cauza unui singur moment contradictoriu.

Eram acum destul de lucid ca să-mi dau seama că sunt aproape în pragul unei nenorociri, căci în asemenea împrejurări consiliile de război sunt, ca şi regulamentele, necruţătoare şi dau pedepse absolut disproporţionate - douăzeci de ani de muncă silnică pentru o palmă dată superiorului, de pildă - dar în acelaşi timp mă simţeam evadat din mine însumi, căzut ca pe un povârniş prăpăstios.

- Corabule, ascultă-mă ce-ţi spun... Asta-i părerea mea cel puţin. Cum? admiţi dumneata ca să... că aşa vine, nu-i aşa? - şi aci întoarse capul ca să găsească măcar o aprobare iniţială, dar nu mi-a întâlnit decât privirea tăioasă - în sfârşit, nu-i aşa? ca să-şi lase casa şi copiii, să-ţi spună "alivoar, stimabile" şi tu să nu-i rupi picioarele?... Ba să faci şi pe delicatu! "Noroc şi să fie de-a bună, cucoană."

- Domnule căpitan - căci Corabu nu numai că era cu mult mai nou, dar îi era acum şi subaltern - eu vă întreb încă o dată: Admiteţi dumneavoastră dragoste cu sila? Dacă o femeie zice "nu-mi mai placi... să ne despărţim"... Poţi dumneata să spui: "nu... eşti condamnată pe toată viaţa, n-ai drept să divorţezi..." Da?

- Ei bine, dacă e vorba de o despărţire în regulă, atunci e altceva, fireşte. Eu nu vorbesc de divorţ... eu zic de femeia care-şi înşală bărbatul.

Am intervenit nervos şi aproape şuierat... Atât de viu şi ca mimică, încât toţi s-au întors spre mine.

- Nu, nici atunci.

Şi am reluat mai scăzut, demascându-mi premeditarea, acum când toţi mă priveau uimiţi.

- Discuţia dumneavoastră e copilăroasă şi primară. Nu cunoaşteţi nimic din psihologia dragostei. Folosiţi un material nediferenţiat.

Dacă aş fi spus asta ca opinie obiectivă, oamenii ar fi acceptat-o, poate, dar era în tonul meu, în ostentaţia neologismelor, o nuanţă de jignire şi dispreţ, încât toţi m-au privit miraţi, nedeprinşi cu atitudini atât de puţin milităreşti, iar căpitanul Corabu, întărâtat, dar stăpânindu-se, s-a întors spre mine cu un fel de mică solemnitate acră de magistrat.

- Cum, domnule, dacă o femeie zice: "nu mai vreau", dumneata zici: "ba da, să vrei?" Hăi?

- Ce-i o iubire, ca s-o faci regulă casnică? A se şterge pe picioare la uşă... a nu-şi înşela bărbatul... aşa cum vrea Dimiu. Cine ar putea respecta asemenea regulament de serviciu interior al conjugalităţii? Dar infinit mai superficială încă e formula lui Corabu. Cum? se pot despărţi aşa de uşor doi amanţi? Un bandaj aplicat prea multe zile pe o rană şi se lipeşte de ea de nu-l poţi desface decât cu suferinţe de neîndurat... dar două suflete care s-au împletit... au crescut apoi laolaltă? Dacă admiţi că o căsnicie e o asociaţie pentru bunul trai în viaţă, e ruşinos, fireşte, să protestezi atunci când e dizolvată. Dar cum să primeşti formula de metafizică vulgară că iubirea sufletească e o conjugare de entităţi abstracte, care când se desfac se regăsesc în aceeaşi formă şi cantitate ca înainte de contopire: doi litri de apă şi sare, puşi la distilat, dau un litru şi jumătate de apă şi o jumătate de litru de sare; amesteci iar şi iar ai doi litri de apă şi sare? A crede că iubirea sufletelor e o astfel de combinare simplistă înseamnă, fireşte, a discuta ca toată lumea, prosteşte... O femeie îşi dă sufletul şi pe urmă şi-l reia intact. Şi de ce nu? Are drept să ia înapoi exact cât a dat.

Fără să vreau, înfierbântat încă de propria mea izbucnire, de tot ce mocnisem în suflet, strâng furios braţul lui Orişan, care la început a încercat nedumerit să mă întrerupă şi care acum, înţelegând, ca la lumina unei torţe, că e vorba de sentimente refulate, sugrumate îndelungă vreme, tace, ascultându-mă, pe poteca luminată de lună, sub cerul înalt, aci, între culmi de munţi.

- O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie... Trebuie timp şi trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obişnuieşti greu, la început, să-ţi placă femeia fără care mai târziu nu mai poţi trăi. Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită, îţi repeţi că nu e loial s-o jigneşti, să înşeli atâta încredere. Pe urmă te obişnuieşti cu surâsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu un peisaj. Şi treptat îţi trebuieşte prezenţa ei zilnică. Înăbuşi în tine mugurii oricăror altor prietenii şi iubiri. Toate planurile de viitor ţi le faci în funcţie de nevoile şi preferinţele ei. Vrei succese ca să ai surâsul ei. Psihologia arată că au o tendinţă de stabilizare stările sufleteşti repetate şi că, menţinute cu voinţă, duc la o adevărată nevroză. Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă.

Îţi construieşti casa pentru o femeie, cumperi mobila pe care a ales-o ea, îţi fixezi deprinderile cum le-a dorit ea. Toate planurile tale de viitor până la moarte sunt făcute pentru doi inşi. A plecat de acasă, şi eşti necontenit îngrijorat să nu i se întâmple ceva... Te străpunge ca un stilet orice aluzie despre ea şi eşti nebun de fericire când, după greutăţi materiale şi umilinţe uneori, ai izbutit să-i faci o surpriză care s-o uimească de plăcere. Ei bine, într-o zi vine femeia aceasta şi-ţi spune că toate astea trebuie să înceteze până mâine la ora 11,35, când pleacă la gară. Shylock n-a avut curajul să taie din spatele unui om viu exact livra de carne la care avea dreptul, căci ştia că asta nu se poate. Totuşi, femeia crede că din această simbioză sentimentală, care e iubirea, poate să-şi ia înapoi numai partea pe care a adus-o ea fără să facă rău restului. Nici un doctor nu are curajul să despartă corpurile celor născuţi uniţi, căci le-ar ucide pe amândouă. Când e cu adevărat vorba de o iubire mare, dacă unul dintre amanţi încearcă imposibilul, rezultatul e acelaşi. Celălalt, bărbat sau femeie, se sinucide, dar întâi poate ucide. De altminteri aşa e şi frumos. Trebuie să se ştie că şi iubirea are riscurile ei. Că acei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte, unul asupra celuilalt.

Orişan nu vede că-mi sunt ochii plini de lacrimi în întuneric, dar fără îndoială simte asta din deznădejdea înmuiată a vocii mele. Tace, alături de mine, îndelung, din delicateţe... Abia târziu mă întreabă cu sfiiciune:

- Suferi, Gheorghidiule?

Nu răspund nimic, căci aş izbucni în hohote nervoase. Muşchii feţei îmi sunt contractaţi.

Mă duce apoi până acasă. În prag, nu mă mai pot stăpâni.

- Dacă mâine seară nu-mi dă drumul pentru două zile, dezertez.

Pleacă fără să spuie o vorbă, dar ghicesc în strângerea de mână o nedumerire, o prietenie descurajată parcă.


sursa/biblionet/biblioteca