CAMIL PETRESCU - 109 ani de la naştere

[judit ionescu]

"Întreaga poetică a romanului camil-petrescian exprimă renunțarea curajoasă la iluzia cunoașterii absolute a omului."(N.Manolescu)

Camil Petrescu a fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet. El pune capăt romanului tradițional și rămâne în literatura română în special ca inițiator al romanului modern. În acest an, la 22 aprilie, se împlinesc 109 ani de la naşterea sa.

Vă propun să ne aducem aminte de unul dintre celebrele sale romane "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", în care scriitorul surprinde drama intelectualului lucid, îndrăgostit de absolutul iubirii şi ca atare este măcinat de îndoieli.

Romanul se deschide cu o scenă la popotă, unde căpitanul și comandantul discută procesul unui soț achitat de omorârea unei soții vinovate de adulter. Aceștia sunt întrerupți de sublocotenentul Gheorghidiu, care îi acuză de vulgaritate și superficialitate înainte de a părăsi camera furtunos.

Următoarele capitole îl introduc pe Ștefan Gheorghidiu, un student sărac la filozofie, căsătorit cu o studentă la română și franceză, Ela. Inițial acesta se simte măgulit de devotamentul acesteia. Situația se schimbă o dată cu moartea unchiului său foarte bogat. Testamentul îi lasă acestuia o mare parte, din avere, spre ciuda celuilalt unchi al său și-a restului familiei, care-l dau în judecată și încep să-l calomnieze. Acesta observă acțiunile lor cu calm și o lipsă de interes care o frapează inițial pe soția acestuia, care îl apără înfocată. Acesta dezaprobă ceea ce numește „dat din coate” și, la sfârșitul unui parastas jenant, renunță la partea de avere cerută de restul familiei.

Celălalt unchi al protagonistului, Nae Gheorghidiu încearcă să convingă familia să îi dea averea să cumpere o fabrică de metalurgie. La îndemnurile soției sale, Ștefan cedează și o cumpără laolaltă cu un Tănase Vasilescu Lumânaru, un aparent fabricant de lumânări. În ciuda așteptărilor unchiului său, fabrica ajunge repede în pericol de faliment, iar când fiul lui Nae se îmbolnăvește de tuberculoză și acesta rămâne acasă ca să aibă grijă de el, protagonistul află disperat că nici Lumânărescu nu se pricepea.

Cei doi sunt salvați de Nae Gheorghidiu, când acesta află de un depozit de fier la Galați. Prin conexiunile acestuia, depozitul este cumpărat exact înainte ca cineva să ofere o sumă mai mare, dar protagonistul face un aranjament cu ceilalți și se retrage.

Înapoi la viața de facultate, acesta câștigă admirația colegilor săi cu Critica rațiunii practice. Venitul lor atrage atenția „lumii bune” și Ștefan cu soția lui renunță la vechiul lor stil de viață. Ela devine tot mai interesată în lucruri pe care protagonistul le consideră frivole, spre neplăcerea acestuia. În timpul unei excursii, acesta este cuprins de certitudinea că aceasta îl preferă pe avocatul amator în defavoarea lui. Acesta descifrează fiecare gest al acesteia ca o dovadă de adulter și devine din ce în ce mai cătrănit pe parcursul celor trei zile la Odobești.

Acesta o confruntă pe Ela în privința vinovăției ei, dar aceasta reușește inițial să-l convingă. Zilele de după întoarcerea lor sunt încărcate cu tensiune și acțiunea culminează cu o petrecere dată de prietenii lor de la facultate. Ca să o pedepsească, acesta începe să facă avansuri unei alte doamne, dar o respinge atunci când ajung singuri. Ela îi face jocul și acesta cedează și se hotărăște să plece devreme. Spre surprinderea lui, Ela refuză, acceptând, în ochii lui, acuzațiile pe care acesta i le aducea. Acesta continuă să accepte și să spere, dar în cele din urmă pleacă, culege o femeie de pe stradă și o duce acasă. Astfel îi găsește Ela, două ore mai târziu și pleacă, rănită și indignată.

O scurtă perioadă de despărțire duce la o scurtă perioadă de împăcare, pe parcursul căreia Ela descoperă că e însărcinată și, în ciuda protestelor lui, avortează copilul. Într-o zi, Ștefan pleacă cu treabă la Azuga și la întoarcere găsește casa goală. O caută disperat pe la cunoscuți și în cele din urmă renunță și o așteaptă acasă, unde, la venirea acesteia a doua zi, se desparte de ea.

În zilele care urmează acesta încearcă fără succes să și-o scoată din cap, găsind obsesia lui ridicolă. Ajunge să nu mai mănânce, și devine palid la fiecare referire la ea. Spre dezgustul lui, i se pare că toți ceilalți îi pot intui suferința și o ridiculizează. Într-un moment de căutare înfrigurată, acesta dă peste o scisoare din partea Anișoarei, în care aceasta o ruga pe Ela să vină să-i țină de urât pe perioada celor două zile în care aceasta lipsise. Când Iorgu, soțul Anișoarei confirmă cele scrise, acesta este năpădit de remușcări și capătă permisie ca să o vadă la Câmpulung. Acolo petrece câteva momente fericite, până când ea, a doua zi, îi cere să-și treacă o parte din avere pe numele ei. Convins de motivațiile mercantiile ale acesteia, acesta o părăsește și, fiind găsit de colonelul lui, pe drum, protagonistul părăsește orașul împreună cu acesta. Pe drum află că domnul Grigoriade, presupusul amant al Elei, era și el în oraș, și că altă femeie, căutând să fie cu el în absența soțului ei, lăsase acasă o scrisoare asemănătoare cu cea găsită de el.

În ciuda așteptărilor, batalionul sublocotenentului Gheorghidiu este mobilizat când țara intră în război.

Batalionul lui luptă la Măgura, unde acesta este aproape omorât de un soldat, din neatenție. Pe măsură ce Ștefan se implică tot mai mult în zbuciumul războiului, acesta reflectă la cât de străin se simte de drama lui cu Ela. Ironic, acesta se gândește că aceasta l-a înșelat numai după ce a devenit bogat. La sfârșitul luptei, acesta scrie o scrisoare prin care îi lasă suma de bani cerută la Câmpulung.

În zilele următoare prinde un grup de copii de țigani care furaseră din sat. O tânără de 15 ani îi atrage atenția și o arestează ca să o sperie, dar îi dă drumul. Un țăran pârăște două fete că ar fi spioane, dar nimeni nu știe ce să facă cu ele.

Gheorghidiu și batalionul lui trec Oltul și se opresc în Cohalm. Sunt atacați de unguri.

Rănit, este trimis la București, unde toată familia îl copleșește cu ceea ce consideră falsă afecțiune. Mama lui, odată foarte ostilă la citirea testamentului, acuma vine să-i aducă cele trebuincioase la spital. Acasă la soție acesta observă detașat cât de puțin îl afectează situatia și se desparte de ea, lăsându-i restul banilor și posesiunilor sale.

"LA PIATRA CRAIULUI, ÎN MUNTE

- fragment -

În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia data concentrat, luasem parte, cu un regiment deinfanterie din capitala, la fortificarea văii Prahovei, între Buşteni si Predeal. Nişte şănţuleţe ca pentru scurgere deapa, acoperite ici si colo cu ramuri si frunziş, întărite cu pământ ca de un lat de mâna, erau botezate de noitranşee si apărau un front de vreo zece kilometri.În faţa lor, câteva dreptunghiuri de reţele şi "gropi de lup" erau menite să sporească fortificaţiile noastre.Toate capetele acestea de tranşee, risipite ici-colo, supraveghind şoseaua (?) de pe boturi de deal, nu făceau, pusecap la cap, un kilometru. Zece porci ţigăneşti, cu boturi puternice, ar fi râmat, într-o jumătate de zi, toateîntăriturile de pe valea Prahovei, cu reţele de sârma si cu "gropi de lup" cu tot. (Gropile astea de lup erau niştegropi cât cele pe care le fac, jucându-se, copiii în nisip, iar în fund aveau bătut câte un mic ţăruş, ascuţit apoi ca oteapa în sus.) După socotelile Marelui stat-major român din 1916 - adică din timpul bătăliei de la Verdun -duşmanul care venea la atac avea sa calce, din nebăgare de seama, în aceste gropi si sa se împungă în ţepi, fie întalpa, fie în spate. Despre "valea fortificata" a Prahovei vorbea cu respect toata tara: Parlamentul, partidelepolitice si presa. Ca sa nu poată fi văzute din tren aceste realizări misterioase, vagoanele nu circulau decât cuperdelele trase, sau, daca nu erau perdele, cu geamurile mânjite cu vopsea alba, iar de la Sinaia, pe fiecareculoar, erau santinele cu baioneta la arma. La 10 mai, în acelaşi an, eram mutat în regimentul XX, care, de un ansi mai bine, se găsea pe frontiera, deasupra Dâmbovicioarei în munţi, tot pentru acoperire si fortificaţii. Aci,aceeaşi gluma: câteva sute de metri de tranşee-jucării erau menite sa ilustreze principiile tactice ale armateiromâne de neînvins. Frontul de acoperire al batalionului nostru se întindea pe vreo zece-cincisprezece kilometride frontiera, către vama Giuvala în dreapta, iar spre stânga până la domul alb, de piatra, al culmii Piatra Craiului.Noi "fortificasem" însă, cu trei sute de metri de tranşee, ca mai sus, dar fără gropi de lup, numai bătătura de iarbaverde dintre căsuţa care ne slujea de popota si căsuţa unde locuia comandantul de batalion. Fireşte ca daca vreunnefericit s-ar fi rătăcit pe aci "să vadă" întăriturile noastre, ar fi fost arestat şi probabil executat ca un spion.În realitate, vremea se trecea cu instrucţie într-o poiană mai mărişoară, cu asalturi eroice, care nu erau departede jocurile de copii din mahalaua Oborului, când ne împărţeam în români şi turci, şi năvăleam urlând unii într-alţii. Ştiu bine că în acest timp se dădeau asigurări în Parlamentul ţării că "suntem bine pregătiţi", ca în doi ani deneutralitate "armamentul a fost pus la punct", iar anumite persoane îşi luau răspunderea afirmării ca suntem gata"până la ultimul nasture, până la ultimul cartuş", iar cu ştiinţa luptei până la cucerirea oricărei poziţii, fie easocotita ca inexpugnabila.Pentru ceilalţi, poate ca aceasta vilegiatura militara n-ar fi fost prea mult dezagreabila. Camarazii erauoameni cumsecade, care îşi credeau la necaz. Prânzurile si cinele luate laolaltă, în odăiţa scunda a popotei,treceau potolit, între mâncăruri de birt mic, tărăgănate convorbiri despre amărăciunile concentrării preaîndelungate, despre intrigile de la comanda regimentului, despre cele mai bune sfaturi pentru pregătireamurăturilor si a borşului, menite sa fie trimise prin scrisori acasă, si, în zile mai de seama, despre partidelepolitice ale tarii, când cei care citeau gazeta în fiecare zi aveau prilej sa strălucească prin comunicări inedite. Pentru mine însa aceasta concentrare era o lunga deznădejde. De multe ori seara, la popota, era destul un singur cuvânt ca sa trezească răscoliri si sa întărâte dureri amorţite. E îngrozitoare uneori aceasta putere a uneisingure propoziţiuni, în timpul unei convorbiri normale, ca sa pornească dintr-o data măcinarea sufleteasca, aşacum din zecile de combinaţii cu şapte litere ale unui lăcat secret, una singura deschide spre interior. În asemeneaîmprejurări, nopţile mi le petreceam în lungi insomnii, uscate si mistuitoare.La drept vorbind însa, în asta-seara nu atât discuţia, care nu mai era o simpla aluzie, m-a aruncat în halulacesta de răscolire, ba era chiar prea directa ca sa mai fie atât de otrăvitoare, cât încercarea neizbutita, pe lângăcomandantul batalionului, de a obţine o permisie la Câmpulung."Popota" unde suntem acum e într-o odaie mica, săteasca, mai sus decât toate satele româneşti din munte. Eabia mai mare ca o coliba, văruita în alb, cu doua paturi înguste la perete, acoperite cu velinţe vechi, si care acumne slujesc si drept scaune de masa. O lampa de "gaz" da o lumina gălbuie, aproape la fel de leşinata ca a vinului,din paharele mari de apa, de dinainte. Masa e, fireşte, de brad, ca la cârciumile de drum mare si acoperita cupânza tărănească. Cum fiecare ofiţer are tacâmul lui de acasă, ales cu dinadins de proasta calitate, "ca se pierde",avem dinainte o împerechere de farfurii, cuţite si pahare, adunate parca de prin bâlci. Toţi cei paisprezece ofiţeriai batalionului de acoperire suntem îngrămădiţi aici si, în aşteptarea cafelelor, se continua, fără ca nimeni să sesinchisească de fumăria în care ne găsim, discuţia începuta o data cu masa si iscata de o gazeta adusa de laaprovizionare.Întâmplarea e între cele obişnuite, iar discuţia e la fel cu toate discuţiile literare, filozofice, artistice, politice,militare, religioase ale oamenilor care, în saloane, în restaurante, în tren, în sala de aşteptare a dentistului, "îşispun părerea lor" cu convingerea neînduplecata si matematica cu care larvele îşi ţes în jur gogoşi.Un proces dezbătut la Curtea-cu-juraţi din Bucureşti a sfârşit printr-o achitare, pătimaş comentata. Un bărbatdin aşa-zisa societate buna si-a ucis nevasta necredincioasa si a fost absolvit de vina de către judecătorii lui.Căpitanul Dimiu, comandantul batalionului, un soi de flăcău ardelean, fără să fie din Ardeal, voinic, cumustaţa bălaie, regulată ca insigna de pe şapca cheferistă, ceva mai mare însa, aproba fără codire hotărâreajuraţilor...- Domnule, nevasta trebuie să fie nevastă şi casa, casă. Dacă-i arde de altele, să nu se mărite. Ai copii, ainecazuri, munceşti ca un câine şi ea să-şi facă de cap?... Ei, asta nu... Dacă eram jurat, şi eu îl achitam.Căpitanul Dimiu e un conformist. Întârziat mult în grad, om cu rosturi gospodăreşti, nu şi-ar permite săpoarte la vârsta lui chipiu franţuzesc, moale, turtit, aşa cum poartă căpitanii tineri, ci a rămas la modelul "RegeleCarol I", înalt, rigid ca de carton (ca aşa si era), teşit la spate numai.Mai surprinzător părea ca opinia contrara era susţinută de căpitanul Corabu, tânăr si crunt ofiţer, cu şcoalagermana, justiţiar neînduplecabil, "spaima regimentului". Acum era de nerecunoscut. Păstra asprimea frazeiscurte, dar sentimentele acestea de apărător al dragostei nu i le bănuise nimeni, niciodată.- Cu ce drept sa ucizi o femeie care nu te mai iubeşte? N-ai decât să te desparţi. Dragostea-i frumoasa tocmaipentru ca nu poate cunoaşte nici o silnicie. E preferinţă sinceră. Nu poţi să-mi impui să te iubesc cu sila.Căpitanul Floroiu, puţintel, delicat si cu faţa blondă-şters, îmbătrânită înainte de vreme, era de aceeaşi părere.- Cum poţi sa ai cruzimea sa siluieşti sufletul unei femei? Dreptul la dragoste e sfânt, domnule... Da, da... siaci lungea mult, cu capul întors a necaz, în profil, pe cei doi "a". Îţi spun eu... oricând... unei femei trebuie sa-ifie îngăduit sa-si caute fericirea.Si toţi ceilalţi, tineri sau mai bătrâiori, lăsând ca discuţia sa fie dusa cum se cuvine de către superiori, erau,dealtfel, denegru. Dar fiindcă vorbeam încet, nu eram auzit, si cum începeam fraza, câte o voce mai puternica mi-o lua cuhotărâre si pasiune înainte.Ar fi drept sa arat ca nu numai în saloane, în tren, la restaurant se discuta aşa. În literatura, de pilda, si înteatru era acelaşi lucru. Nu numai romanele, dar toate piesele aşa-zise bulevardiere, mult la moda pe atunci, nuproclamau decât "dreptul la iubire", si în privinţa asta erau noi si revoluţionare, fata de piesele care proclamau învremuri prăfuite: Ucide-o!... Îndeosebi era jucat pe toate scenele din lume un tânăr francez, ale cărui eroine"poetice", elocvente, cu parul despletit si umerii goi, într-un decor de lux si muzica, îşi căutau "fericirea" trecândpeste orice, târâte de patima. Femeile din toate capitalele plângeau, înduioşate până la mistuire de neînţelegereabărbaţilor brutali din piesă, incapabili să simtă frumuseţea sublimă a iubirii.Cum teatrul, mai cu seama prin dialogul lui, care trebuia sa dea "iluzia vieţii" (presărat doar cu vorbe de spiritici si colo), se obligase sa dea deci imaginea exacta a publicului si a convorbirilor lui, publicul, la rândul sau,împrumuta din scena fraze si formule gata si astfel, în baza unui principiu pe care, prin analogie, l-am puteanumi al mentalităţilor comunicante, se stabilise o adevărată nivelare între autori şi spectatori:- Nu ştiu, domnule - filozofa cu resemnare căpitanul Dimiu, stând mare, dar cuminte ca o fata, la masa - miemi se pare ca nevasta nu trebuie sa-si facă de cap... mai e si obrazul omului în joc. Si dădu ordonanţei şervetulîmpăturit cu grija si chibzuiala. Surâd călduţ căpitanului, si pentru ca are dreptate, si pentru ca am nevoie debunăvoinţa lui. Pândesc cu suflet de sluga momentul sa-i cer o favoare.- Domnule căpitan - căci căpitanul Floroiu era ceva mai nou în grad decât comandantul de batalion - admiţidumneata, te rog spune, admiţi dumneata sa ucizi o femeie care-ti declara ca nu te poate iubi? Ei, cum vine asta?- Nu ştiu cum vine, dar eu aş achita pe cel care şi-a omorât nevasta din pricina că ea şi-a părăsit bărbatul şicopiii.Am surâs din nou mieros si aprobator. Ştiu cât plictiseau pe camarazii mei aceste încercări care adulmecaubunăvoinţa comandantului, dar era peste puterile mele. Mă oferisem în ajun sa execut cu plutonul o săpătura pecare alţii nu o izbutiseră, si aceasta oferta a mea îi dezgustase. Înţelegeam limpede, ca prin sticla asta, dar ceputeam face? În mine era o foiala de şerpi, care ajungea deasupra numai într-un surâs, înseriat vieţii milităreşti.Am crezut acum ca e momentul propice si - în şoapta bâlbâita, jucându-mă cu furculiţa si cuţitul, sa nu trădezemoţia de moarte care mă gâtuia - i-am repetat cererea din ajun.- Domnule căpitan... ştiţi... va rugasem... am la Câmpulung... Trebuie sa fiu mâine seara acolo. Ştiţi, azi amaranjat cu serviciul...Îmi pluteau vorbele nesigure, dezarticulate, ca aeroplanele de hârtie alba, pe care le arunca, prin camera,copiii, jucându-se.S-a întors spre mine cu un aer de negustoreasa acra si plictisita:- Domnule sublocotenent - cu un "domnule" trântit - ti-am spus ca nu se poate, nu o data, de zece ori. Nu sepoate, si nu se poate... Aici nu sunt nici eu de capul meu.Am devenit livid si am surâs ca un câine lovit, cerând parca scuze ca înghit puneri la punct atât de grave.Dar peste câteva clipe m-a cuprins o ura amara si seaca împotriva tuturor. Prostia pe care o vedeam mi-adevenit insuportabila, pripit, ca o încălzire si o iritaţie a pielii pe tot corpul. Nu aşteptam decât să izbucnesc...Pândeam un prilej, o cotitură de frază sau un gest, ca să intervin cu o aruncătură de grenadă. Totdeauna,insuccesul mă face în stare să comit, dupa el, o serie interminabilă de greşeli, ca un jucator la ruletă, care,încercând să se refacă, mizează mereu în contratimp: de două-trei ori pe rând roşu şi trece apoi pe negru, tocmaicând acesta nu mai iese, revine, şi aşa la nesfârşit, cu îndârjire. Sunt în stare să fac faţă, cu un sânge receneobişnuit, chiar întâmplărilor extraordinare, pot transforma însa mici incidente în adevărate catastrofe, dincauza unui singur moment contradictoriu.Eram acum destul de lucid ca sa-mi dau seama ca sunt aproape în pragul unei nenorociri, căci în asemeneaîmprejurări consiliile de război sunt, ca si regulamentele, necruţătoare si dau pedepse absolut disproporţionate -douăzeci de ani de munca silnica pentru o palma data superiorului, de pilda - dar în acelaşi timp mă simţeamevadat din mine însumi, căzut ca pe un povârniş prăpăstios.- Corabule, ascultă-mă ce-ti spun... Asta-i părerea mea cel puţin. Cum? admiţi dumneata ca sa... ca aşa vine,nu-i aşa? - si aci întoarse capul ca sa găsească măcar o aprobare iniţială, dar nu mi-a întâlnit decât privireatăioasa - în sfârşit, nu-i aşa? ca sa-si lase casa si copiii, sa-ti spună "alivoar, stimabile" si tu sa nu-i rupipicioarele?... Ba sa faci si pe delicatu! "Noroc si sa fie de-a buna, cucoana “

[Virginia Stanciu]

De Camil Petrescu,

- Nu exista in largul lumii un drum mai plin de emotii, de neprevazut, de lucruri uimitoare decat sufletul unei femei.

- Daca n-ar fi prostii, desteptii ar muri de foame.

- Criza economica nu atinge deloc pe cei bogati, gasitori intotdeauna a unor solutii pentru a-si proteja milioanele, ci pe dezmostenitii soartei.

[coca antoniu]

G. Calinescu isi pune intrebarea,care este isusirea romanului Ultima noapte de dragoste,intaia noapte de razboi?
"Este aceea de a fi o proza superioara.Un om cu un suflet clocotitor de idei si pasiuni,un om inteligent si neprihanit totdeodata, plin de
subtilitate,de patrundere psihologica,naiv,cu inocente(si cu talent) de poet,vorbeste despre dragostea lui,despre femeie,asa cum o vede el,despre oameni,despre nasterea pamantului din haos etc si din acest monolog nervos se desprinde incetul cu incetul o viata sufleteasca,inderteminata,dar reala,un soi de simfonie intelectuala,care te surprinde prin exactitatea cu care elemente disparate se
intretes,care te incanta prin placerea ce poate rezulta din claritatile psihice.
Camil Petrescu a adoptat aici stilul clasic francez al analizei, si daca usurinta supara putin,meritul de inovator este incontestabil."