ANIVERSAREA ZILEI: Duiliu Zamfirescu

[judit ionescu]

Duiliu Zamfirescu (n. 30 octombrie 1858, Plăinești (azi Dumbrăveni), județul Vrancea - d. 3 iunie 1922, Agapia, județul Neamț) a fost un scriitor român, membru titular și vicepreședinte al Academiei Române.
Fiul arendașului Lascăr Zamfirescu. Urmează clasele primare și gimnaziale la Focșani, iar liceul și Facultatea de Drept la București (licențiat în 1880), unde leagă o strânsă prietenie cu Duiliu Ioanin - Romanov, viitor magistrat. Este magistrat la Hârșova și Târgoviște, apoi avocat și redactor la România liberă. În 1885, intră prin concurs la Ministerul de Externe, iar după trei ani, îmbrățișând cariera diplomatică, este secretar de legație la Roma până în 1906, cunoscând perfect italiana. Se căsătorește acolo cu Henriette Allievi și are doi copii (Henrietta și Alexandru), născuți și crescuți în Italia celor 18 ani de stagiu diplomatic.

În 1906, revine în țară și e secretar general la Ministerul de Externe. Se retrage adesea în vila sa de la Odobești. După război, a fost ministru de externe în Guvernul Averescu (13 martie - 13 iunie 1920). S-a stins din viață la Mănăstirea Agapia.

A scris versuri, proză scurtă, piese de teatru, dar cea mai importantă contribuție a sa la literatura română o reprezintă romanele sale din Ciclul Comăneștenilor (Viața la țară, Tănase Scatiu, În război, Îndreptări, Anna, ceea ce nu se poate). Acestea se constituie în primul ciclu din literatura română, asemănător ciclului lui Emile Zola Les Rougon-Macquart. Cele cinci volume au fost scrise departe de țară, la Roma, când autorul lucra la legația română din Italia. La acestea se adaugă primul roman epistolar din literatura noastră, Lydda. Prin intermediul familiei Comăneșteanu, reprezentantă a vechii boierimi, opusă parveniților de teapa odiosului personaj Tănase Scatiu, romancierul ne oferă imaginea complexă a societății românești de la finele veacului al XIX-lea. Via și conacul unde se retrăgea erau în comuna Faraoanele, în apropiere de Odobești. Casa există și astăzi, fiind Casă Memorială. Scriitorul este înmormântat în Cimitirul din Focșani (Sud).

                                       

 

Mai puţin cunoscute sunt versurile acestui autor. Vă propun să lecturăm împreună câteva dintre ele:

Seară de toamnă

Ah! ce frumoase-s serile de toamna!
Prin frunze reci doar un fior adie;
S-arata-n deal, cu fata purpurie,
A noptilor fermecatoare Doamna.
Pe campul vested tainic ea-mprastie
Stralucitoarea-i negura albastra,
O, Doamne sfant! Ce pana mult maiastra
Atata farmec ar putea descrie!
Stropit cu lacrimi pare-acum boschetul.
In umbra lui ma simt prins de tristete:
Exista oare-atata frumusete
In fire, — asa cum o simti tu, poetul?
Ori suntem prada — o! gandire-amara!
De-a simturilor noastre amagire
Ce-arunca-un val frumos peste-o nestire,
Si totusi, Doamne, ce frumoasa seara!

E mort poetul

E mort poetul. Cea din urma drama
Ca cea dintai, va fi necunoscuta:
De-o ideala minte inceputa
Acum o-ncheie glasul de arama.
Alaturi sta, incremenita, muta,
Sarmana lui, nemangaiata mama;
Ea lung ridica coltul de marama
Si tremurand pe mana il saruta.

 

Intr-un pahar se scutura o floare,
O floare prinsa la o cununie
Ce ca si dansul s-a plecat si moare.
Iar prin perdele raza aurie
Aduce caldul zambet de la soare:
O mangaiere scurma, dar tarzie.

ADIO

Adio, dulcea mea durere
Ce-atat de mult mai chinuit.
Te las, ca nu mai am putere
Sa te urmez pan-la sfarsit.
Tu esti sfioasa si curata
Ca floarea alba de pe stanci,
Dar ai faptura vinovata,
Cu ochii negri si adanci.
Si nu-ntelegi ca eu sunt bietul
Nebun culegator de flori
Ce ma ridic incet cu-ncetul
Pana la stancile din nori.
Dar forma ta inselatoare
Ia calea timpului apus,
Si cand ajung pana la floare,
Ea se ridica tot mai sus.

PRELUDIU

In fund de pesteri, picura de veacuri
Tacute lacrami, ce mereu se mana
Spre albele misterioase lacuri,
Si din adancul lor rasar fantana.
Fantana rece galgaie din stanca
Si raspandeste unde de racoare:
Padurii verzi da vocea ei adanca,
Campiei triste salcii plangatoare.
Asa in suflet picura cu-ncetul
Viata ceasuri de melancolie:
Fantana clara, murmura poetul,
O, de demult uitata poezie.

CA UN MĂNUNCHI DE RAMURI

Te-a zamislit blanda natura
Ca pe o floare de pe plai;
Din carminul rozei de mai
Ti-a zugravit, rotunda gura,
Iar din albastrul de cicoare
Ti-a-nduiosat privirea vie,
Asa ca bine nu se stie
De esti femeie sau esti floare.
La brau te-a strans ca pe-un manunchi
De ramuri tinere de crin
Si nu stiu ce ti-a pus in san
Si de la san pan-la genunchi,
Ca parca-i fi un vis croit
Dupa gandirea mea nebuna,
Cu sufletul ca alba luna,
Cu trupul cald si linistit.

 

In trista mea singuratate
Au rasarit colo si colo
Vedenii cu cap de Apollo
Si ochi plini de bunatate:
Dar daca tu ai sti anume
Cat farmec e-n faptura ta,
Ai face aripi si-ai zbura,
Caci prea esti singura in lume.

[silvian dobre]

Multumim frumos  de  aducere  aminte  !