Clătitele fac parte dintre puţinele feluri de mâncare de care gurmanzii-şefi ai Greciei Antice ar trebui să fie mândri, pentru că au trecut testul timpului (şi încă ce test!), ajungând să fie gătite chiar şi în bucătăria secolului XXI.
Dacă ar fi să traducem denumirea originală (adică grecească) a clătitei i-am spune „tigăită”, pentru că şi atenienii îi spuneau „tagenites”, „teganites” sau „tagenias” (toate variantele fiind derivate ale cuvântului „tegano” care desemna tigaia de prăjit).
Cronicarul Athenaeus povesteşte cum era preparat acest desert: plakous-ul (compoziţia formată din 500 gr. de făină, 60 ml de vin alb, 60 ml de lapte acru, o jumătate de linguriţă de sare) era prăjit într-o cantitate mică de ulei de măsline. După ce compoziţia începea să facă băşici şi era rumenită pe ambele feţe, se servea caldă, dimineaţa. Se asezona neapărat cu miere şi seminţe de susan, uneori şi cu brânză.
Rude vechi ale pâinii, lipiei şi chiar ale blatului de pizza, clătitele s-au răspândit peste tot în lume, de cele mai multe ori schimbându-şi ba compoziţia, ba aspectul. În America, amestecul pentru clătite conţine şi praf de copt şi e prăjit într-o formă mai pufoasă şi mai groasă, în Asia grosimea diferă de la o zonă la alta, dar e umplută cam peste tot cu ingrediente sărate (brânză, carne, legume); în Africa, pe de altă parte, clătitele sunt suport pentru diferitele sosuri şi humus-uri, neamurile germanice le consumă deopotrivă ca desert şi ca blat moale peste care se pun diverse topping-uri sărate, în timp ce europenii de gintă latină păstrează destinaţia, reţeta şi aspectul clătitelor realizate de greci în Antichitate.
Una dintre cele mai neobişnuite reţete de clătite s-a născut în timpul Imperiului Austro-Ungar şi poartă o denumire care te duce cu gândul la conducătorii acelor vremuri: kaiserschmarrn. „Firimiturile împăratului” au fost preparate pentru prima dată pentru Francisc Iosif I (1830-1916) şi imediat ce vezi rezultatul realizezi cât de inspirat e numele desertului – fâşii rupte din clătite (făcute din făină, ouă, lapte), caramelizate, amestecate cu gem şi alune de pădure mărunţite. Soţia împăratului, Elisabeta a Bavariei (cunoscută mai degrabă sub denumirea de Sisi), fiind preocupată de silueta sa, dăduse ordin bucătarilor să-i facă doar deserturi uşoare, care să nu îngraşe. La vederea „bombei calorice”, împărăteasa a refuzat să mănânce clătitele astfel pregătite. Exasperat, soţul ar fi exclamat înainte de a mânca deopotrivă porţia sa şi a consoartei: „Ia să văd ce firimituri (schmarrn) a gătit bucătarul!”.
