CREDINȚĂ, DEMNITATE ȘI CURAJ: Márton Áron

[pagina străină]

Una dintre personalitățile reprezentative ale Bisericii Romano-Catolice europene a fost episcopul de Alba-Iulia, Márton Áron (28 august 1896, Sândominic, Harghita- 29 septembrie 1980, Alba-Iulia), vlăstarul unei familii de țărani secui. A participat la luptele din Primul Război Mondial, ca ofițer în armata austro-ungară, luptând într-o divizie secuiască și fiind rănit de trei ori. S-a acreditat mai târziu ideea, că viitorul episcop ar fi fost un dușman neînduplecat al românilor, existând și rapoarte ale SSI din România interbelică, prin care s-ar fi probat acest lucru. Dar istoricii români care susțin respectiva aserțiune, nu au venit cu documente efectiv imbatabile în această privință. De bună seamă, Márton Áron a susținut ideea apartenenței Ardealului la Ungaria, dar o asemenea atitudine nu era neobișnuită, pentru un etnic maghiar, mai ales în acele vremuri... Ca om al Bisericii și episcop de Alba-Iulia (în perioada 1938-1980) el s-a afirmat ca o personalitate charismatică și fermă, un cleric sobru și totuși cald, care a avut curajul de a interveni în momente grele, ori de câte ori a considerat că demnitatea umană era încălcată. A rămas antologic protestul său din cursul anului 1944, împotriva persecuțiilor și deportărilor de către Ungaria horthystă a evreilor, fapt pentru care episcopul a intrat în conflict cu autoritățile statului maghiar. A intervenit, totodată- și în favoarea refugiaților polonezi, care reușiseră să ajungă în Ungaria, în urma invadării Poloniei de către Germania nazistă. După 1948, Securitatea Republicii Populare Române l-a monitorizat în permanență, având grijă în același timp, să-i creeze reputația unui antiromân înverșunat. De fapt, nici nu era greu, începutul fiind făcut de către Siguranța României interbelice. Episcopul a fost dintotdeauna o personalitate extrem de incomodă, care avea curajul să-și exprime punctele de vedere în mod franc. A criticat (printre altele) sistemul de învățământ din România, care încerca să anihileze particularitățile învățământului confesional din Ardeal, integrându-l într-o unică schemă simplificatoare, neglijând tradițiile istorice ale regiunii. Nu s-a sfiit să critice ceea ce el considera a fi fost românizarea discretă sau directă, pe care autoritățile de la București o derulau cu tenacitate, în regiunile unite cu România la 1918. A susținut drepturile compatrioților săi maghiari, considerând că în pofida legislației sale generoase (sub aspect declarativ) față de comunitățile naționale neromânești, autoritățile române (ca și acelea din statele succesoare ale Ungariei istorice) nu doreau altceva, decât o diminuare a blocului etnic maghiar. În perioada comunistă, Márton Áron a fost aruncat în închisoare. Nimic nu l-a speriat. Nici amenințările, nici încercările de a fi atras de partea noului regim. A petrecut câțiva ani în cele mai grele condiții, condamnat fiind la detenție pe viață. Cu lanțuri la mâini și la picioare ca un răufăcător, episcopul și-a purtat crucea calvarului cu demnitate, la fel de inflexibil. I-au fost introduși la un moment dat în celulă, deținuți de drept comun, selectați cu grijă dintre cei mai feroci cu putință, criminali și violatori lipsiți de orice scrupul. La scurt timp, gardienii au observat șocați, că inclusiv cei mai răi dintre deținuți, sfârșeau prin a fi seduși de personalitatea extraordinară a episcopului. Ajungeau să i se închine ca unui sfânt, trecând printr-o uimitoare transfigurare interioară.. Eliberat după îndelungi presiuni internaționale, Márton Áron a rămas același personaj, care nu a încetat să propovăduiască deschis, dreptul la libertatea de conștiință. A susținut intens cauza Bisericii Române Unite cu Roma și a preoților români greco-catolici, pe care i-a considerat frați întru suferință. A trimis memorii autorităților comuniste și a protestat prin toate mijloacele, împotriva samavolniciilor regimului ateu comunist, îndreptate împotriva credinței creștine- în general. A murit bolnav de cancer, vertical și egal cu sine, fără să facă nici un compromis. În anul 1999, meritele sale în apărarea evreilor persecutați, au fost recunoscute de către guvernul israelian, Márton Áron primind postum titlul de „Drept între Popoare”.