"Cimbrul a fost un star al grădinii, timp de sute de ani. Acesta era folosit ca antidot pentru otrăvuri, ca preventiv al ciumei, era un simbol al curajului în bătălie și un bun tovarăș în mormânt și are o istorie mai bogată decât ne-am imagina atunci când trecem pe lângă el la supermarket.
Reputația cimbrului ca plantă vindecătoare și protectoare s-a format acum mii de ani. În prioada romană, se spunea că dacă se mânca cimbru înainte sau în timpul mesei, persoana era protejată de otravă. Din motive evidente, planta a devenit una dintre favoritele împăraților. Se spunea chiar, că o baie cu apă caldă în care se punea cimbru putea opri efectul otrăvii chiar și după ce a fost ingerată din neatenție.
Planta era, deasemenea, asociată cu vitejia, curajul și puterea în vremuri străvechi. Soldații romani schimbau între ei rămurele de cimbru ca semn de respect. Grecii și romanii ardeau snopi de cimbru pentru a-și purifica templele și casele și pentru a invoca spiritul curajului în cei care îl inhalau.
Asocierea cu vitejia și curajul a dăinuit și în Evu Mediu. Cimbrul era un cadou tradițional oferit bărbaților care plecau la luptă. Cei mai mulți dintre soldați îndesau aceste amulete parfumate în buzunar sau desagă, iar unii dintre preferau să agațe cimbrul de haine sau de armură ca insignă de onoare. In bătălie, cimbrul avea dublu rol: era folosit ca plantă pentru îmbălsămare încă de pe vremea egiptenilor, și se credea ca reprezinta un puternic ajutor pentru cei care treceau în viața următoare.
Când Moartea Neagră a lovit la sfârșitul anilor 1340, milioane de oameni au apelat la cimbru pentru alinare si protecție. Multe dintre amestecurile medicinale ale vremii – de la buchețelele purtate la gât până la cataplasmele aplicate direct pe pielea bășicată de ciumă – includeau planta ca ingredient principal. Cu toate că existau puține cercetări asupra acestor remedii, una dintre componentele chimice ale cimbrului este un puternic antiseptic. Acesta este cunoscut ca timol și este folosit la scară largă în zilele noastre în apele de gură, dezinfectante și în tratamentele anti-acneice.
Victorienii și-au spus părerea asupra proprietăților mistice ale cimbrului. Aceștia considerau că un petic de cimbru sălbatic din pădure era un semn clar și incontestabil că zânele au dansat noaptea chiar în acel loc. Generații de fetițe făceau popas la parcele de cimbru în speranța de a putea observa tribul de zâne ale pădurii. De asemenea, victorienii aveau utilizări mai comune pentru cimbru. Cu mult înainte ca mecanismele infecției să fie înțelese pe deplin, asistentele secolului a XIX-lea spălau bandajele într-o soluție de cimbru diluată cu apă.
De-a lungul timpului, cimbrul a rămas, desigur, planta favorită a Europei în bucătărie alături de rozmarin și de salvie. Mănăstirile, care au servit, timp de sute de ani, ca păstrătoare ale cunoștințelor despre leacuri și a artei întreținerii unei grădini bune pentru bucătărie, foloseau frecvent cimbrul adăugat în pâine, supe și fripturi. În zilele dinainte de congelare și al legilor pentru siguranța alimentelor, includerea cimbrului în rețete asigura o oarecare protecție împotriva cărnii alterate și a toxiinfecțiilor alimentare.
Autor: Alexandra Butnaru"
Sursa: http://www.historia.ro
