De-a lungul secolelor, oamenii (și oile) și-au lăsat amprenta asupra acestui peisaj modelat de ghețari și vulcani. Dar ceea ce a rămas încă este spectaculos.
Text: Robert Kunzig
Foto: Orsolya și Erlend Haarberg
Mai erau cinci zile până la Crăciun și în coliba de pe versantul nordic al lui Eyjafjallajökull, vulcanul care în 2010 a oprit la sol avioane din toată Europa, Sigurđur Reynir Gíslason punea în farfurii supă de pește și hering marinat. Prânzul venea ca un dar prețios. Vulcanul era liniștit iar ghețarul lui înfofolit în nori, însă noi trecuserăm prin râuri reci ca gheața ca să ajungem până acolo, iar SUV-ul lui Siggi se împotmolise de două ori. Dincolo de pereții colibei călduroase, mesteceni noduroși formau un soi de păienjeniș de ramuri pe fundalul versantului alb. „Așa arătau locurile astea când au venit vikingii“ – spune Guđrún, sora lui Siggi. La sosirea noastră, o ieruncă-alpină țâșnise din zăpadă, fâlfâind grăbită din aripi.
Guđrún e geograf, iar Siggi geochimist la Universitatea din Reykjavík. Ei mi-au spus povestea peisajului Islandei – și, dacă numărăm și mielul afumat, toți cei patru actori principali erau de față.
Vulcanii Ei au clădit Islanda și au menținut-o deasupra valurilor Atlanticului cel puțin 16 milioane de ani, iar acum, o dată la câțiva ani, unul dintre ei „dă în foc“. În 2010, când autoritățile aviatice se dădeau de ceasul morții din cauza cenușii împroșcate de Eyjafjallajökull, Siggi a gonit cu SUV-ul lui până în inima întunecată a norului. Când a coborât din mașină ca să adune puțină cenușă, se aștepta s-o audă răpăind pe casca lui ca grindina, dar liniștea din jur l-a uluit. „Era exact ca făina“ – spune el. Însă tăioasă ca sticla.
Ghețarii Au început să tot vină și să umble prin jur cam în urmă cu trei milioane de ani, chiar înainte să înceapă erele glaciare globale. În prezent, se micșorează rapid, dar încă acoperă cei mai înalți vulcani. Când un fjall (munte) erupe sub un jökull (ghețar), produce un jökulhlaup – un torent de gheață și apă din topire, care gonește spre mare, spulberând în cale poduri și inundând culturile fermelor, care, la scurt timp, ar putea fi îngropate în cenușă.
Oamenii Povestea spune că primii coloniști au sosit aici din Norvegia în 874 d.Hr. – la doar trei ani după două erupții vulcanice masive. Guđrún descoperă mereu acele straturi de cenușă în sol și aproape toate artefactele create de om se găsesc deasupra lor. Înainte de 871, Islanda – care e cam de mărimea Transilvaniei – era practic nelocuită. Singurele mamifere de uscat de aici erau vulpile-polare. Între erupții era destul de liniște. Se auzeau doar vântul, marea și țipetele păsărilor marine.
Islandezii au dat acestor ținuturi nelocuite multe înțelesuri– aproape fiecare loc pare cumva legat de vreo saga străveche – dar le-au și dezgolit. Cândva, șesurile și văile erau acoperite de păduri de mesteacăn care ocupau cel puțin un sfert din țară. Acum ocupă cam 1%. Copacii au fost tăiați pentru mangal până în secolul al XIX-lea.
Oile Coloniștii au adus aici și vite, și porci, dar după o vreme clima s-a răcit timp de 500 de ani, iar oile cu lână lungă au rămas șeptelul de bază. Vara, sute de mii încă pasc pe pășunile din zonele alpine. Oile mănâncă de toate – inclusiv lăstari de mesteacăn. Mai puțin de jumătate din Islanda e acoperită de vegetație – spune Guđrún. Pe vremuri erau două treimi. Pe măsură ce solurile vulcanice afânate au fost scoase la suprafață, vântul și apa le-au cărat de aici în cantități uriașe.
Pe scurt: luptând să supraviețuiască într-un ținut al vulcanilor și ghețarilor, oamenii și animalele lor l-au degradat incredibil de profund. Dacă nu știi povestea, vezi doar uluitoarele frumuseți care au mai rămas.
Pe 21 decembrie, după ce soarele a răsărit pe la ora 11, eu, Siggi și Guđrún am încercat să forțăm drumul spre est, către un alt vulcan, Katla, al cărui jökulhlaup din 1918 aproape l-a târât cu sine pe bunicul lor, în timp ce aducea oile acasă. Însă zăpada de pe drumul de coastă ne-a obligat să ne întoarcem. La Eyjafjallajökull am trecut pe lângă o cascadă care curgea încă gri din cauza cenușii. Vântul aproape că ne arunca mașina de pe drum. Apoi, în timp ce traversam râul rece ca gheața prin care trecuserăm și cu o zi înainte, în norii adunați deasupra oceanului, spre sud, a apărut un petic de cer senin. Dealurile de la nord de râu au fost inundate de o lumină molatică.
Gunnar, eroul poveștilor locale, trăia pe acele dealuri –a spus Siggi. După câteva minute, am trecut pe lângă movila de pământ unde Gunnar, plecând în exil după ce curmase prea multe vieți, a fost azvârlit din șa de calul său. Privind către casă, el a rostit cuvintele pe care le știe orice islandez și pe care Siggi mi le-a reprodus cu aproximație: „Frumoasă e culmea dealului, mai frumoasă ca oricând. Mă voi întoarce acasă și nu voi mai pleca în țări străine nicicând.“ Islanda încă exercită o asemenea atracție. „Mai mult – remarcă Orsolya și Erlend Haarberg, veniți din Norvegia ca să facă aceste fotografii –, nu există copaci care să-ți blocheze priveliștile fantastice.“
Acest articol a fost publicat în ediția de mai 2012 a revistei National Geographic România
