Chiar dacă este scris şi în manualele de şcoală, să reamintim că Ravenna a devenit în ultimul secol de existenţă a Imperiului Roman de Apus, mai exact din 402, în vremea domniei lui Honorius, capitală a acestuia. După căderea Imperiului, a continuat să fie capitala lui Odoacru şi apoi a lui Teodoric, regele ostrogoţilor, de la care a rămas un celebru mausoleu, aflat la marginea oraşului de astăzi. Ravenna avea să fie apoi recucerită de generalul Belizarie - ca şi nordul Africii -, din dorinţa împăratului Justinian de a reface unitatea Imperiului Roman sau altfel exprimat, sub semnul a ceea ce s-a numit Renovatio Imperii. Continuitatea Ravennei ca centru politic şi nu numai se exprimă prin înfiinţarea aici a unui exarhat bizantin, ceea ce face ca acest oraş italian - poate mai puţin turistic decât altele - să fi fost unul dintre centrele - simbol ale romanităţii târzii. Prezenţa bizantină aici explică dealtfel şi numele regiunii a cărei capitală este: Romagna, înglobată astăzi în provincia Emilia - Romagna. După cum este cunoscut, numele nu este legat direct de Roma, ci indirect, prin filiera stăpânirii bizantine pe aceste meleaguri. Dealtfel fie reamintit în treacăt faptul că Bizanţul este omniprezent în Italia: de la catedrala San Marco a Veneţiei, în ale cărei forme arhitectonice poate fi uşor citită o mare biserică în stil bizantin, trecând prin monumentele de la Ravenna în rândul cărora basilica San Vitale este fără îndoială exemplul clasic şi până în Sicilia unde mozaicurile bizantine - precum cel din catedrala de la Monreale, lângă Palermo - se păstrează în toată splendoarea. Legăturile Bizanţului cu Italia au constituit un neîncetat izvor de emulaţie reciprocă, chiar dacă evenimente dure precum Cruciada a IV-a au tulburat apele.
Faptul că florentinul Dante şi-a petrecut exilul la Ravenna unde a încetat din viaţă în 1321, întăreşte însemnătatea acestui oraş în conştiinţa Italiei şi de fapt a lumii întregi. Ceea ce nu a împiedicat însă ca oraşul, intrat împreună cu întreaga regiune la începutul secolului al XVI-lea în componenţa statului papal, să decadă şi să fie uitat până când, abia după cel de-al doilea război mondial, lucrurile au început să se schimbe, mai ales din punct de vedere economic.
Din genealogiile familiei Ghica - ramura din }ara Românească - ştiam de căsătoriile celor două principese Ghica surori - Constanţa şi Pulheria - cu doi conţi italieni Rasponi - Gioacchino şi Achille, veri între ei, ceea ce mi-a sporit plăcuta surpriză de a remarca locul central pe care această familie o ocupa în Ravenna veacului al XIX-lea. Nu a fost doar Dora d'Istria o strălucită prezenţă românească în Peninsulă, locuind în relativ apropiata capitală a Toscanei. Cine vizitează centrul oraşului - prilej pe care l-am avut în primăvara anului 1999 - va remarca palatele familiei Rasponi - purtând tăbliţe care le consemnează identitatea -, construite într-un stil cuminte şi nespectaculos. O stradă din vecinătate are chiar numele unuia dintre cei doi conţi Rasponi - Gioacchino -, nepot de fiică al mareşalului Joachim Murat şi al soţiei sale Carolina Bonaparte, sora împăratului Napoleon I. Ca rege al Neapolelui între 1808 - 1815, este explicabil de ce Joachim Murat a avut şi urmaşi italieni. Implicat în mişcarea risorgimentală, Gioacchino Rasponi nu a fost doar purtătorul unui nume ilustru ci a fost el însuşi o personalitate. La Ravenna există de fapt există câteva palate Rasponi: Palatul Rasponi - Murat (sec.XV - XVI), care a aparţinut acestei ramuri; învecinat cu el, Palatul Rasponi delle Teste (sec.XVII - XVIII)1, sediul unei filiale a Universităţii din Bologna. Palatul Rasponi - Murat se găseşte în proprietatea familiei Spalletti, care deţine şi o vilă - hotel de lux - la Roma, lângă Quirinale. De pe Internet am aflat că Gabriela Rasponi, nepoată de soră a lui Gioacchino Rasponi, s-a căsătorit cu contele Venceslao Spalletti Trivelli, ceea ce explică moştenirea palatului de la Ravenna. Un ghid turistic al acestui oraş2 aminteşte în Piazza del Popolo, Palatul Rasponi del Sale, clădit în 1770, sediul băncii "Credito Romagnolo".
Membrii familiei Rasponi, considerată drept poate cea mai de vază din Ravenna, au deţinut numeroase funcţii, inclusiv pe cea de guvernator al provinciei Romagna şi pe cea de director al băncii din oraş (chestiunea poate fi uşor constatată pe Internet). Ceea ce frapează este subtextul patronimic al acestor alianţe matrimoniale. Cele două principese Ghica venite din }ara Românească - devenită în acei ani România -, se căsătoreau în Romagna. Nu este vorba aici de o confuzie - voită sau nu dintre ţările Române şi Imperiul Bizantin, al cărui nume fusese şi el Romania, după cum apare pe multe hărţi -, ci evident de aluzia la ideea romanităţii. Dacă pentru români aceasta definea o realitate etnică - şi nu doar o "invenţie", cum se spune deseori în zilele noastre din motive uşor de descifrat -, pentru bizantini, Roma era o idee politică legitimatoare, ceea ce nu a împiedicat ca cele două concepţii să se întrepătrundă în multe feluri de-a lungul timpului.
Alexandru Marcu, autorul atâtor studii despre interferenţele culturale italo-române, cunoscuse şi el desigur această prezenţă românească la Ravenna. într-un articol din "Convorbiri literare", Un prieten uitat: G.V. Ruscalla, scria despre "hotărârea Guvernului şi Universităţii şdin Bucureştiţ, de-a da lui Ruscalla însărcinarea să reprezinte România la serbările de la Ravenna, cu prilejul aniversării celor 600 de ani de la naşterea lui Dante Alighieri (1865). în care scop s-a dus la Ravenna, depunând pe racla osemintelor Poetului, de curând descoperite, o coroană cu tricolorul românesc, pe care tipărise următoarele cuvinte (în româneşte): Pe oasele Divinului / Dante Alighieri / Descoperite în Ravenna / La 27 iuniu 1865 / Romanii din antica Dacia / Cu profunda veneraţiune depun / Această coroană"3. într-o notă la acest pasaj, italienistul scria: "Observ în treacăt că soţia primarului din 1865 al acelui oraş, era o principesă din familia Ghiculeştilor noştri"4.
Cheia acestor înrudiri trebuie căutată şi la curtea împăratului Napoleon al III-lea unde Ghiculeştii avuseseră o anumită influenţă. "Le Monde illustré" scria în 1858: "Este cunoscută marea simpatie a împăratului pentru această familie princiară"5. Legăturile de rudenie gravitează în jurul familiei Bonaparte: bunica maternă a contelui Gioacchino Rasponi era Carolina Bonaparte, sora lui Napoleon I. Este semnificativă şi înrudirea contelui italian - care a fost şi prefect de Palermo - cu viitorul rege Carol I al României, a cărui bunică paternă era născută Murat, nepoată de frate a mareşalului napoleonian6. Contele italian era aşadar văr de-al doilea cu tatăl lui Carol I. Pe de altă parte, sora mamei lui Gioacchino Rasponi, prinţesa Laetitia-Joséphine Murat, era căsătorită cu marchizul Tadeo Pepoli. Fiul lor, marchizul Joachim Napoleon Pepoli, s-a căsătorit cu una dintre surorile tatălui lui Carol I.
Revenind la familia Ghica, Constanţa şi Pulcheria erau fiicele marelui spătar Costache Ghica - calitate în care fusese şeful oştirii }ării Româneşti - şi ale soţiei sale Mariţica Văcărescu - fiica boierului poet Nicolae Văcărescu - care avea să devină cea de-a doua soţie a domnitorului Gheorghe Bibescu. Erau aşadar fiicele vitrege ale acestuia, ceea ce poate de asemenea explica alianţele matrimoniale italieneşti. în afară de ele, Costache Ghica şi soţia sa au mai avut o fiică, Alexandrina (+ 1903) " necăsătorită şi un fiu, Mihail (+ 1925), rămas şi el celibatar, amândoi morţi la Paris. Işi dorm somnul etern în puţin cunoscutul cavou Ghica din cimitirul Pčre Lachaise, asupra căruia mi-au atras atenţia atât regretatul diplomat Alexandru Ghika, preşedinte al Casei Române din Paris, cât şi doamna Monica Cesianu (născută Papadopol), prima soţie a omului politic Radu Câmpeanu.
Genealogiile cuprind în general şi pe urmaşii naturali ai familiilor respective, inclusiv pe cei ai dinastiilor. Arborele genealogic complet al Bourbonilor conţine de pildă şi ramurile Bourbon-Busset, pe cea a principilor de Condé şi pe cea a principilor de Conti. De aceea, a dezvălui o descendenţă nelegitimă nu constituie o vină, ci în multe cazuri mai degrabă restituirea unei memorii neştiute sau ocultate. Mai-sus-amintita Alexandrina Ghica, sora conteselor de la Ravenna, a avut dintr-o legătură cu un colonel, aghiotant al lui Napoleon al III-lea, al cărui nume din păcate nu îl cunosc, un fiu care a purtat numele de Maurice Guy, înmormântat şi el în cavoul Ghica de la Pčre Lachaise. Acesta a avut la rândul său o fiică ce a purtat numele de Marquier-Guy, devenită mai întâi soţia unui conte de Bon şi apoi, după ce au divorţat, căsătorită cu fostul diplomat Constantin (Dichi) Cesianu (1913 - 1983)7. A se face distincţia între acesta din urmă şi fostul său socru şi totodată unchi - omonim - Constantin (Dinu) Cesianu, ministru plenipotenţiar la Paris al regelui Carol al II-lea. Fiica lui Maurice Guy a avut cu contele de Bon, trei copii: Marie-Pierre - căsătorit cu Michel Fabre de la Ripelle -, Ghislaine şi Bertrand, toţi având urmaşi. Din căsătoria d-nei Marie-Pierre de Bon cu d-l Michel Fabre de la Ripelle s-au născut doi copii: Sophie, devenită soţia d-lui Barbu Câmpeanu, director la Assurance Générale de France - fiul liberalului Radu Câmpeanu - şi Gabriel. Sophie şi Barbu Câmpeanu au trei fete, ceea ce face ca urmaşele d-lui Radu Câmpeanu, candidat la preşedinţia României în mai 1990, să descindă totodată şi din Doamna Mariţica Văcărescu-Ghica-Bibescu...
Mica digresiune se datorează faptului că această descendenţă nu figurează în genealogiile familiei Ghica. Nu ar fi primul caz, pentru că nici franco-româno-tunisianul George Sebastian, şi el fiu natural al unui Ghica - dar dintr-o ramură originară din Moldova -, în legătură cu care revista România literară mi-a publicat două articole, nu este amintit în lucrările dedicate Ghiculeştilor.
1 Corrado Ricci, Italie du Nord, Paris, Hachette, 1926, p. 297: "I se atribuie deseori lui Luca Danesi (1598 - 1672) palatul Rasponi delle Teste, care este posterior morţii sale cu peste treizeci de ani!" (traducerea mea)
2 Ravenne ville d'art, Ravenna, Editions Salbaroli, f.a., p. 128.
3 Anul 60, sept.-nov.1927, pp.248-249.
4 Ibidem, p.248, nota 5.
5 Apud Radu Ciuceanu, Autocraţie şi naţionalism. Destinul unei dinastii, Bucureşti, 2001, p. 282. Este vorba de "Le Monde illustré", 1858, vol. II, p. 54.
6 Mihai Sorin Rădulescu, Despre ascendenţa franceză a familiei regale a României, în "Arhiva Genealogică", serie nouă, 3-4/1997, Anexe - Strămoşii francezi cunoscuţi ai regelui Carol I, anexa I. Pe linie paternă.
7 I-a apărut postum la Bucureşti un volum de amintiri cu titlul Salvat din infern, traducere din limba franceză de Maria Alexe, Editura Humanitas, 1992.
Legătură Răspunsul lui Camelia Ciovica în
Această retea este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 România Creativ
