Nu e prima dată când calc pe lângă cărarea poveștilor săsești, pentru a vă arăta fețe interesante ale României de azi ori de ieri. Mai mult de ieri. Colecționar de ocazie, scotocesc tarabele târgurilor de vechituri din München, iar uneori curiozitatea îmi e răsplătită cu nimicuri înghesuite în albume prăfuite, care în ochii mei capătă frumusețea unor chihlimbare (ca și aici, de exemplu).
De data asta, am găsit seria de șase ilustrate pastelate care ne poartă prin România vremurilor lui Caragiale, văzută prin ochii industiașului, inventatorului și savantului german Justus von Liebig. În mod surprinzător, seria de ilustrate colorate face parte dintr-o ingenioasă campanie de marketing la un produs cât se poate de inovativ în acele vremuri, înlocuitor de carne devenit nu altul decât banalul adaos pentru mâncăruri cunoscut astăzi ca vegeta.
La prima vedere, mi-au atras atenția culorile frumoase și atmosfera idilică a unei Românii pitorești, văzută prin ochii străinului. Ele înfățișează scene cotidiene sau de sărbătoare din Vechiul Regat de sfârșit de secol XIX (1860-1890): recuperarea crucii de Bobotează din apele Dâmboviței, forfota gloatei pestrițe într-o piață de struguri, o întrecere de bidivii năvalnici întorcându-se de la târg, o horă cu foc, o societate de boieri și cucoane întreținându-se în curtea mănăstirii și o șatră de țigani fumând și dănțuind în jurul focului.
Textele de pe fiecare ilustrată erau confuze pentru că, la prima vedere, nu găseam nicio legătură între România de secol XIX, un veritable extrait de viande (extras veritabil de carne de vită) și numele Liebig. Pe verso-ul fiecărei ilustrate sunt texte care explică scena și promovează un soi de conservă cu conținut misterios, parc-ar fi dozele de spanac ale lui Popeye. Povestea din spatele acestor ilustrate e interesantă.
Cine a fost Justus von Liebig?
Despre Justus Liebig (în 1845, datorită meritelor științifice, a devenit baronul von Liebig) – Darmstadt, 1803- München, 1873 – se știe că a fost chimist german, cercetător, inventator și profesor la Universitățile din Gießen și München, consilier științific al regelui Maximilian al II-lea și președintele Academiei de Științe a Bavariei.
Deși nu a fost un elev strălucit, i-a plăcut de mic să facă experiemente de chimie în magazinul tatălui său. Se spune că a fost exmatriculat temporar când, în timpul unei ore de curs, servieta sa a luat foc pe neașteptate. În perioada 1817-1818 a ucenicit pe lângă farmacistul Werle, din Heppenheim, dar a fost dat afară și de aici, când, încercând noi experimente, a reușit să facă o gaură în acoperișul casei farmacistului. Deși nu avea bacalaureatul, în 1820 și 1821 a studiat chimia la Bonn și Erlangen. Cu ajutorul unei burse acordate de marele duce Ludwig I, a reușit să finalizeze studiile în 1822 la Paris. În 1845, datorită meritelor sale științifice, a primit rangul de baron („Freiherr”) de la marele duce Ludwig II. Din acel moment numele său oficial a devenitJustus Freiherr von Liebig.
Din 1852 s-a mutat la Muenchen devenind consilier științific al regelui Maximillian al II-lea al Bavariei. Ulterior, a ajuns președintele Academiei de Științe a Bavariei. În ultimii ani de viață a fost suferind, și a murit pe 8 aprilie 1873 la München. În prezent, în onoarea sa, Universitatea din Gießen se numește Justus-Liebig-Universität.
Liebig este considerat întemeietorul chimiei pentru agricultură. Cea mai cunoscută invenție a sa a fost extrasul din carne, astăzi un strămoș al banalei vegeta folosită în îmbogățirea gustului mâncărurilor. Tot el a descoperit cloroformul, primul gaz folosit de medici ca anestezic în cursul operațiilor. În 1851, Justus von Liebig a descoperit un procedeu practic de precipitare a argintului metalic pe o suprafață de sticlă, ceea ce a permis o fabricare mai ușoară a oglinzilor.
Alimentul care trebuia să scape Europa de foamete
Când a descoperit extractul de carne, Liebig căuta un substitut ieftin și bogat nutritiv, având în vedere că alimentul era un lux în Europa acelor vremuri. Așa a ajuns, prin multe experimente, la formula extrasului de carne de vită, pe care a făcut-o publică în 1847. Problema era că în Europa carnea de vită era scumpă, iar producerea extrasului s-a dovedit mult prea costisitoare, produsul ajungând la prețuri departe de scopul inițial al inventatorului. Așa a ajuns Liebig să-și deschidă compania care producea extrasul din carne de vită tocmai în Uruguay și Argentina, cu sediul central la Londra. În America de Sud, carnea de vită era un surplus extrem de ieftin, rezultat din industria pielăriei foarte dezvoltată pe atunci.
O campanie de marketing neobișnuită
Liebig a fost inventiv în a-și promova „ceaiul de carne“, apelând la bucătari renumiți care au popularizat și publicat în SUA, Anglia și Germania rețetare întregi bazate pe noul aliment „indispensabil în bucătăria rafinată”. De asemenea, a publicat calendare și serii de cărți poștale de colecție, pe care le distribuia gratuit clienților, legând produsul său de specificul populației și obiceiurilor culturale din diverse țări ale lumii. Din aceste serii fac parte și ilustratele cu România. Ilustratele de colecție ale lui Liebig aveau un caracter cultural, mici enciclopedii succinte, neutre ideologic (doar în Germania au avut un caracter naționalist după 1933) și naive în prezentare.
Curând după lansare au avut un succes atât de mare, încât s-au tipărit timp de un secol după moartea lui Liebig, în mii de exemplare. Compania întemeiată de Liebig are continuitate și astăzi, fiindcă în 1968 a fuzionat cu Brook Bond and Co devenind Brook Bond Liebig, iar în 1984 a fost cumpărată de Unilever.
România lui Liebig
România lui Liebig e un ținut provincial, dionisiac, pastelat și pestriț. Ca și cum ar fi surprinsă în zi de sărbătoare prelungită, țara se întreține în taifasuri, dănțuiește sprintenă, forfotește pe la târguri, ține isonul înalților prelați. En Roumanie, flăcăii căliți salvează crucea de Bobotează din Dâmbovița înghețată, de Sfânta Maria, jupânii cucernici și cucoanele gătite după moda de la Paris se întrec în discuții și donații în curtea mănăstirii de la Sinaia, negustorii se tomnesc la piața de struguri, de la care se întorc în șarete purtate năvalnic de bidivii, apoi se învârt amețiți de ritmul lăutarilor în hore cu foc. Țiganii, plastic și politically correct numiți boemi (despre care aflăm că erau cca 200.000 în Vechiul Regat și de cinci feluri: lingurarii, ursarii, aurarii, lăutarii și căldărarii – fumează așezați turcește ori țopăie desculți în jurul focului. Tot din aceste explicații aflăm că România, așa cum era la sfârșitul de secol XIX, era o țară prin excelență viticolă, că mănăstirile erau spații ospitaliere, dar care nu refuzau niciodată donațiile generoase ale boierilor, că rar în lume se pomenesc atâtea căruțe și atelaje, cu care se plimbă mai toată lumea, indiferent de statut.
Pe cât de inovativ era extrasul de carne la acea vreme, pe atât de inedită apariția României între seria de ilustrate care prezintă diverse țări, amintind de cărțile poștale cu porturile tradiționale ale lumii din campania de marketing a mașinilor de cusut Singer. Ilustratele lui Liebig au stârnit la apariție (Paris, 1875) o adevărată febră între colecționari, ajungând să fie tipărite de-a lungul a 100 de ani în12 limbi și 1870 de serii a 11.500 de imagini. Dacă în Germania, ilustratele au fost oprite în anul 1960, în Italia seria a fost reluată din 1998, în serii limitate cu teme de interes actual, precum zona euro sau jocurile olimpice.
Verso-ul uneia dintre ilustrate
Surse info: uni-giessen.de, liebig-museum.de, wikipedia.org
