Cronica muzicală:
|
|
http://www.romlit.ro/cartile_muzicii
Nu sunt multe dar sunt importante cărţile ce reprezintă cu demnitate, la noi, în vremea din urmă, teritoriul muzicii. Două dintre acestea mi-au atras atentia dată fiind adresarea exactă, publicul ţintă, si, pe de altă parte, imediata lor utilitate. Se răspunde interesului larg al publicului iubitor de muzică -o voi numi - academică, dar şi al studenţilor, elevilor şcolilor de muzică; am în vedere, spre exemplu, „O călătorie prin istoria muzicii", lucrare semnată de binecunoscutul muzicolog profesor Grigore Constantinescu împreună cu tânăra sa colaboratoare Irina Buga. Intro cu totul altă zonă se înscriu cărţile de specială adresare profesională; mă refer la o preţioasă carte de cercetare muzicologică dedicată lui Dinu Lipatti, creaţiei pentru pian solo a ilustrului artist, lucrare semnată de acest minunat intelectual al pianului care este Viniciu Moroianu. In plus, ambele cărţi, fără a fi în mod absolut deschizătoare de drum, constituie realizări unicat în domeniul muzicologiei noastre. Cui, în mod special, i se adresează Grigore Constantinescu în al său opus „O călătorie prin istoria muzicii" ? Nouă tuturor, atât publicului larg de concert, intelectualului cu anume pretenţii, studenţilor şi elevilor instituţiilor de învăţământ muzical, dar şi tuturor celor care consideră firesc a depăşi nivelul senzorial al contactului cu muzica. Cartea are, de asemenea, un caracter utilitar, practic; se constituie într-un ghid util muzicianului performer, instrumentistului care apare pe scena de concert şi care are nevoie de o îndrumare directă, deloc stufoasă. In acest sens autorul precizează că referinţele sale au în vedere „fondul repertorial de bază al vieţii muzicale, inplicit al perimetrului culturii generale". Această relaţie, pe cât de pragmatică pe atât de sensibilă, constituie însăşi cheia de boltă a reuşitei. Fenomenul muzical -artistic - aspectul spre care este centrată atenţia autorului, este tratat drept parte a evoluţiei istorice generale având ca suport esenţial spiritualitatea europeană pe o perioadă de peste două milenii. Dat fiind faptul că aspectul practic este precumpănitor, începuturile „călătoriei" trec rapid în revistă „posibilele origini", „instrumentele", fac loc unor pertinente „presupuneri despre rolul muzicii" din Orientul îndepărtat, din Asia, din Orientul cel de Mijloc, din Nordul Africii şi până la „muzica grecească" antică, veritabil leagăn al civilizaţiei, al muzicii europene. Referirea se face atât în plan estetic cât şi în cel concret muzical. Evul Mediu şi Renaşterea sunt prezentate succint, alegând pilonii de bază ai acestor mari momente ale culturii muzicale, de la „muzica bizantină", de la „teatrul muzical chinez", de la „Ars Antiqua" şi „Ars Nova", până la „Renaşterea muzicală franco-flamandă", la Renaşterea Vest-Europeană şi începuturile muzicii instrumentale culte. In mod evident, aşa precum şi-a propus, autorul se referă cu specială atenţie la relaţia „Baroc-Clasicism" observând atât formele cât şi genurile muzicale, de această dată cu explicabilă aplecare; căci muzica acestei înfloritoare perioade a istoriei culturii, a muzicii europene, face de această dată parte integrantă din viaţa muzicală a zilelor noastre. In mod firesc Bach şi Beethoven sunt personalităţi definite drept veritabili piloni ai muzicii de spiritualitate europeană; primul reflectând „specificul esenţial polifonic al discursului, profunda înţelegere a coralului protestant, desăvâtşirea formelor şi genurilor existente în practica muzicală, amprenta stilistică pregnantă capabilă a traduce în stil bachian chiar şi motivele tematice preluate de la predecesori sau de la contemporani"; al doilea este, „cel care are forţa de a concluziona întreaga epocă post-bachiană şi, în acelaşi timp, de a trasa jaloanele Romantismului incipient". Pe aceeaşi relaţie ce porneşte de la Bach şi continuă până spre Beethoven, ar fi fost, poate, de dorit a se insista asupra importanţei aspectului tonal-armonic, precumpănitor în practica vieţii actuale de concert, relaţie ce porneşte de la „Clavecinul bine temperat" şi se regăseşte drept filon continuu până spre ultimele opus-uri beethoveniene; şi mai târziu. Important îmi apare faptul că ambele epoci, Barocul european şi Clasicismul muzical vienez de la Haydn la Mozart, sunt privite de profesorul Constantinescu drept articulaţii ale fenomenului unic al culturii europene, articulaţii aflate într-o firească corelare; Barocul muzical târziu este definit astfel drept primul mare moment al Clasicismului propriu-zis. Romantismul, „Reperele estetice şi muzicale în sec. XIX", sunt observate drept deschideri fireşti către „Modernismul" secolului XX; date fiind avatarurile curentelor artistice din prima jumătate a secolului trecut, cu osebire de mai târziu, găsim cu cale a-l înţelege pe genialul compozitor american Charles Ives care, doar aparent paradoxal, exclamă: „ce are de-a face sunetul cu muzica?". Iar aceasta considerând ca şi Robert Schumann, cu un secol în urmă, că sensurile muzicii se ridică - dacă se ridică! - pe deasupra relaţiilor sonore. In mod cert, „O calătorie prin istoria muzicii", opus succint dar atât de necesar apărut la „Editura didactică şi pedagogică", este rezultatul firesc al unei preţioase şi îndelungate experienţe de dascăl, de muzicolog, de critic muzical. Nu exagerez afirmând că, în viaţa muzicală a primei jumătăţi a secolului trecut, personalitatea lui Dinu Lipatti reprezintă un caz cu totul aparte. Este figura muzicianului complet; nu este întâmplător asociat personalităţii enesciene. Prin vocaţie. Prin realizarea propriu-zisă, pentru marele public, Lipatti a rămas însă pianistul compozitor. Cartea pe care ne-a oferit-o Viniciu Moroianu şi Editura „Printech" constituie şi aceasta o incursiune specială în lumea unui artist cu totul special în peisajul artistic al secolului trecut. Voi aminti doar faptul că imprimările şi discografia lui Lipatti au devenit un veritabil bestseller abia după plecarea dintre noi a artistului, la început de decembrie 1950. Ne pregătim, deci, a comemora în acest an, împlinirea a şase decenii ce au trecut de la trecerea în eternitate a acestui minunat muzician, a acestui om a cărui bogăţie spirituală a rămas nealterată în muzica sa, în imprimările sale. Indiscutabil, cartea se adresează unui public de specialişti. Demersul muzicologic pe care îl opereză Viniciu Moroianu reia aici, în însemnată măsură, o valoroasă lucrare de doctorat a domniei sale. Dar este mai mult decât atât. Faţă de marile monografii închinate lui Dinu Lipatti - mă refer la cărţile, la cercetările, lui Dragoş Tănăsescu, Grigore Bărgăuanu, Clemansa Firca - prezentul demers muzicologic analizează celaltă latură, puţin prezentă în contextul vieţii muzicale actuale şi relativ bine echilibrată în timpul vieţii marelui muzician, anume latura componistică, o parte semnificativă a creaţiei destinate pianului. Este un aspect mult apreciat de marile personalităţi muzicale ale timpului cum sunt George Enescu însuşi, naşul într-ale muzicii al lui Dinu Lipatti, de asemenea Mihail Jora, compozitorul Paul Dukas, dirijorul Ernest Ansermet, celebra profesoară de compoziţie, de analiză muzicală, Nadia Boulanger. La fel ca şi în cazul lui George Enescu, şi Lipatti stabileşte un raport de semnificaţie între performanţa instrumentistului virtuoz şi cea a compozitorului; o frază memorabilă, rostită de Dinu Lipatti, luminează pe deplin această relaţie: „Virtuozitatea îţi dă destule bucurii, dar pentru scurt timp. (...) pe câtă vreme cu compoziţia e altceva: ce lucrezi rămâne pentru totdeauna". In mod concret, demersul muzicologic al lui Moroianu se axează în jurul unuia dintre cele mai importante opus-uri destinate pianului în întreaga literatură europeană a deceniilor de mijloc ale secolului XX şi anume marea Fantezie op. 8, scrisă în anul 1940. In acest caz atât de special, autorul volumului îşi propune o cercetare muzicologică extinsă care depăşeşte graniţele actualei lucrări. In mod ingenios, lucrarea de faţă analizează zona de „Rezonanţe ale Fanteziei op. 8", pe de-o parte şirul lucrărilor care au dus la apariţia acestei capodopere a genului, anume Sonata romantică, cele două Nocturne dar şi - pe de altă parte - creaţiile ce au urmat, spre exemplu celebra Sonatina pentru mâna stângă. Şi pentru că Lipatti se arăta a fi unul dintre cei mai captivanţi muzicieni performeri, autorul lucrării rezervă un loc important prezentării şi analizării celor patru cadenţe de virtuozitate pianistică scrise de Lipatti şi destinate unor celebre opus-uri concertante semnate de Mozart şi Haydn. Excepţional de bine organizată, lucrarea de faţă poartă însemnele unei veritabile creaţiii mozicologice, analizând atât aspectele de „Modernitate" ale gândirii componistice a lui Dinu Lipatti - este titlul unia dintre capitole, cât şi particularităţile pianisticii sale aflate în strânsă corelare cu gândirea creatoare a artistului. Lucrarea se constituie de asemenea într-o promisiune, într-o aşteptare ce vizează genialul opus al lui Lipatti, anume Fantezia op. 8. Important îmi apare faptul că această cercetare muzicologică este realizată de unul dintre cei mai dinamici muzicieni ai vieţii noastre muzicale, un muzician performer, un prodigios gânditor asupra semnelor partiturii. Fără riscul de a greşi, apreciez faptul că pentru Viniciu Moroianu personalitatea lui Lipatti se constituie într-un veritabil model inspirator. Lipatti, unul dintre pilonii de bază ai istoriei recente a vieţii muzicale. |
