Activitatea extrașcolară când școala era altfel

[altmariusistoric2]

Activitatea extrașcolară când școala era altfel

http://www.tribunainvatamantului.ro/activitatea-extrascolara-cand-s...

„Domnule învățător,

Te felicit pentru buna idee ce ai avut și pentru norocul că te-au înțeles oamenii și te ascultă. Îți urez reușită deplină. Scrisoarea d-tale o comunic la redacția «Revistei generale a învățământului», pentru ca ideea d-tale să fie cunoscută și propagată” (Scrisoare din 7 martie 1912, adresată învățătorului Constantin. G. Călinescu, din județul Ialomița, care înființase o bancă populară – „Agricultorul”, urmărind „asigurarea omului în vârsta bătrâneții”, în Operele lui Spiru Haret, Vol. XI: Scrisori, Editura Comunicare.ro, București, 2010, p. 250).

În istoria gândirii pedagogice o temă care a stârnit aprige controverse, chiar o polemică devenită celebră, cea dintre Spiru Haret și Titu Maiorescu, se referea la activitatea extrașcolară desfășurată de către învățători.

În calitatea sa de senator, Titu Maiorescu îi cerea ministrului Spiru Haret să dea seama asupra activității învățătorilor rurali în afară de școală.

Titu Maiorescu susținea că învățătorul trebuie să-și limiteze activitatea la ceea ce face pentru copii în școală. Astfel va ajuta implicit la progresul cultural al comunității în ansamblu. Așa se face că, observa Spiru Haret, în concepția d-lui Maiorescu, „trebuie să respingem orice acțiune culturală care vine de la învățători altfel decât prin școală” (Operele lui Spiru Haret, Vol. VI: Parlamentare 1907-1911, p. 86).

Printre altele, i se reproșează lui Spiru Haret că s-a aliat cu învățătorii, ceea ce i-a permis să le fie conducător chiar și atunci când nu mai era la putere, să guverneze din opoziție.

Cea mai gravă acuză era asocierea învățătorilor cu mișcările țărănești din 1907, cei care desfășurau activitate extrașcolară erau considerați prin aceasta instigatori ai revoltelor țărănești.

Spiru Haret va da un răspuns la interpelarea lui Titu Maiorescu despre activitatea extrașcolară printr-un discurs rostit în ședința Senatului, de la 25 ianuarie 1908, începând prin a spune că recunoaște forma frumoasă a discursului lui Maiorescu, dar arată că „asupra fondului are rezerve” (Opere Vol. VI, p. 76). Spiru Haret: „În cercetarea pe care a făcut-o asupra activității extrașcolare, dl Maiorescu a formulat o părere pe care o mai împărtășesc și alții, anume că învățătorul să fie numai învățător în școala lui și nimic altceva. În sprijinul acestei păreri, zicea că învățătorul, scos din aritmetică și geografie, nu are să mai fie smerit și că lipsa aceasta de smerenie îl strică. De! dacă prin nestricăciune se înțelege smerenie absolută, atunci vă spun drept că nu-mi pare rău de ceea ce fac” (Vol. VI, p. 81).

Pentru o emancipare culturală reală a poporului, eforturile de formare nu se puteau opri însă numai la demersurile educative desfășurate în școală, în timpul orelor de curs, ci era bine să continue prin ceea ce astăzi numim activitate extrașcolară. Spiru Haret recunoaște că a declanșat și a urmărit acest demers cu „bună știință și cu convingere”, de unde înțelegem că își asuma responsabilitatea având credința „că așa e bine… în folosul țării și al școlii” (Vol. VI, p. 76).

Bazele activității extrașcolare aveau să fie puse, așa cum mărturisește Spiru Haret, printr-un articol din 1900, publicat într-o revistă didactică, material care va deveni în 1902 o broșură cu o largă răspândire printre învățători. Prin acest document, învățătorii erau îndemnați să se implice în viața satului; era o recomandare, fără însă a avea un caracter obligatoriu, ori a reprezenta o constrânge pentru cineva să se dedice culturalizării maselor, dacă nu putea sau nu voia acest lucru: „De la început până la sfârșit, broșura nu face decât să învețe pe învățători cum să dea sătenilor sfaturi de igienă, sfaturi potrivite pentru dânșii, sfaturi de a se întovărăși pentru a împlini cu puteri unite lucruri pe care nu le poate face un om singur, precum secarea de bălți, plantarea coastelor și altele asemenea. Dar mai presus de toate, recomandația fundamentală, pe care o făceam învățătorilor, era aceea de a face din misiunea lor o misiune de pace și iubire creștinească” (Vol. VI, p. 83).

Spiru Haret constatase că, în pofida eforturilor care veneau dinspre guvernanți pentru o mai bună organizare a vieții sociale, chiar și a legilor utile adoptate, părea că populația rămânea nepăsătoare, că schimbările în bine aveau un caracter de superficialitate, iar progresul mult-așteptat întârzia să se realizeze. Pentru a depăși starea de inerție, soluția era să se activeze rolul civilizator al școlii, iar învățătorii erau primii chemați să sprijine îmbunătățirea stării morale și intelectuale de la sate, având un rol social important.

Învățătorii manifestau oricum tendința de a-și continua activitatea dincolo de orele de la catedră și de a participa la viața socială a satului, de aceea acțiunea școlii în afară de școală (Operele lui Spiru Haret, Vol. II: Oficiale: 1901-1904, p. 269) era considerată un fapt firesc, prin care se întregea efortul profesional al educatorilor îndreptat spre comunitățile unde lucrau.

În Raport la Rege nr. 3893/1902 despre activitatea extrașcolară a unor învățători și pentru a li se acorda „Răsplata muncii” (Vol. II, p. 124), Spiru Haret arăta meritele corpul didactic primar, care era implicat în:

1) Înființarea de societăți de economie și ajutor mutual la sate. Mai precis, era vorba de o instituție de credit care să le ofere ocazia sătenilor să nu mai fie la cheremul cămătarilor locali.

2) Înființarea de cantine școlare, pentru a înlesni frecventarea școlii pentru copiii cărora depărtarea nu le permite să meargă acasă ca să mănânce. Cantina le oferă copiilor un dejun cald la un preț modest de 5 sau 10 bani, iar cei de tot săraci nu plătesc nimic. Pentru școlile la care învață copii din cătune îndepărtate se va organiza și o sală de dormit, unde copiii care vin de departe să poată rămâne iarna, când sunt zăpezi sau viscole prea mari.

3) Organizarea de Cercuri culturale, conferințe populare având ca teme subiecte cu caracter practic, utile pentru săteni.

4) Crearea de grădini școlare și introducerea unor culturi sistematice. Intenția era de a le forma sătenilor deprinderea de a cultiva legume, de a adopta metode eficiente de lucru pentru pământurile lor și de a introduce noi culturi de plante. Rolul școlii rurale era să pregătească pe copiii sătenilor pentru meseria de agricultori. „În 1902 erau 1846 grădini înființate pe la școli” (Vol. VI, p. 86).

De ce o astfel de activitate este așa de contestată? Apoi, Spiru Haret se întreba retoric: „Dar, dlor, fie-mi permis la rândul meu să întreb și eu pe dl Maiorescu: pentru ce critica d-sale, dezvoltată cu atâta talent, a mărginit-o numai la învățători? Două ore ne-a vorbit numai de ei și de relele ce vor veni din activitatea lor extrașcolară” (Vol. VI, p. 89). Dl Maiorescu nu se referise la profesorii de alte grade, de pildă profesorii de la târg, cei implicați în învățământul privat. Tot așa cum profesorii nu erau împiedicați să-și dedice efortul în învățământul particular, privat, era de așteptat ca și învățătorii să nu fie împiedicați și să-și consacre timpul activităților extrașcolare, dacă acest fapt li se părea de dorit.

Rolul învățătorilor în civilizarea țării este pus în evidență indirect și prin compararea activității lor cu aceea a altor categorii de dascăli. Față de preocupările unora dintre ei, Spiru Haret își exprimă deschis rezerva. De exemplu, față de cei care, deși aveau o vechime considerabilă în învățământ, urmaseră între timp Facultatea de Drept, fiind în situația de a neglija interesele școlii pentru a pleda acolo unde cauza le cerea să pledeze. Alții se implicaseră în activitatea politică, vizau să ajungă parlamentari sau prefecți, subprefecți, primari. Alții erau gazetari. Toate aceste tipuri de activități se pot numi extrașcolare, dar nu au în fapt nimic comun cu scopul învățământului. Spiru Haret se pronunță ferm: „Iacă, dlor, activitatea extrașcolară înțeleasă în sensul cel mai rău posibil și pe care cu indignare o resping, ca imorală și răufăcătoare” (Vol. VI, p. 90). Deci nu orice activitate desfășurată în afară de școală depășește sfera intereselor particulare și se pune în slujba binelui comun.

Spiru Haret enumeră formele pe care le luase activitatea extrașcolară desfășurată de învățători: campania antialcoolică, începută încă din 1897, înființarea cantinelor școlare, ceea ce a dus la creșterea frecvenței școlare, apoi bibliotecile de pe lângă școlile rurale, dezvoltarea învățământului practic agricol, mai ales prin grădinile de legume formate pe lângă școli, crearea băncilor populare, a școlilor pentru adulți, susținerea cercurilor culturale sub forma unor conferințe prezentate de către învățători și preoți sau sub forma unor șezători, ținute de învățătoare cu femeile și fetele.

În concluzie, Spiru Haret punctează: „Iată, dlor, care a fost ideea fundamentală a acestei întreprinderi. Voiam să creez un organ de acțiune, cu care să se poată lucra asupra masei poporului, pentru a face să pătrundă și într-însa civilizația rămasă până astăzi numai la suprafața societății noastre” (Vol. VI, p. 83). Prin specificul meseriei lui, învățătorul trebuie să se consacre ridicării culturale a oamenilor. Scopul era, desigur, unul pe termen lung. Dar altă cale pentru progresul general al societății nu putea să existe: „Adversarii mă critică. Nu cred că au dreptate. (…) Până atunci însă, eu socotesc că activitatea extrașcolară, așa cum am înțeles-o eu, este un lucru bun și necesar, și dacă nu se potrivește cu pedagogia, atât mai rău pentru pedagogie! (Aplauze prelungite.)”, (Vol. VI, p. 91). Audiența a primit cu aplauze discursul lui Spiru Haret la interpelarea lui Titu Maiorescu despre activitatea extrașcolară.

Peste timp, unele dintre ideile care se desprind din polemica prezentată pot constitui teme de reflecție de o surprinzătoare actualitate. Astfel, putem să ne gândim la rolul învățătorului în comunitate, la tipurile de activități în care se implică în afară de orele propriu-zise la catedră, la specificul educației ca activitate formator-umană, la socializarea prin educație. La acestea se poate adăuga reflectarea asupra unității de acțiune a membrilor unor categorii profesionale, chiar la solidaritatea de breaslă.

Activitatea educativă, școlară și/sau extrașcolară, privită ca proces care „marchează drumul psihologic, dar și social, al personalității spre umanizare, spre (auto)dezvoltarea sa continuă” (Sorin Cristea, Dicționar de pedagogie, Ed. Litera, București, 2000, p. 109), rămâne o activitate de referință în schimbarea spre bine a vieții comunităților.

Dr. Cristina ȘTEFAN,

Colegiul Național Spiru Haret, București