Se spune că trebuie să scrii în primul rând despre ceea ce cunoști foarte bine, fiindcă în lucrurile familiare se ascunde esența lucrurilor cu care poți fi de folos lumii. Chiar dacă timpul m-a convins de adevărul acestui principiu, simplul fapt de a povesti despre locurile în care eu mi-am petrecut o bună parte din copilărie m-a copleșit cu un sentiment de familiaritate responsabilă.
Deși am scris mereu cu lejeritate despre viața și trăirile mele, când vine vorba de meleagurile copilăriei, mă simt ca și cum aș invita câteva mii de oameni să facă un tur virtual al sufrageriei sufletului meu, poftindu-i în fiecare cotlon și lăsând libere toate fotoliile pentru ca ei să se poată așeza mai bine și să privească ceea ce s-a întâmplat în ultimii 20 de ani cu satul românesc și cu termenul generic de ,,la țară”.
,,Țara” mea din copilărie – una dintre cele două ,,țări” între care s-a produs devenirea mea ca om – se întindea de-a lungul acelei fâșii de sate și orășele situate între Valea Someșului și Valea Ilvelor: Ilva Mare, Ilva Mică (unde râul Ilva se varsă în Someș), Poiana Ilvei, Lunca Ilvei, Măgura Ilvei, Leșu Ilvei, Maieru și Sângeorz-Băi.
Bunicul meu, Nini – despre care am mai scris și aici, era născut în Poiana Ilvei, într-o casă pe vârful Dealu Mare. Într-o familie cu nouă frați, a plecat la 15 ani de acasă la Școala de Arte și Meserii, apoi a fost în prima promoție a școlii românești de zbor fără vizibilitate, ajungând în cele din urmă mecanic la Hangarul Regal. Nu s-a însurat până când nu le-a făcut zestre tuturor surorilor lui mai mici și, chiar dacă a locuit apoi toată viața în București, a murit la 92 de ani fără să fi lipsit măcar o singură vară din satul copilăriei lui.
La fiecare început de iulie, plecam împreună în Poiană, cel mai așteptat și dorit moment al anului pentru mine. ,,Noi doi suntem poienarii adevărați ai familiei”, îmi spunea el mereu, cu duioșie. Avea dreptate. Tatăl meu, fiul lui, iubește Poiana, dar nimeni din familie nu a iubit-o atât de deplin, de desăvârșit și de sfâșietor precum noi doi: Nini și eu. Cu pasiune, cu toată inima, cu lacrimi înnodate în bărbie. Până-n prăselele sufletului.
Uneori glumesc, în sinea mea, spunându-mi că prima mea mare dragoste n-a fost un bărbat, a fost acest sat, pe care l-am iubit până la disperare. Când închid ochii și îmi amintesc de copilărie, văd aievea casele așa cum erau cândva, apoi cum sunt acum, ca și cum totul s-ar fi întipărit fidel pe retina mea, asemeni unui documentar filmat pe slow-motion. Și mi se pune un nod în gât și, recunosc, de multe ori îmi vine să plâng.