Despre negustorii musceleni

[altmariusideea]

@ Marian nencescu, membru altmarius.ning

Despre negustorii musceleni, publicistul piteştean Ion Cruceană povesteşte în cartea sa Pe Argeş în jos (Ed. Sport Turism, 1990) că aceştia obişnuiau să coboare „la vale”, spre Vlaşca şi Teleorman, cu produse de vânzare, alimente sau obiecte casnice, manufacturate în casă, aducând acasă, în schimb, „mărfuri de băcănie şi lipscănărie”. Obiceiul atrăgea, susţine Ion Cruceană şi pe mulţi copii săraci, dispuşi să lucreze „pe pricopseală”, la câte un negustor adevărat, în schimbul câtorva bănuţi. Dintre aceşti băieţi de ţară, plecaţi de acasă de sărăcie, a fost şi scriitorul şi globetrotterul, cu ascendenţe muscelene, Mihai Tican-Rumano (1893-1967) născut la Berevoieşti, în familia unui „muncitor cu palmele”. Într-o lucrare rămasă în manuscris (Depănând amintiri sau Amintiri despre Mihai Tican-Rumano) învăţătorul Ion D. Amzică, coleg de şcoală primară cu scriitorul, aminteşte că „Lache” Tican obişnuia de foarte timpuriu să facă mici servicii, inclusiv la biserică, unde ştergea icoanele de praf ori stingea şi aprindea lumânările, primind, în schimb „colivă, câte o prescure, ori un bănuţ”. În aceste condiţii, nu e de mirare că, după ce a absolvit 6 clase în satul natal, Berevoieşti-Pământeni, viitorul scriitor s-a angajat, la nici 11 ani, „slugă” / băiat de prăvălie, la unul din negustorii câmpulungeni Gheorghe Rădădună / escu pentru o leafă de „30 de lei pe an”. Autoportretul cuprins într-o „Autobiografie cerută la Uniune . . . ”, compusă în martie 1950 ,în stilul şi cu parfumul vremii, îl reprezintă pe Mihai Tican drept un puşti „slab, pirpiriu” : „Munceam din zorii zilei şi până noaptea la prăvălie până într-o zi când . . . nemaiputând răbda oboseala, frigul şi bătăile (s.n.) am fugit din ţară, fără bani şi acte, îmbrăcat doar în zdrenţe . . ”. 
Realitatea zugrăvită de Mihai Tican-Rumano în biografia amintită nu este confirmată de fapte ori documente semnificative. Mergând pe firul timpului regăsim, „magazinul” lui Gheorghe Rădăgună / sau Rădăgunescu, pe strada Negru Vodă, la numărul 111, într-o clădire situată azi în prelungirea uneia dintre aripile fostului Hotel „Regal”. Clădirea supravieţuieşte iar unii dintre localnici îşi amintesc de fostul „negustor de aperitive” („La el găseai brânză, portocale, banane, smochine, măsline, în general mărfuri de import care aveau trecere la consumatori”, relatează o localnică). Cu timpul, patronul „isteţ şi aventuros” lărgeşte prăvălia, închiriată în anii ’30 ai secolului trecut de la Regia Poştei, deschizând primul „magazin universal” din Câmpulung, unde pe lângă coloniale se mai vindea şi îmbrăcăminte, „maşini de cusut ori gramofoane cu plăci”. Căsătorit cu Smaranda (născută Crutzecu) Gheorghe Rădăgună are doi copii, pe Gică (1906-1940), fost profesor de liceu şi publicist la ziarul bucureştean „Universul”, şi pe Olga, căsătorită în 1936 cu istoricul literar şi eminescologul Augustin Z. N. Pop. Târziu, Olga Rădăgunescu (Pop) va declara că „Mihai Tican-Rumano n-a fost niciodată băiat de prăvălie la noi”, dar e posibil ca memoria să-i joace feste, căci, născută în 1909, nu putea reţine un băiat de prăvălie ce lucrase efemer în prăvălia tatălui său între 1911-12, pe când ea înseşi avea 3-4 anişori. Cert este că, în ciuda relatărilor din Autobiografie, viitorul scriitor nu i-a purtat pică fostului patron, ci, din contră, după cum confirmă biograful său oficial, Valentin Borda, odată „reîntors de pe drumurile lumii, cu aura unui învingător, l-a căutat, frecventat şi ajutat pe Rădăgunescu şi pe familia sa” (Pe urmele lui Mihai Tican-Rumano, Bucureşti, Ed. Abeona, 1992, p. 29).