Intrând în chibzuri la divanurile ad-hoc

[altmariuspress]

 

de Andrei Ionescu

http://www.romlit.ro/_intrnd_n_chibzuri_la_divanurile_ad-hoc Când are de exprimat săvârşirea unei acţiuni în vederea unui anumit scop, latina foloseşte expresiile ad hoc (pentru aceasta) şi ad-hoc ipsum (tocmai pentru aceasta), ca în pasajul din Coloseni folosit aici drept motto, desigur, anume cu scopul de a propune această formulă ca etimon pentru cuvântul românesc chibzuire. Adică tocmai pentru aceasta = ad-hoc ipsum, pentru chibzuire.  Cum se întâmplă de obicei, sfera semantică a cuvântului chibz sau chibzuire e mai largă decât atingerea imediată a unui scop precis. Aşa cum şi răspândirea cuvântului, cu bogata lui familie, era cândva mai largă decât în prezent, în asemenea măsură încât să putem considera că în trecut făcea parte din ceea ce astăzi numim fondul principal lexical al limbii.  Oricum, în această sferă semantică intră, în primul rând, reflecţia profundă, matură, gravă, în care e nevoie să gândeşti cu mintea ta, acea reflecţie declanşată de situaţiile care te fac să cazi pe gânduri, sau, cum se mai spune, să stai (sau să şezi) şi să cugeţi la ce ai de făcut. Am ajuns pe nesimţite la componenta a doua a chibzuinţei, la actul volitiv. Fiindcă, de cele mai multe ori, în mod strict, chibzuinţa nu se confundă pur şi simplu cu reveria. În cazul chibzuinţei, reflecţia e o deliberare mobilizată în vederea faptei, care figurează, de altfel, explicit în expresiile idiomatice a intra în (sau la)chibzuri şi a sta în (sau la) chibzuri = a se frământa cu gândurile pentru a ieşi dintr-o situaţie dificilă.  Intensitatea stării de reflexivitate implicate în chibzuială poate varia pe un evantai larg, de la suavitate la vehemenţă, dar întotdeauna presupune autenticitatea actului de gândire, la care ne obligă, lingvistic vorbind, însuşi acel pronume sau adjectiv de întărire ipse, prezent în formula completă a expresiei: ad-hoc ipsum.  Iată un pasaj liric din Cântarea cântărilor în care accentul cade pe autenticitatea stării emoţionale, pe acel fior lăuntric irezistibil când e să ascultăm glasul iubirii: „Nu treziţi pe draga mea până nu-i va fi ei voia” = donec ipsa velit (3,5).  Fonetic, vedem aici că sunetul c din chibz poate proveni şi din alte cuvinte decât pronumele personal demonstrativ hic, haec, hoc = acesta, el, cel de aici. În exemplul de mai sus provine din conjuncţia donec, alteori, încă mai frecvent, din pronumele relativ qui. Ca bunăoară în Luca 18,9: „A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi (qui ipsi confisisunt sibi) că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe ceilalţi”. Avem de a face aici cu o admonestare, prin intermediul pildei cu vameşul şi fariseul, a celor prea încrezători în ei înşişi, şi prin urmare un îndemn la corectarea semeţiei printr-o nouă (adică altă) chibzuinţă, mai potrivită, fiindcă cea veche, păcătuind prin înfumurare, era vădit pripită şi incorectă.  Complexitatea situaţiilor ce reclamă chibzuinţa e semnalată chiar în definiţia cuvântului. DEX-ul precizează din capul locului că judecata împrejurărilor trebuie să cumpănească toate eventualităţile. Buna sau reaua cumpănire conduc negreşit fie la succes, fie la eşec, aşa cum ne-o dovedesc şi locuţiunile adj. şi adv. cu chibzuială (bine gândit) şi fără chibzuială ( în mod necugetat). Iar la reflexiv verbul exprimă sfătuirea reciprocă a celor strânşi într-o adunare, pe drept cuvânt (care provine, în treacăt fie spus, cum se ştie, din conventus). Înainte de a lua o decizie, la fel ca în divanurile noastre convocate anume pentru a chibzui la proiectul unirii principatelor. Era neapărată nevoie să se procedeze cu chibzuială, ba chiar cu bună chibzuială, fiindcă altădată, în vremuri de restrişte, ţara rămăsese de izbelişte şi chibzuielile fuseseră nechibzuite. Ne-o spune Alecsandri: „Sărmană ţară! Cu astfel de chibzuieli nechibzuite (s.n.) ai ajuns a fi satul lui Cremene”.  Să mai vedem câteva exemple din Cartea Sfântă. Uneori fapta care urmează a fi săvârşită nu e stabilită din vreme. Se poate ajunge la chibz aşa-zicând pe negândite, fără îndelungă premeditare, pornind de la locul unde împrejurările disperate determină la un moment dat luarea unei decizii importante, pe loc şi acel loc, în cazul nostru perpetuarea stirpei: „Hai să îmbătăm pe tatăl nostru cu vin şi să ne culcăm cu el şi să ne ridicăm urmaşi dintr-însul!” (Facerea 19,32), chibzuiesc pe loc fetele lui Lot în sălaşul din peştera (in spelunca ipse) în care au rămas cu tatăl lor.  Un alt pasaj foarte interesant sub raport etimologic, chiar dacă oarecum difuz ca „punct” de plecare, dat fiind că se desfăşoară într-un cadru contextual mai larg, găsim tot în Facerea 24,65, în care e vorba despre întâlnirea Rebecăi cu Isaac, întâlnire pe care Laban o socoteşte hărăzită de Dumnezeu: „De la Domnul vine lucrul acesta – îi spune el slugii – şi noi nu-ţi putem spune nimic, nici de bine, nici de rău. Iată, Rebeca este înaintea ta, ia-o şi du-te şi să fie soţia fiului stăpânului tău, cum a grăit Domnul!” (24,50-51). După care fratele şi mama Rebecăi au zis: „Să chemăm copila şi s-o întrebăm ce gânduri are ea (s.n.)”, iar Rebeca, întrebată, răspunde fără preget că vrea să se ducă după Isaac. Întâlnirea tinerilor are loc pe câmp, într-un moment de urgentă chibzuinţă: „Cine este omul acesta care vine în întâmpinarea noastră?”, a întrebat Rebeca. Iar sluga i-a răspuns: „Acesta-i stăpânul meu!” = dixitque ei:ipse est dominus meus (24,65). Chibzuinţa echivalează aici cu glasul inimii, cu intuiţia de moment, la fel ca în pasajul amintit din Cântarea cântărilor (donec ipsa velit). Într-o tipologie a chibzului, am putea deosebi o chibzuinţă a lucidităţii, a gândului propriu şi a judecăţii la rece, ca, de pildă, în Mărgăritarele noastre din 1764 (după DA): „Cade-se fieştecine den noi să chibzuiască cu gândul său”,şi în principiu această chibzuinţă cată să fie dreaptă, cum îl îndeamnă Marcovici pe dregător („Virtutea să nu lipsească niciodată din lucrările sau chipzurile sale”), dar există incontestabil şi o chibzuinţă a inimii, să-i zicem pascaliană, fericit formulată în Cheia înţelesului din 1676: „Această socoteală şi chibzuială viind întru inema mea”. Aşa va fi voia iubitei din Cântarea cântărilor atunci când se va trezii (donec ipsa velit) şi tot aşa este iubirea coup de foudre a Rebecăi.  Fiindcă, pe de o parte, cum spune tot Marcovici, „nu se chibzuieşte îndestul”, iar pe de altă parte, cum ne spune Anton Pann, nu poţi întinde chibzuinţa la nesfârşit: „Se chipzuia să aştepte, dar vremea nu-l mai ierta”.  Într-un alt pasaj (Deuteronomul 10,9) am putea interpreta făgăduinţa pe care Dumnezeu o face lui Levi („Căci moştenirea lui este Domnul”) ca pe o bună chibzuinţă, provenită din quia ipse: quia ipse Dominus possessio est. Păşim, cu acest exemplu, pe un teren mai ferm, pe care „uricul” chibzului e mai precis şi mai sigur.  Despre glasul inimii din Cântarea cântărilor am spus că e infailibil în privinţa autenticităţii, nu însă şi în privinţa eficienţei şi a justeţei sale, pentru a putea fi validat de eventualele lui consecinţe practice. După cum reţinem numai ultima consoană din donec (c + ipse) sau ultima silabă în întregime (nec+ipse ), ajungem la chibzuinţă sau, respectiv, la nechibzuinţă.  Nechibzuinţa (nec ipsa) o putem desprinde şi dintr-un pasaj al Noului Testament, în care suntem îndemnaţi să ascultăm ce ne povăţuieşte natura: „Nu vă învaţă, oare, însăşi natura (nec ipsa natura docet vos) că pentru bărbat, dacă îşi lasă părul lung, este ocară?” (Corinteni 11,14). Dacă natura ne învaţă că ceva nu se cuvine, putem spune, desigr, că ne învaţă că acel ceva este o nechibzuinţă.  Întorcându-ne la Vechiul Testament, găsim un pasaj concludent în I Regii 8, când poporul care să i se dea un rege. Suntem în ceasul important în care se face trecerea de la judecători la regi, din dorinţa poporului şi, bineînţeles, cu încuviinţarea lui Dumnezeu. Saul vine la Samuel văzătorul, căruia Domnul îi descoperise în ajun lucrurile ce aveau să se întâmple: „Mâine pe vremea asta (hac ipsa hora) voi trimite la tine un om din ţinutul lui Veniamin şi tu îl vei unge cârmuitor al poporului Meu Israel; acela va izbăvi pe poporul Meu din mâna Filistenilor” (9,6). În memoria limbii, hac ipsa hora marchează chibzul sau chibzuinţa Domnului, care avea căderea să socotească şi să hotărască izbăvirea poporului din puterea vrăşmaşilor prin ungerea unui rege.  O sugestie de buna chibzuială la drum găsim în Tobit 5: „Căci un înger bun va merge împreună cu el – o asigură Tobit pe Ana, soţia lui şi mama lui Tobie, care pleacă într-o călătorie lungă, însoţit de îngerul Rafael – şi va avea izbândă la drum (s.n.) şi se va întoarce sănătos” (5,22). Această izbândă la drum sună în latină astfel: et bene disponat (angelus Dei bonus) quae circa ipsum geruntur. Cu alte cuvinte, am putea spune: va face cu chibzuiţă (din circa ipsum) toate cele trebuitoare pentru izbândă.  În Psalmul 118, unul dintre cele mai cunoscute, avem un verset (35) care închide şi rezumă un pasaj mai amplu (versetele 26-35) cu o sintagmă în care putem detecta un alt posibil etimon pentru chibzuinţă: „că aceasta am voit” = quia ipsam volui. Să ne amintim versetele acestei frământate chibzuinţe, cu acumulările ei succesive, neostoită, stăruitoare, înălţătoare, mereu în crescendo: „Învaţă-mă îndreptările Tale. Fă să înţeleg calea îndreptării Tale şi voi cugeta la minunile Tale. Istovitu-s-a sufletul meu de supărare; întăreşte-mă întru cuvintele Tale. Depărtează de la mine calea nedreptăţii şi cu legea Ta mă miluieşte. Calea adevărului am ales şi judecăţile Tale nu le-am uitat. Lipitu-m-am de mărturiile Tale, Doamne, să nu mă ruşinezi. Pe calea poruncilor Tale am alergat când ai lărgit inima mea. Povăţuieşte-mă pe cărarea poruncilor Tale, că aceasta am voit” = quia ipsam volui.