Limba maghiară influențată de limba română? - 2

[altmariusbook]

https://lupuldacicblogg.wordpress.com/2015/01/15/un-material-exploz...

Din cele peste 2.300 cuvinte româneşti prezente în studiul lui F. Bakos, să spicuim alte cîteva, în continuarea celorlalte 3 tabele, aranjate în ordine alfabetică:

Nr. crt.	Cuvîntul românesc	Forma cuvîntului în maghiară	Etimologia în Dex
46	afurisit	áfuriszit	v. afurisi (din sl.aforisati)
47	adăpost	adeposzt	Lat. ad. appo(i)tum  sauaddepus(i)tum
48	adică	ágyike	Et. nec.
49	aduna	adunál	Lat. adunare
50	afină	áfonya	Et. nec.
51	ajuna	aszunál	lat.* adjunare
52	alac	1-alak, 2-alakor	magh. alakor
53	alduiască-te	áldojászketyézik
54	alivancă	alivánka	Et. nec.
55	amărît	amarit	lat. * amarire
56	amnar	ámnár	Ał ‡ mînar(e)
57	anume	anumé	Ał ‡ nume
58	apăra (a se)	áporkodik	lat. apparare
59	apropia (a se)	proptyilódik
60	ardei	árdéj	Arde ‡ sufix -ei
61	arici	árics	lat. ericius
62	arin	árin	Probabil lat.* alnimus(Ť alnus)
63	armaş	ármás	Armă ‡sufix – aş
64	armăsar	hermekszár	lat. ‚equusî admissarius
65	arminden	ármingyin	cf. sl. Ieremiinu dini ˆ ˆ ziua ‚sfîntuluiîIeremia
66	arnăut	arnolc	Din tc. arnavud
67	babiţă	babéc	Din bg. scr. babica
68	baboi	bobály	Din bg. baboj
69	bade	bágye	Et. nec.
70	balmoş	bálmos – “Roman eredetu”	cf. magh. bálmos
71	baros	barosz	Din ţig. baros (care nu există)
72	barză	bárzakecske	cf. alb. bardhe
73	bată-te…!	bátetye
74	batistă	batiszta	fr. batiste
75	batjocură	bázsikura
76	băbătie	1-babatyi, 2-bobotyi	cf. babă
77	băcănie	bakonyás	băcan ‡ sufix -ie
78	bădăran	bederán	cf. magh. badar
79	băgătură	begetura	Nu fig. în Dex
80	bălan	balán	băl ‡  -an
81	bălai	baláj	băl ‡  -ai
82	bălană	balána	Nu fig. în Dex
83	băltoacă	beltok	baltă ‡  -oacă
84	bălţat	belc	lat. balteatus
85	bărbătuş	berbetuska	bărbat ‡  -uş
86	bărbos	berbosz	barbă ‡  -os
87	băşică	besika	lat. * bessica (ˆ vessica)
88	bătătură	betetura	lat. battitura
89	bătrîn	batrin	lat. betranus (ˆveteranus)
90	bătut	batut	Nu fig. ca vorbă de sine stătătoare
91	beci	becsel	Et. nec.
92	beldie	bélgya	Et. nec.
93	benga	benga	Din ţig. benga
94	bolînzie	bolunzia	De la bolînd (din magh.bolond)
95	bundiţă	bundica	bunda din magh.bunda
96	bursuc	burszuk	Din tc. borsuk
97	buruiană	burujan	Din bg., scr. burjan
98	căciulă	kacsula	cf. alb. kësul’ë
99	cheag	tyág	lat. * clagum (ˆcoagulum)
100	cheaun	tyáun	Nu fig. în Dex
101	chior	csaur	Din tc. kör (“orb” !)
102	ciudă	csuda	sl. cudo (“minune”)
103	cîrpă	kirpa	Din bg. kărpa, scr.krpa
104	cîrpi	1- kerpál, 2-kirpál	Din sl. krupti
105	cîrpaci	kirpács	Din bg. kărpac
106	cîrpăci	kerpácsal	Din cîrpaci
107	clacă	kaláka.	Din bg. tlaka (nu fig. în dicţ. bg.)
108	cocă	kóka	Et. nec.
109	cocean	kocsány	Din bg. kocan, scr.koceny
110	cocioabă	kucsuba	Et. nec.
111	cojocar	kozsokár	cojoc ‡  -ar
112	cotor	kator	Et. nec.
113	cotoroanţă	kotránc	Et.nec.
114	custură	kusztora	Et. nec.
115	de aci cele bote	gyácsicsele botye
116	de-a învîrtita	gyámvirtyita
117	de-a sărita	gyászerita
118	deci	gyčcs	de ‡ aci
119	defel	gyéfel	de ‡ fel
120	descîlci	gyeszkelcál	des ‡ (în)cîlci
121	doină	dojna	Et. nec.
122	doini	dojnál	Din doină
123	dop	dop	cf. săs. dop
124	drac	dráku	lat. draco (“şarpe, balaur”)
125	drîngălău	drungáló	Et. nec.
126	drum bun	drum bun	Et. nec.
127	duducă, duduie	duduka, duduja	cf. tc. dudu
128	dulceaţă	dulcsáca	dulce ‡ eaţă
129	duşman	duzsmán	Din tc. düsman
130	du-te dracului	dutye drákuluj
131	fasole	fuszulyka	Din ngr. fasóli
132	fă	fa	Scurtat din (fa)ţă
133	făgaş	ogás	Din magh. vágás
134	f ătuţă	fetuca	Nu fig. în Dex
135	fel de fel	fel de fel
136	fitil	fitil	Din tc. fitil
137	fleac	flyiác	Et. nec.
138	fîrtat	fertát	Din * frătat (Ť frate ‡ suf. at, după sl. probratim Ť bratu ˆ“frate”)
139	fluier	1-furulya, 2-flujera	cf. alb. floere
140	fluiera	flujerál	Din fluier
141	fluştura	flostura	Et. nec.
142	foc viu	fogzsiu
143	fotă	fota	Din tc. fota
144	fuior	fujor	Et. nec.
145	futu-i….!	futos	Nu fig. în Dex
146	gaie	gája	Et. nec.
147	gardină	gárgyina	cf. germ. bargel
148	garf	garf	Et. nec.
149	gaura	1-gaura, 2-gábora	lat. cavula (Ť cavus)
150	ghici	gicsál	Et. nec.
151	gireadă	zsiráda	Et. nec.
152	giugiuli (a se)	zsózsolódik	Et. nec.
153	glie	glija	Et. nec.
154	gogonele	gognér	Et. nec.
155	gologan	gologány	Et. nec.
156	góştină	gostina	Et. nec.
157	grui	guruj	Et. nec.
158	guşă	gusa	lat. geusial
159	horă	hóra	Din bg. horo
160	leuştean	lestyán	Et. nec.
161	liliac	liliák	Din tc. leylac
162	limba boului	limbabou
163	limbariţă	limbárica	limbă ‡ ariţă
164	lindic	lingyik	Nu fiurează în Dex
165	livadă	liváda	Din bg. livada, ucr.levada
166	lobodă	loboda	Din sl. loboda
167	marfă	márfa	Din magh. marha(“vită“)
168	matahală	matahála	Et. nec.
169	măceş	macsiás	Et. nec.
170	măcriş	makris	Et. nec.
171	mălai	1-málé, 2-maláj	Et. nec.
172	mămăligă	mamaliga	Et. nec.
173	mătăhuie	metyeheuj	cf. magh. mátaha (Et. nec.)
174	mătău(n)z	meteunz	Et. nec
175	mierţă	mjercika	Din magh. mérce
176	moină	mojna	cf. moale
177	mormăi	mormojál	mor ‡ m(or) ‡ ăi
178	motan	motány	Et. nec.
179	moţ	móc	Et. nec.
180	mujdei	muzsgyé	must ‡ de ‡ ai (usturoi)
181	mumă-ti	mumatyi
182	muntean	muntyán	munte ‡ sufix -ean
183	muşeţel	musacél	muşat  (reg. “frumos”. Et. nec.) ‡ sufix -el
184	neam	nyám	Din magh. nem
185	netezi	nyetyezál	Din neted
186	noapte bună	naptye bune
187	nu-i	nuj
188	ochiu boului	ot’u bojului
189	papă lapte	papaláptye
190	păcălici	pekelics	Et. nec.
191	pălărie	palaria	Et. nec.
192	păstaie	paszté	cf. alb. pistaë
193	păşune	pasum	lat. pastio, -onis
194	perciun	percso	Din tc. perciún
195	perie	perije	Et. nec.
196	periniţă	perinica	pernă ‡ sufix -iţă
197	pe sărita	pe szeritya
198	pescar (2 sil.)	peszkárjuk (3 sil)	lat. piscarius (4 silabe)
199	petic	petyek	lat. pittacium
200	piepten	tyeptin	lat. pecten
201	pipirig	1-pipirig 2-pipiriga	Et. nec.
202	pisică	piszika	pis ‡ sufix -ică
203	pită	pita	Din bg. pita
204	pitic	pittics	cf. sl. pitiku
205	piuă	tyiva	lat. pilla
206	pînă-i lume	pinej lume
207	pîrghie	purgya	Et. nec.
208	pîrjoli	pirzsolálodik	Din magh. pörzsölin (în dicţionar – pörzsöl)
209	plai	pláj	Et. nec.
210	plop	plop	lat. * ploppus ‚ ˆpop(u)lusî
211	plută	pluta	Din bg. pluta (nu fig. în dicţionar)
212	pociumb	pocsumb	Et. nec.
213	pojar	pozsár	Din sl. pozaru
214	pojghiţă	pozsicsa	Et. nec.
215	pomană	pomána	Din sl. pomenu (nu fig. în bg., scr., pol., ceh., slovenă, rusă, slovacă)
216	potroacă	potraka	Din rus. potroh, magh.patrah
217	poznă	pozna	Et. nec.
218	prăjină	parazsina	Et. nec.
219	prepeleac	perpelág	Et. nec.
220	priculici	prikulics	Et. nec.
221	proaspăt	praszpat	Din gr. prósfatos(cuvînt izolat)
222	prunc	1- poronty  2- prunkuj 3- pruncs	Et. nec
223	puhoi	puháj	Din sl. povoni (nu fig. în bg., scr.,  slovacă, pol., rusă)
224	puică	pujka	pui ‡ sufix -ca
225	puicuţă	pujkuca	puică ‡ sufix -uţă
226	puiul-mamei	puju-mámi
227	pulă	pula	Nu fig. în Dex
228	pungă	punga	Et. nec.
229	puroi	puroj	lat. puronium
230	putină	putina	lat.* putina
231	puţă	puca	Nu fig. în Dex
232	puţin	pucinkó	Et. nec.
233	puţoi	pucoj	Nu fig. în Dex
234	rachiu	rakija	Din tc. rakija
235	rangă	ránga	Et. nec.
236	rapăn	rápeny	Et. nec.
237	răbda	rebdál	Et. nec.
238	rămăşiţă	ramasica	rămas ‡ sufix -iţa
239	răsfug	reszfug	Et. nec.
240	ridiche	ridike	lat. radicula
241	roabă	raba	Et. nec.
242	sărac	szerac	Din bg., scr. sirak
243	sărăcie	szerecsia	sărac ‡ sufix -ie
244	sărăcuţ	szérékuc	sărac ‡ sufix -uţ
245	scăpa	szkepál	lat.* excappare
246	scăpăra	szkeperál	Et. nec.
247	scărmăna, (a se)	kermenálódik	Et. nec.
248	scrînciob	krincsob	Et. nec.
249	scutura	szkuturál	lat.* excutulare
250	semeţ	szeméc	cf. sl. sümeti (Nu figurează în bg., pol., rusă, slovacă, scr.)
251	sfinţia ta	szfinciát
252	sfîrîi	1-szfirag, 2-szfireál	sfîr (onomatopee) ‡  sufix -îi
253	sfîrlează	szfirla	sfîrlă (et. nec.) ‡ sufix  -ează
254	sfoară	szfora	Probabil din ngr. sfóra(care nu figurează în dicţionare)
255	sforăi	szforojál	sfor (onomatopee) ‡ sufix -ăi
256	sîcîi	szikityél	sîc (cf. tc. sik ˆ des, frecvent) ‡  sufix  -îi
257	sînziene	szinzijenya	lat. sanctus dies Johannius
258	sterp	szterp	Et. nec.
259	straiţă	sztráica	cf. alb. strjce
260	striga	sztrigál	lat.* strigare (??) (Ťstrix, -gis ˆ bufniţă) – după părerea noastră, e o etimologie “populară“, după ureche.

În tabelul de mai sus, cumulat şi cu primele 3 tabele, ne-am limitat la circa 12 % din lexicul de origine română al graiurilor maghiare, conform listelor de corespondenţe din cartea profesorului Ferenc Bakos. Din această carte, rezultă numărul mare de românisme prezente în maghiară, fapt  pe care  nici un lingvist român nu l-a observat şi menţionat pînă acum.
Mai mult, nici una din lucrările anterioare ale lingviştilor maghiari (Gyarmathi, 1816,Edelspácher, 1877, Szinnyei, 1893 şi 1901, Blédy, 1942 ş. a.) nu este cunoscută laI.L.B., iar acestea nu se găsesc menţionate în lucrările lingviştilor români.
Să se fi socotit lingviştii români atît de sus încît să nu se simtă obligaţi să ia în seamă lucrările lingviştilor maghiari privitor la limba română, cu toate că era vorba de un efort, condus cu interes şi competenţă, de aproape două veacuri ?
Studiile noastre confirmă constatările prof. Bakos şi ale altor eminenţi specialişti maghiari, privitor la acest subiect. Dimpotrivă, nu am putut găsi nici un argument care să susţină fanteziile (eufemistic vorbind) etimologice ale Institutului de lingvistică din Bucureşti. În termeni reali, nici o etimologie stabilită în Dex nu poate fi acceptată, astfel că totalitatea lexicului limbii române apare ca avînd origine necunoscută, ceea ce era de aşteptat, originea neputînd avea sursa decît în ea însăşi, nicidecum în afara ei.
Cum s-ar putea ca sîmbra (265) să provină din cimbora, cînd ea reprezintă o practică multimilenară în Spaţiul Carpatic, o relaţie economică între proprietarii de oi şi un baci ajutat de cîţiva ciobani ? De acea, specialiştii maghiari, negăsind această practică la unguri, anterior stabilirii lor în Spaţiul Carpatic, arată că nu poate proveni decît de la români. Popor de stepă, înainte de stabilirea în Spaţiul Carpatic, ungurii nu aveau unde şi cum să cunoască “suitul (văratul) oilor la munte”, de care este  legată implicit sîmbra oilor.
Cu părere de rău, arătăm că etimologiile din Dex ale cuvintelor limbii române stau fie sub semnul neştiinţei, fie sub acela al machiavelismului.
Pentru ilustrarea ignoranţei “etimologilor”  Dex, iată un exemplu: pentru cuvîntul brumarse scrie: Din fr. brumaire, a doua lună din calendarul republican francez (folosit între anii 1793-1806). Aceasta nu dovedeşte decît neştiinţa redactorilor  Dex, căci brumareste numele lunii noiembrie în calendarul popular românesc.
Nu ştim cum şi-au imaginat  alcătuitorii Dex că a ajuns să se răspîndească la ţăranii români numele lunii noiembrie din calendarul republican francez.
+tim, însă, că numirile populare ale lunilor se întrebuinţau de către ţăranii români cu mii de ani înainte de revoluţia franceză, iar, pentru brumar,eminenţii lingvişti aveau la dispoziţie mai multe surse anterioare “calendarului republican francez”, mai ales acum 200 de ani, când nici o formă de mass-media nu circula în satele româneşti. Admiţând că ar fi existat presă sătească, cine s-o citească, ţăranii români, ca şi cei francezi, ca şi cei europeni, în general,fiind, în epocă, analfabeţi.
Brumar, ca nume al lunii noiembrie la români, se găseşte în Anonimus caransebiensisdatat în jur de 1700, iar, în Documente moldoveneşti înainte de +tefan cel Mare, vol. II, p. 76 (Mihai Costăchescu), într-un document din 11 februarie 1447, precedînd “calendarul republican francez”cu numai 345 ani. De asemenea, sursa figurează şi în Documenta  Romaniae Historica, A, Moldova, vol. I (1384 -1448), pe care doctorii în lingvistică (doctus ˆ ştiutor) ar fi trebuit, probabil, să le cunoască.
Găsim cuvîntul, cu acelaşi sens, în Legenda sîntei Vineri, culeasă de popa Grigore din Măhaci în Codex Sturdzanus (circa 1580), Ed. Academiei Române, 1993, p. 281 şi 288-289. Aici, brumar apare şi alături de numele popular al altei luni – “a lui cuptor” (iulie). Nu avea poporul din spaţiul carpatic idee şi grijă de numele latine ale lunilor, ci le folosea numai pe cele populare româneşti  : mărţişor (prima lună a anului) sau germinar; prier; florar saufrunzar; cireşar sau cireşel; cuptor ;  gustar sau măselar sau secerar; răpciune; brumărel; brumar sau brumarul mare sau  promorar;  vinar sauvinicer; andrea sau indrea sau undrea;  gerar sau cărindar; şi faur sau făurar  pentru februarie, ca ultimă lună a anului.
Brumar şi cuptor din Codex Sturdzanus apar şi în Dicţionarul limbii române vechi (G. Mihăilă) publicat înainte de apariţia primei ediţii a Dex, dar şi, evident, în limba vorbită, de unde au ajuns să fie cuprinse în textele menţionate şi, probabil, şi în altele. Calendarele bisericeşti au folosit dintotdeauna numai numele populare româneşti ale lunilor.
Desigur, e mai simplu să reproduci după Larousse, decît să-ţi baţi capul să investighezi. Da, dar nici alcătuitorul sau “etimologul” nu se mai pot numi “doctus”, nici făcătura lor ştiinţifică !
Acesta este un patent după care s-au fabricat etimologiile cuvintelor româneşti, care ar putea fi ilustrat cu foarte numeroase exemple, însă nu acesta este rostul rîndurilor de faţă.
Al doilea mod de confecţionat etimologii este machiavelismul, să nu-i spunem altfel.
Să ilustrăm cu cîteva astfel de producte, chiar din exemplele ilustrative de mai sus, din cartea lui F. Bakos:
Pentru pomană, Dex indică originea în slavul pomenu, dar, în rusă, polonă, slovacă, slovenă, sîrbo-croată şi bulgară, cuvîntul nu figurează.
La fel, pentru puhoi, Dex spune că ar proveni din sl. povoni, care, însă, nu figurează în rusă, polonă, slovacă, sîrbo-croată şi bulgară. Este de pus întrebarea: în care slavă ?
Pentru a birui, a bizui, şi a bântui, Dex invocă originea în maghiarele (în ordine) birni, bizni şi bántani, care, în dicţionarele maghiare nu figurează.
Aceste exemple trebuie înţelese numai ca ilustrări ale unui mod de a confecţiona, fără acoperire, origini pentru unele cuvinte româneşti. In realitate procedeul este destul de frecvent.
Cu toate că s-au folosit astfel de procedee neonorabile în ştiinţă, aproape un sfert din eşantionul de mai sus rămâne fără etimologie cunoscută. Iar această situaţie ciudată nu deranjează ştiinţa corifeilor în lingvistică.
Pe lângă contingentul de neştiinţă declarată de către I.L.B., în listă mai găsim: circa 8 % etimologii reciproce (română / maghiară,  maghiară / română) după regula balansoarului şi unele etimologii absurde, dogmatice:
(58) a (se) apăra - dat din lat. apparare care înseamnă a pregăti, a dispune, nu a apăra.
            (88) bătătură – dat din lat. battitura ˆ lovitură de ciocan.
            Cuvîntul român înseamnă: (1) teren bătătorit (în faţa casei), p. ext. (pop) ogradă, curte (la ţară);  (2) îngroşare a pielii palmelor sau tălpilor (intră în expresii); (3) băteală.
Sensul (1) îl găsim în Civilizaţia Cucuteni, cu circa trei milenii înainte de fundarea legendară a Romei. Nici unul din sensurile din română nu există în latină, fiind vorba de o simplă similitudine formală, auditivă.
(103) cârpă nu ar putea veni din bulgară decît dacă s-ar face dovada că bulgara ar avea un astfel de cuvînt şi că l-a împrumutat şi în: latină, franceză, engleză, valonă etc., ceea ce nu-i posibil, astfel că etimologia din Dex nu-i decît fructul fie al neştiinţei, fie al machiavelismului, cum am arătat, de fapt un simplu urechism.
În bulgară există kappa, dar care înseamnă stâncă ! A se vedea: Carpaţi, carpi, Karpathos(gr. veche) etc., atestate în centrul Europei cu multe veacuri înainte de efemera prezenţă a bulgarilor în Europa.
Pentru prezenţa lui cârpă (lat. carpia) în graiurile occidentale, v. Littré, 1873, vol. I, p. 568.
(123) dop se găseşte, cu acelaşi sens, şi în olandeză, singurul popor european care mai poartă numele de Daci (Dutch, Duchman, olandez).
(129) duşman nu poate proveni din turcă pentru că e cuvînt persan, nu turc, şi figurează şi în elină. Puteau turcii – ale căror prime menţiuni istorice mai certe, semnalând prezenţa străbunilor acestei naţiuni  în Asia Centrală (Munţii Altai), datează din sec. VI e.n. (Mehmet Ali Ekrem, Civilizaţia turcă, 1981, p. 10) – să împrumute cuvinte lexicului elinei clasice, dispărută cu mult înainte ca numele turcilor să fie menţionat măcar ?
(153) glie – dat în Dex cu etimologie necunoscută – este pământul, ca zeitate în religia vedică (Heinrich Zimmer, Introducere în civilizaţia şi arta indiană, 1983, p. 149), adică este cuvînt românesc străvechi (mileniul III î.e.n.), cu etimologie clară, cunoscută.
(167) marfă, pentru care Dex  invocă provenienţa din maghiarul marha ˆ vită, o presupunere pe care etimologii maghiari n-o acceptă. Ei arată că marfăapare pentru prima dată în maghiară la 1873 şi provine din română. Normal,marha este alt cuvînt.
Cuvîntul apare şi în engleza veche (mearh ˆ cal, mare ˆ iapă), în germană (măhre ˆ iapă), dar marhă (cu variantele marhă şi mara) apare şi în română şi este considerat de origine celto-germanică, nu maghiară, cum consideră Dex.
În cele de mai sus, am ilustrat, numai cu cîteva exemple, cît de departe de realitate sînt etimologiile din Dex.
După foarte succinta prezentare de mai sus, îi pare cititorului această lucrare atît de puţin interesantă încît să nu merite atenţia specialiştilor români ?
Ne-am întrebat de mai multe ori de ce o lucrare excepţională, care aduce un substanţial complement de cunoaştere, argumentat ştiinţific, hotărîtor cu privire la virtuţile limbii române şi la raporturile dintre română şi maghiară, n-a fost tradusă în româneşte, mai ales atunci când se putea publica fără dificultăţi financiare ?
Mai mult, de ce n-a fost primită cu entuziasm, de ce n-a fost recenzată niciodată în puzderia de reviste de lingvistică şi filologie, care dospesc de munţi de prostie  lingvistică(v. Alex. Philippide) ?
De ce nu s-a bucurat măcar de atenţie din partea diriguitorilor lingvisticii româneşti, mai ales că lucrările de lingvistică ale acestora lasă impresia că ar fi un fel de cantitate neglijabilă (Helmuth Frisch, Relaţiile dintre lingvistica română şi cea europeană, Ed. Saeculum I. O., Bucureşti, 1995, p. 24).
Noi înşine am parcurs practic tot ce s-a scris mai de Doamne-ajută în ultimul veac în lingvistica românească şi n-am găsit, o spunem cu părere de rău, aproape nimic relevant: aceleaşi păreri ale învăţaţilor apuseni, formulate cu aceleaşi sau cu alte cuvinte, când e vorba de aspecte generale ale lingvisticii şi aceeaşi batere de apă în piu,ă fără să se aducă ceva nou, privitor la lingvistica românească.
Când un academician, profesor universitar, îşi începe cartea cu un citat de o pagină: I. V. Stalin a arătat că structura gramaticală a limbii se schimbă şi mai încet decît fondul principal de cuvinte… Structura gramaticală a limbii şi fondul ei principal de cuvinte alcătuiesc temelia limbii, esenţa specificului ei… Sute de ani asimilatorii  turci au încercat să oprească, să distrugă şi să nimicească limbile popoarelor balcanice… (Cu privire la marxism în lingvistică, Pravda din 20 iunie 1950) – Al. Rosetti, Influenţa limbilor slave meridionale, Bucureşti, 1950, p. 17.
sau
În genialele sale lucrări privitoare la lingvistică…, I. V. Stalin a acordat o deosebită atenţie problemelor vocabularului. Cu această ocazie, el a ridicat pentru prima oară şi a pus în faţa lingviştilor, chestiunea fondului principal lexical, chestiune de importanţă covîrşitoare pentru studiile de limbă. Descxoperirea de către I. V. Stalin a fondului principal lexical (de care s-a ocupat, la noi, Mitropolitul Simion +tefan în Predoslovia Noului Testament de la Bălgrad, 1648, iar Eftimie Mugur, cu peste 50 ani înainte deLimba în circulaţiune, 1887, a lui Hasdeu, numeşte fondul principal de cuvinte verba primae necesitatis cu circa 120 ani înainte de I. V. Stalin – N. ns.) este menită să transforme radical felul nostru de a privi vocabularul… Lucrarea de faţă este o încercare de a aplica teoria stalinistă la studiul limbii române (Al Graur, Încercare asupra fondului lexical al limbii române, 1954 (la un an după moartea lui Stalin), p. 5.
Cu astfel de lucrări nu se impresionează lingvistica europeană şi nici nu se poate înlătura sentimentul de cantitate neglijabilă. 
O altă categorie de se referă la structura limbii române. S-au jucat de-a
statistica mulţi: I. Hinculov (1840), A. Cihac (1871, 1879), S. Puşcariu, D. Macrea,
V. Arvinte, M. Seche, C. Maneca, Gh. Bolocan, V. +uteu, Al. Graur, C. Dimitriu, M. Dinu ş.a.
În toate lucrările de acest fel, s-a pus continuu carul înaintea boilor, iar rezultatele se văd: vieţi consumate, păduri distruse pentru spor de cunoaştere zero.
L-au ignorat pe Sulzer, i-au ignorat pe toţi cercetătorii maghiari de dupăEdelspacher(v. mai înainte), n-au vrut să ştie şi să vadă nimic, dincolo de poveştile absurde ale luiCihac.
S-a ajuns la cele mai rotunde inepţii: limba română ar conţine, printre altele, 965 cuvinte turceşti (16,73 %), 589 ungureşti (10,21 %) şi 50 albaneze (0,86 %) (S. Puşcariu, Locul limbii române între limbile romanice, 1920)
Dacă s-ar fi folosit un strop din , la asemenea afirmaţii pe ce bază s-ar fi invocat năstruşnica teorie a lui Rösler; la de 12 ori mai multe ungurisme decît albanisme? Consecvent cu el însuşi, Rösler nu putea să-i aducă pe români decît din Panonia şi din Ardeal.
Dar această discordanţă n-o observă nici unul din , cum se numesc pompos cei care s-au ocupat de imaginară a vocabularului românesc, dar care n-au depăşit nicicând ştiinţa adunării pînă la 50.000, fără elementara pricepere raţională.
În loc să tot numeri prostiile altuia, nu era mai normal să încerci să dovedeşti că un cuvînt – două ale limbii române provin(e) din turcă, ungară, bulgară, albaneză etc.? Pentru că, pînă astăzi, nu s-a făcut, dincolo de declaraţii, niciodată o DOVADĂ (!!) a prezenţei unui cuvînt de provenienţă străină, cel puţin în lexicul fundamental al limbii române.
Aşa, numârănd declaraţiile arbitrare ale unor opere de imaginaţie, lingvistici n-au făcut, vorba lui Petre Ţuţea, decît aflare-n treabă ca metodă de lucru.
Aceasta fiind atmosfera <ştiinţifică> în lingvistică, aproape că n-ar trebui să ne mire somnolenţa cu care lingvistica românească a primit opera fundamentală, serioasă, de mare ţinută, a eminentului profesor budapestan Ferenc Bakos.
            Chiar dacă s-au împiedicat de ea – căci a fost trimisă de autor atât la Institutul de lingvistică din Bucureşti cât şi la Biblioteca Academiei – s-au înspămîntat şi au pus-o repede la dospit.
Cum să publici aşa-ceva în România unde lingviştii erau rămaşi la Cihac, cu 110 ani în urmă, atîta vreme cît cei care deciseseră această situaţie sau, cel mult, avansaseră pînă lagenialul lingvist I. V. Stalin, corifeii lingvisticii româneşti, erau în viaţă?
Nu există învăţat care să nu prefere minciuna inventată  de el adevărului descoperit de altul (amara frază a lui Rousseau).
Chiar şi în ştiinţele cele mai perfecte mai întîlnim încă unele doctrine menţinute numai din motive de autoritate – ap. Ramon Y Cajal, Drumul spre ştiinţă, p. 32.
Astfel că, din motive de autoritate, dar fără acoperire, opera lui F. Bakos a fost scoasă din circuit şi traducerea ei interzisă. Cum am arătat, o astfel de operă monumentală nu s-a bucurat de nici o recenzie în vreo revistă de lingvistică.
            Opus igne, auctor patibulo dignus parcă voiau să realizeze Iorgu Iordan, Alex. Graur şi Alex. Rosetti, ale  căror păreri erau dovedite ca eronate, ca false, de către demersul riguros ştiinţific al eminentului Ferenc Bakos.
Pentru că nu aveau la îndemână şi autoritatea de a da focului opera, au recurs la conspiraţia tăcerii: nimeni din tagma lingvistică nu trebuia să se ocupe sau să scrie despre această operă magnifică.
+i aşa, dogma privind sute de ungurisme în limba română, fără vreo acoperire ştiinţifică, şi-a continuat cariera .
O recenzie a apărut totuşi, nu într-o revistă de lingvistică, ci în i>Veac nou> nr. 3/1983 şi s-a datorat doamnei ( din afara I. L. B.) Rodica Bogza-Irimie.
Astfel, o şi-a salvat, temporar, aureola de care se bucura pe nedrept în mediile politice şi <ştiinţifice> autohtone, torpilând o operă din cele care apar o dată într-un veac, purtătoare a unor noutăţi ştiinţifice de importanţă excepţională, lucrare la care eruditul prof. dr. F. Bakos a lucrat 10 – 15 ani.
Este de neînţeles de ce n-au folosit măcar lucrarea lui Géza Blédy (1908-1962) Influenţa limbii române asupra limbii maghiare recenzată şi de specialişti maghiari, dar şi de acad.Emil Petrovici (1942), la care se referă şi profesorul clujean I. I. Rusu – v. Muzeul Brukenthal. Studii şi comunicări, vol. 13, Sibiu, 1967, p. 248 -260.
În această lucrare, I. I. Rusu prezintă şi opiniile unor lingvişti maghiari referitor la cartea lui G. Blédy, printre care a lui Gy. Marton (la p. 245) care, în 1943, face cărţii lui Blédyo critică incisivă, dură, duşmănoasă, cu concluzia: .
Gyula Marton a avut astfel de accente dure datorită faptului că crescuse în ideea imaginară a unei pretinse superiorităţi culturale maghiare, la şocul constatării unei influenţe a limbii române asupra graiului maghiar, deşi, la G. Blédy, era vorba de identificarea numai a cca. 600 cuvinte româneşti în maghiară , foarte departe de realitate, de care ne vom apropia cu opera lui F. Bakos, în care figurează de aproape patru ori mai multe cuvinte româneşti în maghiară faţă cu nici un cuvînt maghiar în româna standard (Sulzer).
Totuşi e mai de înţeles tulburarea psihologică a lui Gy. Marton decît manifestarea de orgoliu fără acoperire, de obtuzitate, a lui Iorgu Iordan, 40 de ani mai târziu.
Oare nu tot el făcuse, imediat după război, afirmaţia ineptă că graiul din Moldova este un dialect ucrainean, iar cel din Muntenia ar fi medio-bulgara ?
Ca să faci astfel de afirmaţii privitor la limba primordială trebuie să fii dotat din naştere cu un rudimentarism superîngroşat sau să te afli în stadiul de zahariseală avansată.
Iorgu Iordan s-a dus, dar interdicţia sa de tip medieval a rămas şi poate produce în continuare rătăciri ca cele pe care le-am menţionat în prezenta semnalare.
De aceea, este cazul ca Ministerul Culturii să subvenţioneze traducerea acestei cărţi fără egal în lingvistica europeană.

Gabriel Gheorghe

P. S. Pentru că teoria lui Sulzer, cunoscută ca a lui Rösler, invocă lipsa de cuvinte germane în limba română pentru a decreta absenţa românilor din Carpaţi în timpul goţilor – ceea ce nu reprezintă decît probe înduioşătoare de ignoranţă polivalentă – vom arăta că, în lexicul ţărănesc al limbii române, nu există nici un cuvînt de provenienţă străină, pentru simplul, dar binecuvîntatul motiv că, în lexicul primordal, nu există şi nu pot exista influenţe străine, ceea ce nu putea fi înţeles de către sistemul de gândire al unor Sulzer, Rösler etc.
Se-nţelege că nu putem intra aici în detalii asupra elor de mai sus.
Totuşi, pe parcursul timpului, o serie de cercetători români au încercat imposibilul ca să facă de ruşine teoria lui Sulzer, recurgînd la inventarea sau potrivirea unor cuvinte ale limbii române, pe care le-au declarat germane.
Un astfel de caz l-am găsit recent în N. R. R., nr. 3-4 / 1997, p. 198, unde se spune că străvechiul cuvînt românesc moldă ( ˆ Molde)
care ar însemna mocirlos.             Nu ştim unde a găsit autorul acest sens pentru Molde şi nu considerăm că-i de vreun folos să aflăm, oricum el nu are nici o legătură cu sensurile cuvîntului românesc.
Cuvîntul trebuie pus în legătură cu vorba populară mol/an ˆ vin, cu Mol/dova ˆ ţara viilor, a vinului, cu numeroase toponime de tip Moldă, Moldova, după regula lmbii române de a forma familii de cuvinte

Sursa:  http://www.gandirea.ro/maghiara.phph