Cartea de film: Andrei Gorzo: Lucruri care nu pot fi spuse altfel. Un mod de a gândi cinemaul, de la André Bazin la Cristi Puiu.

[altmariusning]

O LECTURĂ OBLIGATORIE
Andrei Gorzo: Lucruri care nu pot fi spuse altfel

http://www.istoriafilmului.ro/articol/225/o-lectura-obligatorie-and...

„Critica de film românească a fost întotdeauna – cu excepţia unui Alex. Leo Şerban – aproape nulă teoretic, ceea ce are implicaţii şi asupra modului în care s-a scris istoria filmului românesc, care nu a fost şi o istorie a ideilor despre cinema. S-a scris foarte provincial.” Afirmaţia, extrasă dintr-un interviu acordat revistei „Film Menu”, îi aparţine lui Andrei Gorzo. Datorită acestui critic – şi datorită cineastului Cristi Puiu –, lucrurile au început să se schimbe.

Al doilea volum al lui Andrei Gorzo – după culegerea de publicistică Bunul, răul şi urâtul în cinema, din 2009 – se numeşte Lucruri care nu pot fi spuse altfel, poartă subtitlul Un mod de a gândi cinemaul, de la André Bazin la Cristi Puiu şi a apărut anul trecut, la Editura Humanitas. Cartea este, de fapt, teza de doctorat a criticului universitar (care a suferit, probabil, mici modificări înainte de a intra la tipar) şi poate fi considerată „primul nostru «tratat» de filmologie”, după cum o caracterizează Claudiu Turcuş în recenzia sa din „Observator cultural”. În „Argumentul” volumului, Andrei Gorzo observă că demersul său „îşi propune să aşeze cât mai corect noul cinematograf românesc în contextul unei istorii a gândirii despre cinema” – mai precis, aşa cum sugerează şi subtitlul amintit, pornind de la teoria lui André Bazin asupra realismului (fondată pe tradiţia estetică a „cinematografului-mai-mult-sau-mai-puţin-dedramatizat-în-cadre-lungi-şi-timp-real”) şi parcurgând o serie de avataruri, amendamente, contestări şi reevaluări ale acestei teorii, care-şi păstrează relevanţa pentru critici, istorici sau cinefili şi la 55 de ani de la moartea gânditorului francez. Astfel, eseurile lui Bazin „cartează rutele aglomerate pe care încă mai navigăm cu toţii” – scria, în 2005, criticul american Jonathan Rosenbaum, citat de Andrei Gorzo.

Ca orice lucrare academică de amploare, Lucruri care nu pot fi spuse altfelcuprinde o secţiune teoretică, sintetică („Din istoria unui mod de a gândi cinematograful”) şi o alta practică, analitică („NCR was made in Puiuland” – acronimul NCR pentru „Noul Cinema Românesc” şi sintagma made in Puiuland îi aparţin lui Alex. Leo Şerban). Însă delimitarea nu este rigidă. În prima parte, Andrei Gorzo recurge deseori la exemplificări din filme, analizând secvenţe ce întăresc ideile enunţate, iar pasajele teoretice nu lipsesc nici din a doua parte – de pildă, pornind de la o afirmaţie a lui Cristi Puiu (care dă şi titlul cărţii), desprinsă dintr-un interviu acordat tot revistei „Film Menu”, criticul – pentru care arta cineastului citat reprezintă „o expresie foarte evoluată a unui esenţialism de şcoală veche” – inventariază, pe urmele filosofului american Noël Carroll, teoriile majore cu privire la „Esenţa, Natura sau Specificitatea Cinematografului”.

Referindu-se, în acelaşi „Argument”, la prima parte a cărţii sale, Andrei Gorzo observă că aceasta „nu are pretenţii de originalitate, dincolo de originalitatea sesizării de la care porneşte”, anume „sesizarea conexiunii vitale dintre estetica baziniană şi estetica noului cinematograf românesc (NCR)” – legătură pe care o mai făcuseră şi alţi critici înaintea sa (de exemplu, americanul J. Hoberman, după Moartea domnului Lăzărescu), dar pe care, adaugă Andrei Gorzo, „s-ar putea să fiu primul care a explorat-o în amănunt”. Însă, în contextul criticii de film din România, incursiunea autorului în istoria teoriilor despre cinema (evident, redusă la ideile relevante pentru teza sa) şi, în particular, în „modul de a gândi cinemaul” (o altă sintagmă utilizată de Cristi Puiu) sistematizat de André Bazin – sprijinindu-se pe (unele dintre) filmele semnate de Erich von Stroheim, Robert Flaherty, Jean Renoir, Orson Welles, William Wyler, Vittorio De Sica sau Roberto Rossellini – este mult mai importantă decât lasă de înţeles Andrei Gorzo. Din nefericire, background-ul teoretic al multor critici de film autohtoni (nu extind discuţia şi la bloggerii „cinefili”, pentru că acolo situaţia e mult mai dezastruoasă) se află în urmă cu decenii faţă de cel a confraţilor occidentali. Vinovate pentru uriaşul decalaj sunt – după cum observă şi Andrei Gorzo – deopotrivă şcoala de film, care nu reuşeşte să stimuleze reflecţia teoretică, critica jurnalistică, lipsită de ambiţie intelectuală, şi editurile noastre, dezinteresate să traducă şi să publice lucrări filmologice fundamentale (printre autorii ignoraţi de editori se numără şi teoreticianul şi istoricul american David Bordwell, cel căruia, după André Bazin, cartea de faţă îi datorează cel mai mult).

În partea a doua a volumului, cu un pronunţat caracter polemic, autorul explică – limpede şi argumentat, ca de obicei – ce (nu) este NCR-ul şi cum (nu) trebuie să privim/înţelegem un film ce aderă la această formulă, introdusă şi impusă de „bazinianismul lui Cristi Puiu”. Distincţia pe care Andrei Gorzo o face între „noul cinema românesc” (ca „serie de premise stilistice [cadrul lung, prin care regizorul aspiră la reprezentarea/observarea evenimentului în timp real; adâncimea câmpului; muzica exclusiv diegetică etc.] împărtăşite de o serie de filme ce s-au bucurat de succes internaţional, premise care, ca urmare a acestui succes, au ajuns să constituie stilul mainstream în cinematografia română contemporană”) şi „noul val” (ca „generaţie de regizori [români] de succes”) este seducătoare, dar şi riscantă, putând deveni chiar contraproductivă. Criticul o foloseşte pentru a-i plasa pe acei cineaşti autohtoni care, deşi aparţin „noului val”, nu pot fi încadraţi şi în NCR (exemplele sale sunt Cătălin Mitulescu şi Cristian Nemescu). Însă unde plasăm un alt film al lui Cristi Puiu (pe care Andrei Gorzo nici nu-l aminteşte în lucrarea sa), scurtmetrajul Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea (1999), în care regizorul foloseşte clasicul decupaj plan-contraplan? Sau cum privim secvenţa dinAurora (cu „bazinianismul său extrem”) în care cineastul adaugă zgomotelor străzii un fragment de muzică nondiegetică, creând atfel „un moment uşor destabilizant pentru cineva care parcurge filmul în cheie realistă” (după cum mi-a declarat Cristi Puiu într-un interviu)? Autorul cărţii de faţă ar putea răspunde că Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea este un omagiu adus lui Jim Jarmusch, iar în filmele sale din seria Coffee and Cigarettes, cineastul american nu se fereşte de montajul analitic, şi că momentul amintit din Aurorase datorează tensiunii existente între două tendinţe auctoriale divergente, „conştiinţa reprezentării ca reprezentare” şi „investiţia în anterioritatea realului”. Totuşi, Cristi Puiu realizase în 1999 o primă variantă a scurtmetrajului, în care dialogul dintre tată şi fiu era filmat într-un singur cadru-secvenţă; în plus, dacă „ai optat pentru postura de observator – ei bine, din momentul acela te ţii de ea”, pentru că „inconsecvenţele stilistice sunt abateri morale – sau cel puţin aşa poate să reiasă din unele afirmaţii ale lui Puiu” (l-am citat din nou pe Andrei Gorzo). Dacă până şi părintele NCR-ului îşi încalcă propriile reguli, atunci de ce să absolutizăm aceste reguli? Eu unul consider că ar fi mai adecvat să vedem în setul de norme stabilite de Cristi Puiu un model ideal, de care regizorii români din „noul val” şi filmele lor se apropie, în diverse momente, mai mult sau mai puţin (la urma urmei, nici filmele neorealiste nu răspundeau integral exigenţelor lui André Bazin). Şi, dacă un anumit subiect nu funcţionează într-o abordare „puristă” (cum s-a întâmplat cu Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea), regizorul este îndreptăţit să caute noi modalităţi de a-l pune în valoare (chiar şi recurgând la principiile cinematografului mainstream), ceea ce nu îl exclude automat din Noul Cinema Românesc.

În pofida unor obiecţii de detaliu, solidul volum al lui Andrei Gorzo, cerut imperios de starea cinematografiei şi a criticii noastre de film, este, în opinia mea, cea mai importantă carte de cinema scrisă în limba română după 1989.Lucruri care nu pot fi spuse altfel poate deveni un echivalent al Morţii domnului Lăzărescu, revoluţionând analiza filmologică autohtonă. Însă, pentru asta, cartea ar trebuie să intre în bibliografia obligatorie a fiecărui critic român.

 

Andrei Gorzo: Lucruri care nu pot fi spuse altfel. Un mod de a gândi cinemaul, de la André Bazin la Cristi Puiu. Humanitas, 2012.