Mizerabilii (Les Misérables, 2012)
Regia: Tom Hopper.
Scenariul: Alain Boublil, Jean-Marc Natel, Herbert Kretzmer, James Fenton, William Nicholson.
Cu: Anne Hathaway, Hugh Jackman, Russell Crowe, Amanda Seyfired.
Genul filmului: Dramă, Muzical.
Durata: 157 minute.
Premiera în România: 25.01.2013.
Produs de:Working Title Films.
Distribuit în România de: Ro Image 2000.
Realizat după romanul omonim al lui Victor Hugo, nu puţine sunt ecranizările acestui roman, cea recentă din 1998 îi aparţine lui Bille August cu Liam Neeson interprentându-l pe Jean Valjean.
Însă mai puţini îşi amintesc de ecranizarea din 1948 a lui Riccardo Freda şi pe aceea care mie mi se pare memorabilă, a lui Jose Dayan din 1958 cu Jean Gabin în rolul lui Jean Valjean. În cinematografie se întâmplă uneori ca unui personaj să i se fixeze masca unui actor, iar în ceea ce-l priveşte pe Jean Valjean, el poartă masca lui Jean Gabin. Însă nu atât romanul lui Victor Hugo constituie sursa filmului lui Tom Hopper, regizorul remarcabilului Discursul regelui (2010), cât pop opera cult cu acelaşi titlu, de mare succes în anii ’80 avându-i ca princiapli artizani pe scriitorul Alain Boublil, pe compozitorul Calude- Michel Schönberg şi pe Herbert Kretzmer care a făcut versurile. Pariul regizorului a fost obţinerea cu efecte cinematografice a succesului obţinut pe scenă. Ceea ce încearcă să facă Tom Hopper este regie de operă, iar scena cu care debutează filmul, absolut neverosimilă şi în acelaşi timp ridicolă în altă convenţie estetică decât aceea a regiei de operă – cântând ocnaşii trag la otgoane enorme pentru a scoate la mal un vas avariat care se pierde în aburii trompe-l’oeil-ului din background – poate fi foarte bine Corul Robilor din Nabucco a lui Verdi schimbând deşertul cu marea. Filmul lui Tom Hopper este fără îndoială o melodramă care extrage din substanţa romanului lacrima ca şi musicalul de altfel. Iar aceasta stă nu atât în gâtul „cântăreţului”, respectiv al actorului, cât în felul în care sentimentul este scos în prim-plan în toate împrejurările. Iar romanul lui Victor Hugo beneficiază de potenţialul efuziv pe care sensibilitatea romantică îl infuza unei întregi generaţii de scriitori. Remarca lui Ortega y Gasset privitoare la romantism relevă direcţia pe care Tom Hopper o dă filmului său: „Romantismul a fost stilul popular prin excelenţă. Primul născut din democraţie, el a fost răsfăţat de mase.” Pe scurt, în cheie melodramatică, Jean Valjean (Hugh Jackman), condamnat la ocnă pentru a fi furat o pâine este urmărit de braţul implacabil al legii întruchipat de infatigabilul inspector de poliţie Javert (Russell Crowe). Cei buni, Fantine (Anne Hathaway) şi Cosette tânără (Isabelle Allen), cad pradă răului germinat de societate şi de „orânduirea cea crudă şi nedreaptă”, însă Jean Valjean joacă rolul Providenţei pentru o parte dintre „mizerabili”, dar şi pentru un suflet nobil precum Marius (Eddie Redmayne), aristocratul ataşat cauzei revoluţionare. Din ceea ce romanul realizează, o frescă remarcabilă a unei perioade zbuciumate şi glorioase în acelaşi timp din istoria Franţei cuprinsă între două paranteze, Revoluţia Franceză şi bătălia de la Waterloo, rămâne doar o epură, o schemă, un decor pe fundalul căruia actorii debitează o serie de monologuri ca în faţa unui public aflat în sală. Pentru că aceasta este adeseori impresia pe care personajele o lasă, că joacă într-o piesă de teatru sub ochii publicului, simţindu-i răsuflarea. O altă impresie stăruitoare este aceea că personajele nu sunt conectate unele cu celelalte, că atente la „partitura” muzicală o uită pe cea actoricească şi implicit necesitatea de a realiza o conexiune viabilă cu celelalte personaje. Nu de puţine ori, actorii joacă de parcă ar fi singuri în scenă, relaţiile sunt reduse la schematism, la convenţie, pentru a scoate în relief monologul. Finalul, o revoluţie împlinită, reprezintă un apogeu al kitsch-ului. Este desigur viziunea lui Jean Valjean despre o lume mai bună, însă această proiecţie dobândeşte aerul unei parade, a unei festivităţi megalomanice similare marilor spectacole omagiale. Chiar dacă e de înţeles convertirea în melodramă a unor partituri care o au „în sânge”, gena sensibilităţii romantice cum am arătat mai sus, ceea ce e prea mult strică, mai ales atunci când la orizont se ivesc o serie de concluzii grave. Ceea ce mai diluează din siropul sentimental şi din kitschul grandios sunt episoadele în care apar soţii Thénardier, dna Thénardier interpretată de către maliţios-gotic-macabra Helena Bonham Carter şi dl Thénardier jucat de cinic-versatilul Sacha Baron Cohen, într-un spectacol de un burlesc magistral. „Cuplul” pare extras direct din Sweeny Todd: The Demon barber of Fleet Street (2008) filmul lui Tim Burton, iar costumele îi fac şi mai exotici subliniind încă o dată caracterul de farsă a intervenţiei lor. Tocmai acest burlesc, acest enorm cabotinism devine în mod fericit contrapunctul sublimului profesat cu abnegaţie de regizor, dar generează şi un efect pervers, subliniind încă mai tare caracterul butaforic al acestui sublim. Pentru că Thénardierii cei răi apar ca un cuplu de ticăloşi de o vervă cuceritoare şi de un ludic teatral şi, încă o dată, ei lasă impresia pe care întreg filmul o generează până la urmă, aceea de teatru filmat. Tom Hopper a ratat tocmai filmul lăsând în loc o piesă de teatru, un spectacol de operă filmat, adesea chiar cu accente de operetă. Din acest punct de vedere, în afară de vocile live ale actorilor, demne de apreciat rămân decorurile de care resposabili sunt scenografii Eve Stewart şi Anna Lynch-Robinson şi costumele care îi aparţin lui Paco Delgado. Ce-ar mai fi de spus? În ce mă priveşte mam întâlnit cu primul Gavroche (Daniel Huttlestone) complet falsificat, ţinând discursuri cu iz politic acolo unde se afla ştrengăria şi nobleţea autentică a unui suflet liber. De altfel, aproape orice se transformă în tribună pentru personaje aşa cum le manevrează Tom Hopper, iar Revoluţia franceză într-o paradă.
