Seara a VIII-a: CEI ŞASE TINERI AJUNG LA CETATE

[Croitoru Grigorie]

În faţă călărea Dacian. Pe Codrin nu l-au lăsat la urmă, ci l-au luat între ei, să-l ţină sub observaţie şi să-l ajute. Nu ştiau cum se va comporta calul lui, despre care credeau că nu este obişnuit cu muntele. Urcatul pe pripoare şi coborâtul sunt dificile. Li se taie picioarele animalelor, respiră greu, tuşesc şi nu mai pot merge. A le forţa atunci înseamnă a le omorî. Calul este un animal sensibil, dacă prinde frica de coastă, nu-l mai faci să meargă. Poţi să-l baţi până pică jos. Sare în două picioare, nechează, dar de plecat, nu mai pleacă din loc. De asta se temeau însoţitorii lui Codrin. Nu cunoşteau nici calul, nici călăreţul. Doru le spusese să aibă grijă de el, prin urmare nici el nu avea prea multă încredere în acest călăreţ ciudat, care li se părea şi cam puţinel la trup. Ei aveau misiunea să-l ducă unde dorea să ajungă şi să-l aducă teafăr înapoi. Şi aşa vor face. Fuseseră aleşi pe sprânceană, cum se spune, călăreţi experimentaţi şi luptători cum rar găseşti. Aziz, un flăcău sprâncenat, cu un trup atletic, ce ar fi doborât ursul cu o singură lovitură de măciucă, mai în glumă, mai în serios, îl întreabă pe Dacian cu ce l-o fi vrăjit străinul ăsta pe Doru să-i acorde atâta atenţie şi să-i trimită pe ei, cei mai faini cinci flăcăi din sat, nu numai să-i arate drumul peste munte, ci să-l păzească şi să-l ferească de necazuri, ca şi când ar fi o prinţesă. N-a văzut vreo prinţesă în viaţa lui, dar a auzit că ele au suite care le însoţesc, sunt duse cu trăsuri întraurite şi trase de şase şi opt cai albi. Oare când merg afară, tot cu alai după ele se duc?
Cam tot aşa gândeau şi ceilalţi, însă nu puteau zice nu. Când eşti obligat - ca de bunăvoie. Doru îi întrebase dacă vor să meargă şi dacă pot - nu obligase pe nimeni. Ei acceptaseră fără să pună condiţii, deci trebuiau să meargă înainte. Se vor lămuri ei repede cu cine au de-a face. S-ar putea să să se înşele.
Dacian a şi pornit cam repede, să vadă dacă se poate ţine străinul după el. De ceilalţi era sigur, fiindcă îi cunoştea. Codrin se ţinea la câţiva paşi în urma lui, parcă era legat cu o funie invizibilă de calul lui Dacian. Călăreţul sălta uşor în şa, se ridica în scări când calul trebuia să facă salturi peste obstacole întâlnite în cale şi se apleca puţin în faţă, mângâindu-l pe coamă şi parcă şoptindu-i ceva la ureche. Era o încântare să-l vezi călărind. Cei din urma lui schimbau priviri admirative faţă de călăreţul din faţa lor. Acesta era doar începutul. Întâmplările care să-i impresioneze cu adevărat nu veniseră încă.
La trecerea peste un ududoi, Dacian şi-a întors capul să-l atenţioneze că urmează acest obstacol, a slăbit probabil frâul, calul a făcut o mişcare greşită şi era gata să se prăvălească în prăpastie cu călăreţ cu tot. Când s-a ridicat pe picioarele dinapoi, Codrin a şi fost lângă el şi l-a prins de căpăstru. Cu blândeţe, i-a zis: "Ho, mă, Puiule, ho, mă, dragule! Stai copile! Încet, încet, măi, băiete!" Şi calul lui Dacian se linişteşte ca prin farmec. Revine la cărare şi porneşte mai departe, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Trece fără frică peste ududoi. Din partea cealaltă, Dacian îi strigă:
- Mulţumesc, Codrin!
- I se putea întâmpla oricui, Dacian. Bine că n-o luă calul la vale! Ai un cal bun.
Ceilalţi din urmă văzuseră şi ei ce se întâmplase. Îl strigară şi ei, iar cu mâna ridicată îi dădură de înţeles că apreciază intervenţia lui şi că-i transmit felicitări.
Urcuşul continuă până până ies din partea împădurită a muntelui. Dacian descalecă şi le face semn şi celorlalţi.
- Stăm puţin să ne odihnim şi noi, şi caii. Aici îi putem adăpa, că până jos nu mai găsim apă. Le dăm şi o mână de fân sau îi lăsăm să pască, cum ziceţi. Îţi mulţumesc din nou, Codrin. În clipa aceea mă şi văzusem în fundul ududoiului, dacă nu săreai tu...
- Să lăsăm asta, Dacian! Suntem aici toţi şi ăsta este lucrul cel mai important. Hai să dăm caii la apă.
- Ai un cal bun, Codrin, observă din nou Aziz.
- Voi ştiţi toţi de glumă. Eu spun că şi călăreţul e bun, Aziz.
- Chiar ne-ai convins, prietene. La început ne-am cam îndoit de tine, dar ne-ai spulberat orice urmă de îndoială. Ai călărit ca şi când ţi-ai fi petrecut toată viaţa în şaua calului. Pe mine m-ai câştigat.
- Lăsaţi-le. Unde adăpăm caii?
- Nu mergem toţi. Se duce doar Dava. Luaţi mâncarea. Stăm aici şi mâncăm. Mai mult ca sigur nu mai mâncăm până ajungem. Uite, Codrin, de aici nu mai urcăm, ci coborâm. De la cotul ăla, dacă nu este ceaţă în vale, vedem aşezările. Până acolo mai trecem printr-un sat de munte. Avem prieteni şi acolo, dar nu stăm. De ne întâlnim cu cineva, salutăm şi făgăduim că ne oprim la întoarcere. trebuie să ne înţelegem cum facem mai departe. Eu zic să nu spunem că umblăm să găsim pe cineva. M-am gândit că e bine să spunem că umblăm în căutare de lucru. Am auzit că, pe undeva, se fac nişte lucrări şi am vrea să ne angajăm şi noi. Aşa aflăm unde îi putem găsi şi nu dăm de bănuit.
- E bine cum te-ai gândit, Dacian. Hai la masă!
Aziz aşezase merindea, pe care o puseseră la un loc.
- Am şi eu ceva, zice Codrin, o bucată de friptură cum se face pe la noi. Aziz, dacă eşti bucătarul nostru, împarte şi friptura asta! Uite, îţi dau şi un cuţit!
Când vede cuţitul, o adevărată bijuterie, cu plăsele de os, frumos lucrate, terminate cu un cap şi cioc de uliu, cu două pietre rare în locul ochilor, Aziz nu-şi poate reţine uimirea:
- Oleleu! Codrine, aşa ceva n-a văzut tot neamul meu! Apoi, glumind: ai zis "Îţi dau un cuţit", eu fac pe prostul şi-l reţin. Mamăăă! Priviţi, fraţilor, ce are tovarăşul nostru de drum!
- Aziz, ţi l-aş da cu plăcere, dar l-am primit şi eu de la cineva. Mai bine zis l-am câştigat la o întrecere, o întrecere de tineri. Eu am câştigat la tragere cu arcul, iar Vlad, căci el este celălalt câştigător, a aruncat cel mai mult şi mai precis cu lancea. Eu am avut un concurs extraordinar. Adversarul a tras înaintea mea şi a făcut-o perfect, înfigând săgeata drept în centrul cercului mic. Nu se mai putea face, practic, nimic, căci trebuia să tragi în aceeaşi ţintă. Cuiva îi vine ideea că poate fi declarat câştigător acela care despică săgeata infiptă în centrul cercului. Crezând că aşa ceva nu este posibil, câştigătorul este de acord. Se anunţă decizia şi, spre uimirea tuturor, am ieşit din mulţime şi m-am prezentat în faţa organizatorilor. Unul mă întreabă:
- Tinere, tu ştii despre ce este vorba?
- Ştiu, am răspuns. Ca să câştig premiul, trebuie să trag o săgeată, doar una singură, şi să despic săgeata aia de acolo.
- Şi crezi că poţi?
- Altfel n-aş fi aici!
- Tu nu eşti întreg la minte, tinere!
- Ba cred că sunt. Vă rog să-mi daţi voie să trag o săgeată în pomul ăla de acolo, că să observ dacă vântul îmi deviază săgeata. Doar una, şi pe a doua o trag în ţintă. Aşa ceva este permis la orice concurs.
Mi-au dat voie să trag prima săgeată. La a doua, parcă totul a încremenit. Nicio mişcare, iar toţi ochii celor prezenţi erau îndreptaţi spre ţintă. La mine nu se mai uita nimeni. Am pus săgeata în arc şi am tras. Am auzit strigătele de bucurie, semn că reuşisem. Insul mi-a dat cuţitul şi a zis că eu umblu cu farmece, că în mod normal aşa ceva nu se poate întâmpla.
- Am nimerit. S-a întâmplat să nimeresc, atâta tot, dar tu eşti trăgătorul cel mai bun, i-am spus.
Mi-a dat cuţitul ăsta şi a plecat. Eu îl folosesc la vânătoare de obicei, dar el poate fi şi o armă de temut, dacă ştii să te foloseşti de el.
- Crezi? Oricine cu un cuţit şi eu cu bâta nu mă poate învinge. Îi trag una la moacă de-o mierleşte cât ai zice peşte cu cuţitul lui cu tot!
- Nici n-apuci să faci un pas, Aziz, şi eşti mort.
- Cu cuţitul?
- Vrei să vezi?
- Vreau.
Îşi pune cuţitul la brâu. Cu o mişcare rapidă smulge cuţitul şi-l aruncă spre trunchiul unui copac din apropierea lor şi se înfige în el.
Du-te şi ia-l, Aziz.
Tânărul se duce. Abia îl trage din trunchi şi vine cu el al ei.
- Uite, atât era înfipt în trunchi. În om intra şi mai mult. Acum te cred, Codrin.
Se aşază la masă şi mănâncă.
- Luaţi fiecare câte o bucăţică din friptura asta. Vă rog.
- Am simţit, când am tăiat-o, că are o aromă deosebită. Ce-ai pus pe ia, prietene?
- Dar să vedeţi cât este de bună. Usturoi şi busuioc, iar când am fript-o în frigare la dogoarea focului, am pus cu lingura saramură, apă cu sare. Se rumeneste bine, după cum vedeţi, iar gustul o să-l apreciaţi singuri.
- Ai dreptate, Codrine, este minunată, apreciază Dava.
- Poate că o să avem ocazia să vânăm ceva şi o să fac să mâncăm pe sătuarte.
După ce terminară de mâncat, se întind să se odihnească şi ei. Codrin aţipise. Poate şi ceilalţi, însă toţi sar în picioare când Dacian dă semnalul de plecare. El era deja cu caii pregătiţi. Îi adusese acolo şi aşezase pe ei şeile şi tot ce aparţinea călăreţilor.
- De aici încolo o iei înainte, Gudila.
Tânărul încalecă şi porneşte înainte. Pot merge cât pot de repede, Codrin dovedise că se pote ţine după ei. Erau convinşi că nici nu arătase tot ce poate, dar va mai fi vreme. Ceilalţi se înşiră în urma lui Gudila. Intră iar în pădure, cărarea era mai largă şi mai bătătorită. Se umbla mai des pe ea. Mai jos se vede un sat. Asta era explicaţia. Ei nu intră în sat, trec pe la marginea lui. Satul rămânea în stânga lor.
- Priveşte mai departe, în vale, Codrin! Acolo trebuie să ajungem şi de acolo vom afla în ce parte o vom lua. Gudila, trebuie să ajungem acolo pe lumină.
Tânărul aprobă cu capul şi ţâşneşte înainte cu calul. Ceilalţi îl urmează îndeaproape. Ajung la un drum şi se grupează: trei înainte şi trei în urmă.