Cutremur in iad

[Păştin Antoniu-Cătălin]

                      

Iată, Eu stau la uşă şi bat! (Ap. 3, 20)
®
Revistă de informare şi opinie creştin - ortodoxă Anul IX, Nr. 103, APRILIE 2014 Preţ 4 lei
Cutremur
în Iad! → Detalii în pagina 5
2
“Tu eşti
lumina
mea,
Doamne!
Doamne,
luminează
întunericul
meu!”
(II Regi
22, 29)
EDITORIAL
Conştiinţa
www.constiintaortodoxa.ro
Adresăm mulţumiri celor care şi-au oferit sprijinul
generos şi dezinteresat pentru ca această publicaţie să
vadă lumina tiparului şi să fie oferită celor care îşi fac
timp să îşi cultive mintea şi inima: Paulus, Class Shoe,
Nisab Cons, Kaproni, Borşa Com, Restaurant Tres
Olivos, Hydac şi alte persoane mărinimoase care doresc
să-şi păstreze anonimatul.
Director: Oana Băzăvan
Redactori: Profesor Dr. Ovidiu Badea, Lector Dr. Nicuşor Nacu
(Paris), Cătălina Ene Onea (corespondent Berlin), Florina Steliana
Vasilescu, Fizician Sabina Ene, Mihaela Veşcă, Marian Paraschiv, Pr.
Prof. Dr. Bogdan Bucur (Duquesne University, Pittsburgh - SUA).
Colaboratori: Fr. Jonathan Hemmings, Prof. Univ. Dr. Georgeta
Filitti, Pr. Prof. Dr. Bogdan Costin Georgescu, , Pr. Dr. Mihai Claudiu
Băzăvan, Pr. Eduard Ioan Rădună, Pr. Constantin St. Dogaru, Dr.
Cosmin Georgescu, Laura Albu, Profesor Marius Sorin-Popescu,
Hanna Bota.
DTP: Ştefania Macovei
Fotograf: Daniela Sofrone
E-mail: [e-mail]
Telefon: [phone]
EDITAT de ASOCIAŢIA CONŞTIINŢA
cu sprijinul S.C. LITERA ORTODOXĂ S.R.L
Tipărit de LVS CREPUSCUL
REDACŢIA:
L-ai pierdut cumva pe Dumnezeu? Ai rătăcit drumul? Nu mai vezi Lumina? Nicio şansă de
scăpare? S-a dus bucuria de a fi? Te-au abandonat toţi? Pentru toate aceste situaţii limită
s-a găsit soluţia. Nevoile, dorurile, frământările, visele, năzuinţele, căutările noastre şi-au
aflat răspunsul. În noaptea cea mai luminoasă din an se lămuresc toate. Îl regăseşti pe Dumnezeu în
Persoană, redescoperi Calea, Lumina, scăparea, bucuria de a fi şi o iubire îndeajuns de mare încât
să-i cuprindă pe toţi şi pe toate.
Credeţi cu tărie! Urmaţi-vă Calea! Luminaţi-vă! Salvaţi-vă! Bucuraţi-vă! Iubiţi ca să fiţi iubiţi!
Cerul s-a pogorât pe pământ, raiul ni s-a deschis, Împărăţia ne este la îndemână!
Veniţi de luaţi
Lumina!
3
LEUL RĂCNIND
“Aşa zice
Domnul:
Să nu faceţi
război cu
fraţii voştri!”
(II Paral.
11, 4)
Doamne Dumnezeul nostru, Care întru cele înalte locuieşti
şi spre cele smerite priveşti, Cel ce ne-a dăruit nouă
pacea veacului ce va să fie, învaţă făpturile Tale să-Ţi
cunoască slava şi bunătatea! Dă-le semenilor noştri din Ucraina
şi Rusia inimi curate, lesne iertătoare şi căinţă pentru supărările
pe care le-au făcut altora. Aprinde în inimile lor dragostea de
Dumnezeu şi de oameni! Alungă din cugetele lor lor lăcomia, ura,
răutatea! Luminează-le minţile ca să nu se mai omoare, nici să
se mai rănească, nici să-şi provoace suferinţe unii altora! Dă-le
smerenie, îngăduinţă şi dragoste unii pentru alţii. Fereşte Biserica
ta de prigoane şi de suferinţă. Coboară pace asupra lumii Tale,
Doamne, dă-ne iubirea Ta ca să putem vieţui pe pământ în pace
şi în bucurie, că Tu eşti nădejdea, pacea şi bucuria noastră şi Ţie
slavă Îţi înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh acum şi pururi şi
în vecii vecilor. Amin!
Pentru pace în
Ucraina
Claudiu Băzăvan
4
“În lume
necazuri
veţi avea,
dar
îndrăzniţi.
Eu am
biruit
lumea!”
(Ioan
16, 33)
ŞTIRI
Îngrădiri şi
interdicţii
La păscut
de iarbă
Un lucru
inedit s-a întâmplat
de curând într-o
biserică din Africa
de Sud, când
pastorul bisericii
i-a îndemnat pe
cei prezenţi la
predică să mănânce
iarbă, “pentru a
fi mai aproape de
Dumnezeu”. După
cum relatează The Mirror, pastorul Lesego Daniel, din nordul
Pretoriei, i-a călcat apoi în picioare pe unii dintre credincioşi.
Preotul a făcut mai multe lucruri controversate în numele
religiei. În trecut, el a susţinut că îşi poate adormi enoriaşii
la comandă şi că ar fi exorcizat o femeie gravidă cu o “sarcină
demonică”. Cei mai mulţi enoriaşi au sărit însă în apărarea lui:
“Da, mâncăm iarbă şi suntem mândri de asta deoarece prin
puterea lui Dumnezeu putem face orice!”, a spus o tânără de 21
de ani. O alta a povestit că după ce a mâncat iarbă, a început să
se simtă mai puternică. Pe reţelele sociale au apărut imagini
cu oamenii îngenuncheaţi, mâncând iarbă, dar şi zeci de femei
şi bărbaţi care alergau ţinându-se de burtă sau cu mâna la
gură, spre toalete pentru a vomita. “Am văzut o mulţime de
lucruri nebuneşti, dar acest lucru a depăşit orice imaginaţie.
Acest pastor vrea sa transforme oamenii în capre!”, a scris pe
pagina sa de facebook un creştin oripilat de imagini. Un altul a
adăugat: “S-a depăşit linia bunului-simţ. Tot ce putem face este
să ne rugăm pentru ei.” (www.stirileprotv.ro)
Reprezentanţii Sfântului Munte Athos au primit recent
un mesaj din partea Patriarhului Ecumenic Bartolomeu al
Constantinopolului. Acesta îşi exprimă îngrijorarea în legătură
cu încercările de a construi peste măsură în Muntele Athos şi de
a “schimba aspectul său”, printr-un aflux necontrolat şi gratuit
de călugări de origine non-greacă. Patriarhia de Constantinopol
informează că nu le va mai acorda permisiunea “călugărilor nongreci”
să locuiască în mânăstirile de limbă greacă. Scrisoarea
conţine, de asemenea, o recomandare conform căreia numărul
total de călugări străini nu trebuie să depăşească 10% din
numărul total al fraţilor de pe Sfântul Munte. Această decizie
înseamnă interdicţia privind străinii care vin să trăiască în Athos,
întrucât numărul călugărilor de origine non-greacă din acest
moment depăşeşte 10% din numărul total de călugări. Călugării
din Muntele Athos subliniază că acest mesaj ridică multe semne
de întrebare, conform Agion Oros, în special într-o perioadă “în
care Fanarul a anunţat o luptă împotriva filetismului în Biserică”.
Filetismul este concepţia, socotită erezie în Ortodoxie, care pune
specificul particular deasupra binelui comun. “Această declaraţie
pune la îndoială caracterul universal al Sfântului Munte Athos,
unde timp de peste 1000 de ani grecii, sârbii, ruşii, românii,
bulgarii şi călugării din toată lumea au coexistat armonios”.
(www.lonews.ro)
Sinodul VIII
Ecumenic?
În perioada 6-9
martie la Istanbul s-au
reunit capii Bisericilor
ortodoxe Autocefale
pentru a conveni în
privinţa organizării
unui sinod mondial,
denumit ”mare şi sfânt”
sau al Optulea. Au
fost date publicităţii
chestiunile ce urmează a fi dezbătute la Sinodul din 2016: 1.
Diaspora ortodoxă. Determinarea jurisdicţiei comunităţilor
ortodoxe de dincolo de frontierele naţionale; 2. Procedura
de recunoaştere a autocefale; 3. Procedura de recunoaştere a
statutului de autonomie; 4. Dipticul. Recunoaşterea canonică
reciprocă a Bisericilor Ortodoxe; 5. Uniformizarea calendarului
sărbătorilor; 6. Reguli şi impedimente pentru Taina căsătoriei;
7. Regula postului în lumea modernă; 8. Relaţia cu alte
confesiuni creştine; 9. Mişcarea ecumenică; 10. Contribuţia
creştinismului ortodox la stabilirea în lume a idealurilor
creştine de pace, fraternitate şi libertate. Ceea ce face acest
eveniment deosebit este faptul că între cel de al Şaptelea Sinod
şi cel de al Optulea, plănuit pentru 2016, este un interval de
peste 1.200 de ani, ultimul sinod recunoscut ca Ecumenic
petrecându-se în anul 787. De-a lungul istoriei s-au organizat
multe multe alte sinoade, dar nici unul nu a avut pretenţia să se
adauge celor Şapte sinoade ecumenice. Rămâne de văzut dacă
subiectele propuse spre dezbatere sunt atât de cruciale pentru
viaţa Bisericii încât întâlnirea din 2016 să îşi merite pretenţia
de Sinodul VIII Ecumenic. (www.doxologia.ro)
Interzis
pe stadioane
Jucătorul de fotbal, Jorge Benitez, atacantul clubului
Guarani din Paraguay, a fost suspendat de la cinci jocuri şi
amendat cu valoarea a trei salarii pentru că arătat un mesaj
creştin pe tricoul său după marcarea unui gol, scrie publicaţia
ABC de Paraguay. Benitez a fost suspendat în urma raportului
emis de către
arbitrului meciul.
Benitez după ce
a marcat un gol
şi-a ridicat tricoul
pentru a afişa
mesajul “Dios
es la escalera al
éxito” (“Dumnezeu
este scara către
succes”). “A patra
ora am arătat acest
mesaj şi nu au
zis nimic”, a spus
surprins fotbalistul. ”Nu am fost informat de acest lucru”, a
declarat Benitez, neştiind că FIFA respinge astfel de expresii
religioase. (www.stiricrestine.ro)
5
ETERNIMENT
“Fericiţi
cei chemaţi
la cina
nunţii
Mielului!”
(Apocalipsă
19, 9)

Antoniu-Cătălin Păştin   - Cutremur in iad

Din Cuvântul lui Iisus Hristos
iradia dragostea desăvârşită şi
tocmai prin ea, chemarea Lui
răsuna cu autoritate categorică. În faţa
lui Iisus Hristos oamenii experiau nu
numai dumnezeirea Lui, ci şi păcatele
lor. Aceste două experienţe sunt strâns
împreunate.
Fratele meu şi al tău
Starea omului după ce a căzut
în păcat a fost gravă. Omul a pierdut
comuniunea cu Dumnezeu şi chipul
Lui Dumnezeu în om s-a alterat, moartea
a intrat în om.
Dumnezeu hotărăşte să-l restaureze
şi de aici Mântuitorul este numit Noul
Adam. Dacă Iisus nu ar fi înviat şi nu S-ar
fi înălţat la cer, El nu ne-ar fi nici în viaţa
de aici transcendenţă şi nu L-am aştepta
să ne fie nici în cea de dincolo. Când îl ştie
pe Iisus viu, viaţa noastră de aici vede
în El adevărata graniţă, pe adevăratul
Judecător şi Răscumpărător.
Dumnezeu alege această cale,
adică a venirii Mântuitorului, pentru
că vrea să îmbine iubirea cu dreptatea
Sa. Aşa cum iubirea stă la fundamentul
creării omului, ea stă şi la actul restaurării
omului. Dumnezeu putea să mântuiască
pe om şi altfel, dar a vrut să-l îndrepte,
din interiorul umanului (dreptatea Sa).
Posibilitatea Întrupării este dată şi de
faptul că răul nu s-a întins definitiv asupra
omului, căderea nu a fost definitivă, Adam
nu s-a „stabilizat” în rău. Pogorârea Sa
prin întrupare întru mântuirea oamenilor
a hotărât-o Dumnezeu din veci, căci în
veci prevăzuse căderea omului. Mântuirea
apare ca o lucrare serioasă nu numai prin
faptul că Dumnezeu S-a angajat în ea, ci
şi prin aceea că formează preocuparea şi
planul veşnic al Lui.
Nu contează
că eşti ateu?!
După concepţia catolică, natura
umană nu a fost slăbită prin păcat,
având doar deasupra ei ameninţarea
morţii. Astfel că prin satisfacţia juridică
substitutivă adusă de Iisus Hristos,
înlăturându-se moartea de deasupra
ei, s-a realizat tot ceea ce trebuia să se
realizeze: „Nu contează că eşti ateu, atât
timp cât faci bine în jurul tău”. Acesta a fost
mesajul pe care papa Francisc l-a transmis
credincioşilor, în cadrul unei slujbe la
reşedinţa sa, informează The Independent.
(Răspunsul meu, dat afirmaţiei Papei este
dat în Mesagerul Românesc 31 MAI - 6
IUNIE 2013 / NR. 56, p.4).
Iisus S-a făcut om pentru a sta
permanent cu faţa către oameni. Pentru
restabilirea naturii a fost necesară o
moarte care să zguduie cerul şi pământul
până în temelii, ca, printr-un cutremur
spiritual universal, să se facă începutul
unei forme de existenţă a creaturii ieşite
din făgaşul ei. Dumnezeu a preferat
această moarte care a supra-echivalat,
prin cutremurul produs de ea, răsunetul
de hău al morţii universale... Moartea
Fiului lui Dumnezeu a fost explozia unui
focar de iubire nemărginită.
Sângele Mielului ceresc
În strânsă legătură cu Întruparea
şi Crucea se află Învierea lui Hristos,
care le continuă şi redă în acelaşi timp
comuniunea omului cu Dumnezeu,
considerată o nouă creaţie sau a opta zi
a creaţiei, adică un dar total care vine
de la Dumnezeu, care înnoieşte pe om şi
desăvârşeşte unirea lui Dumnezeu cu toţi
oamenii. Sângele Mielului dumnezeiesc,
care nu încetează niciodată a curge şi a
se împărtăşi, are o putere de curăţie reală
a tuturor celor ce se împărtăşesc cu
El. În fiecare zi şi cu desăvârşire în
momentul Sfintei Euharistii creştinul
trăieşte actualizat acest cutremur.
Fără lacrimi pentru păcatele noastre,
fără plânsul căinţei, nu ne mântuim.
Creştinul moare în fiecare clipă a lumii
şi învie din comuniunea cu Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că mai
grea chiar decât crearea primară a fost
aceasta, că e mai greu să fie îndreptată
o lume spirituală apucată pe panta
stricăciunii decât să fie creată una
nouă.
În Vechiul Testament părintele este
mai aspru cu copilul după ce a săvârşit
greşeli grave şi-l ţine la distanţă. E atât
de aspru încât copilului i se pare că-l
tratează ca pe o slugă. În Noul Testament
copilul simte stadiu de trecere spre o
nouă comuniune filială şi, de aceea, e mai
importantă îndreptarea aceasta – cei de
sub lege umblă cu nădejdea celor viitoare.
Prin Înviere, umanitatea lui Hristos a fost
total străbătută de viaţa Duhului; Hristos
Îl are acum şi ca om în mod deplin pe
Duhul Sfânt în Sine, pe care Îl avea din
veci, după Dumnezeire.
„Nu mai trăiesc eu…”
Învierea din morţi a Mântuitorului
Hristos constituie arătarea puterii
dumnezeieşti în trup şi anume în trupul
Cuvântului întrupat.
Prin Înviere, prin faptul că trupul
lui Hristos este transparent, iradiant de
iubire, El ne pătrunde şi Însuşi El ne-a
devenit propriu împreună cu sufletul
şi cu Dumnezeirea din El. Iar noi,
înduhovnicindu-ne, am devenit proprii lui
Hristos, întrucât ne-am deschis Lui prin
credinţă şi comuniune.
În Persoana lui Hristos se arată
Cuvântul lui Dumnezeu ca persoană şi ca
poruncă, Se arată ca Fiu al lui Dumnezeu,
care Se jertfeşte pentru om şi ca mod de
viaţă care corespunde în mod absolut
poruncii divine.
Hristos, sălăşluit în noi de la botez,
conduce cu putere nu numai străduinţa
noastră după împodobirea cu virtuţi, deci
nu numai lucrarea pozitivă de fortificare
prin voinţă a omului nou în Hristos, ci şi
pe cea negativă, de omorâre a păcatului,
de slăbire, tot prin voinţă, a omului vechi.
Cum ar spune Sfântul Pavel: „Nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”
(Galateni 2, 20).
Cutremur în Iad!
În fiecare zi şi cu desăvârşire în momentul Sfintei Euharistii creştinul trăieşte
actualizat cutremurul Învierii.
Sângele Mielului dumnezeiesc, care
nu încetează niciodată a curge şi a
se împărtăşi, are putere de curăţie
reală a tuturor celor ce se împărtăşesc
cu El. În fiecare zi şi cu desăvârşire în
momentul Sfintei Euharistii creştinul
trăieşte actualizat acest cutremur.
Fără lacrimi pentru păcatele noastre,
fără plânsul căinţei, nu ne mântuim.
Creştinul moare în fiecare clipă a
lumii şi învie din comuniunea cu
Hristos.
”Unde-ți este, iadule, biruința? Hristos a
înviat și viața stăpânește!”
6
EXTRA MUROS
“Războinicii
încercaţi se
avântă
peste
ziduri!”
(Ioil 2,7)
Ovidiu Badea
Anton Pann s-a născut în
Bulgaria şi a fost cântăreţ
de strană şi profesor de
muzică psaltică, compozitor,
folclorist şi scriitor, tipograf.
Pentru mulţi, el este în primul
rând compozitorul imnului
Deşteaptă-te, române. Despre el
scria Eminescu în Epigonii: „S-a
dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca
un proverb”.
Talentat
şi neastâmpărat
Pentru unii, Pann este unul
dintre creatorii muzicii bisericeşti
româneşti:
Marea lui dragoste şi marea
lui mândrie a fost întotdeauna
muzica, întâi cea bisericească,
în slujba căreia a stat nu mai puţin de
patruzeci şi patru de ani, cântând-o din
copilărie, iar mai apoi consacrându-i
numeroasele sale publicaţii teoretice,
lucrate personal şi publicate în tipărituri
de specialitate, în magazine, analogii,
gramatici şi principii. Deşi nu a avut
niciodată parte de mijloace confortabile
pentru a studia tainele psaltichiei,
pribeagul fecior de căldărar a făcut tot
posibilul pentru a fi mereu alături de
prima sa dragoste, muzica bisericească.
Plecând de jos, maestrul Anton Pantaleon
Petrovanu, aşa cum se semnase pe o
psaltichie scrisă în 1823, va ajunge să fie
promotorul românizării muzicii noastre
bisericeşti. În esenţă, marele maestru
urmărea „perfecta concordanţă dintre
accentele tonice ale cuvintelor şi cele ale
melodiei“, după cum el însuşi mărturiseşte
în prefaţa Heruvico-Chinonicarului său,
publicat în 1841. (http://ziarullumina.
ro/biografii-luminoase/anton-pann-siromanizarea-
muzicii-bisericesti)
Pentru alţii, Anton Pann era diferit.
Astfel, Nicolae Iorga scria:
Cântăreţul de giumbuşuri, lăutarul literar
al petrecerilor, ghiduşul de ietacuri,
amorezatul care căuta la ferestruicele
căsuţelor de mahala, prinzând ceasul
când lipseşte respectivul jupân, tovarăşul
ceasurilor de veselie ale preoţilor,
dascălilor, ţârcovnicilor, cărora li zice pe
glas de psaltichie lucruri care fac parte
din plăcuta slujbă a Satanei.
La „Spitalul Amorului”
Despre al său Spital al amorului,
Pann însuşi scria:
Domnilor! Socotesc că nu fără cuviinţă
am intitulat această ediţie Spitalul
Amorului, căci în coprinderea-i nu
veţi vedea decît plîngeri de inimi
rănite, suspinuri de piepturi săgetate,
tînguiri de dureri cumplite, oftări
şi tot felul de văitări din pricina
amorului: întocmai ca într-un spital
în care se află mulţime de ostaşi
loviţi în bătaie şi răniţi de tot felul de
arme, care-şi arată rănile şi îşi spun
durerile, cerînd ajutorul doftorilor.
Pentru că acest Amor, copil nebun,
fiu al Venerei, răzgîiat de-a sa mumă
şi crescut zburdarnic, în mînă cu arc
şi săgeţi, cu neastîmpăr petrecîndu-şi
timpul totdeauna ca cu nişte jucărele,
întinde arcul şi, aruncînd săgeţi în toate
părţile, răzbeşte şi pătrunde inimi de
tot felul de vîrste; fără a se ruşina de
bătrîni, fără a se teme de viteji, fără
a se sfii de filosofi, fără să aibă milă
de tineri şi chiar de săraci. Săgetează
pepturile, le înflăcărează sîngele şi atît
îi aruncă în călduri grozave, încît mulţi
îşi smintesc simţirile şi se pomenesc ca
cei lunatici în somn, şi chiar deştepţi,
vorbind aiurea, neştiind cum şi către
cine. Ba încă unii rămîn smintiţi pentru
totdeauna, fără a-şi mai putea găsi
leacul, şi din Spitalul Amorului ajung
în Spitalul Nebunilor (la Balamuc). Alţii
cad în melancolie şi încet-încet se topesc
şi-şi sfîrşesc viaţa; alţii iar, ca muierile
care se bocesc la morminte, prin cîntece
îşi uşureză durerile, ca prin nişte reţete,
potrivit după chipul şi asemănarea
patimii, drept ierburi şi alifii: pentru
că în Spitalul Amorului numai astfel de
doftorii alină durerile.
Primiţi dar acest Spital
al Amorului şi, preumblîndu-vă
într-însul, veţi vedea mulţime de
nenorociţi tînguindu-se în dureri, pe
cari, nedefăimîndu-i, să luaţi de pildă
patimile lor şi să vă păziţi a nu cădea
într-însele.
Întâlnire cu personajul
De la muzica sacră la muzica
mahalalelor şi până la manele, nimic
nu îi era străin. Vă invit să îl cunoaşteţi
îndeaproape pe acest meşteşugar al
sunetelor şi neîntrecut cunoscător al
inimilor la conferinţa pe care i-o dedic.
Anton Pann,
ce personaj!
Cântăreţul de giumbuşuri, lăutarul literar al petrecerilor,
tovarăşul ceasurilor de veselie ale preoţilor…
Anton Pann, născut Antonie Pantoleon-
Petroveanu (1790-1854)
7
TRANS-LITERAM
“Cercetaţi
Scripturile,
că socotiţi
că în ele
aveţi viaţă
veşnică!”
(Io. 5, 39)
Bogdan Bucur
„Doamne al puterilor fii cu noi, căci
pe altul afară de tine ajutor întru necazuri
un avem: Doamne al puterilor, miluieşte-ne
pe noi!” Această cântare de la Pavercerniţă
se numără printre cele mai iubite între
credincioşi, „în top” alături de „Hristos a
înviat” şi „Cu noi este Dumnezeu”.
O sintagmă,
două traduceri
Ca mai toate rugăciunile Bisericii,
aceasta a înflorit din ogorul fertil al
Scripturilor. Aşadar, „să cercetăm
Scripturile”, cum ne îndeamnă chiar
Domnul. Şi să căutăm mai ales în Cartea
Psalmilor, cartea de rugăciuni a Templului
din vechime, a Bisericii creştine, şi a
Sinagogii rabinilor.
Sursa pare a fi Psalmul 45 (Ps 46 în
Biblica ebraică). Găsim acolo, „Dumnezeul
nostru este scăpare şi putere, ajutor în
necazuri(en thlipsesin—ca şi în cântare)”
şi, repetat chiar de două ori, „Domnul
puterilor e cu noi” (Ps 45, 1.7.11). „Domnul
puterilor” traduce sintagma Kyrios tōn
dunameōn din versiunea greacă a Vechiului
Testament, Septuaginta. Dacă mergem însă
mai departe, la sursa ebraică a traducerii
greceşti, găsim „YHWH Tsevaot este cu noi”.
Aşadar, Domnul puterilor şi Domnul Savaot
sunt traduceri alternative ale aceleiaşi
sintagme: YHWH Tsevaot.
Domnul Atotputernic,
Domnul Puterilor
În cursul Sfintei Liturghii Biserica
exclamă „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul
Savaot; plin e cerul şi pământul de mărirea
lui!” Toate bune şi frumoase, şi iar cântarea
nemaipomenit de înălţătoare—dar ce-i ăla
„savaot”? Haideţi să nu ne scandalizăm de
obrăznicie, şi să căutăm mai bine răspuns.
Tot în Scripturi, se înţelege. În Biblia
ebraică, YHWH Tsebaoth—în traducere
greacă, ori Kyrios Savaoth („Domnul
Savaot”), ori Kyrios pantokratōr („Domnul
Atotputernic/ Atotţiitorul”), ori Kyrios tōn
dunameōn („Domnul puterilor”)—are în
vedere pe Dumnezeul lui Israel ca împărat
al oştirilor îngereşti. Iată, de pildă, vedenia
lui Isaia:
Şi a fost că-n anul în care a murit regele
Ozia L-am văzut pe Domnul şezând pe un
tron înalt şi măreţ; şi casa Lui era plină
de slavă. Serafimi şedeau împrejurul
Său; fiecare avea câte şase aripi: cu două
îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau
picioarele şi cu două zburau. Şi strigau
unul către altul şi ziceau:– „Sfânt, sfânt,
sfânt este Domnul Atotţiitorul, plin e tot
pământul de slava Sa!” Şi pragul cel de
sus al uşii se sălta de glasul cu care ei
strigau, iar casa s-a umplut de fum.
Iată deci şi sursa biblică a cântării
noastre liturgice: mai mult, imnul trisagion
(„cîntarea întreit-sfântă”) a Bisericii nu este
decât un împrumut, sau o copie, a cântării
îngereşti. Ne rugăm, aşadar, în cuvintele
serafimilor! Lăsăm pentru altă ocazie
discuţia acestui capitol atât de important al
Scripturii pentru a reveni la Domnul Savaot.
În fragmentul de faţă serafimii cântă „Sfânt,
sfânt, sfânt este Domnul Atotţiitorul”—iar
„Domnul Atotţiitorul” este, în ebraică, YHWH
Tsevaot. Traducătorii Septuagintei nu ne
ajută deloc, întrucât nu traduc mai nimic:
Kyrios Savaot. De aceea, în româneşte, fie
că traducem din ebraică, fie din greacă,
nu putem obţine decât „Domnul Savaot”.
Varianta Anania („Domnul Atotţiitorul”)
este, în cazul acesta, lipsită de fidelitate
faţă de literă. Iar pe noi tocmai aceasta ne
interesează acum: ce înseamnă „savaot”?
Ei bine, tsava înseamnă, atât în
ebraica Scripturii cât şi în ebraica modernă,
„armată”, „oştire”. La plural, tsevaot, „oştiri”.
YHWH Tsevaot—Domnul oştirilor. Se
înţelege că este vorba de oştiri cereşti, de
armate de îngeri. Tot astfel, în traducerea
Kyrios tōn dunameōn („Domnul puterilor”),
puterile în cauză sunt, desigur, puteri
îngereşti.
Cine este Acesta?
Tradiţia creştină a folosit intens
aceste referinţe vetero-testamentare. Dacă
nouă, astăzi, lucrurile ne par puţin neclare,
nu avem decât a învăţa din înţelepciunea
Tradiţiei. Iată, de pildă, exegeza iconografică a
pasajului de la Isaia 6.
În imaginea de mai sus, reprodusă
dintr-un codex de secol IX, figura centrală
flancată de cei doi serafimi este fără îndoială
Hristos (dacă aveţi îndoieli, priviţi inscripţia
imediat deasubra nimbului: IC XC!). Este
limpede că, pentru iconograf, întreaga
vedenie a lui Isaia este decriptată hristologic,
iar „obiectul” liturghiei serafice—YHWH
Tsevaot, Domnul Savaot—este pur şi simplu
identificat cu Domnul Iisus Hristos. De
altfel o exegeză identică a vedeniei de la
Isaia 6 se găseşte într-unul din trei imnuri
cântate în Duminica Floriilor:
Ieşiţi neamuri, ieşiţi popoare şi vedeţi
astăzi pe Împăratul ceresc pe mânz de
rând ca pe un scaun preaînalt intrând
în Ierusalim. … pe Cel ce L-a văzut Isaia
venind cu trup pentru noi … (Utrenia
Floriilor, stihiră la Laude)
În fine, vă propun un ultim text biblic,
tot din Psaltire. De data aceasta, Psalmul
23 (Ps 24 în Biblia ebraică), versetele
10 şi 11: Deschideţi, mai-mari, porţile
voastre, şi voi, porţi veşnice, ridicaţi-vă, ca
să intre Împăratul slavei. Cine este Acesta,
Împăratul slavei? Domnul puterilor, Acesta
este Împăratul slavei”.
Despre cine este vorba aici? „Domnul
puterilor”, în ebraică YHWH Tsebaot, iar
în greacă Kyrios tōn dynameōn. Biserica
preia întrebarea psalmistului—cine este
acesta?—însă răspunsul ţine de credinţa
creştină. Mai precis, Biserica foloseşte
aceste versete la Înviere şi la Înălţare, şi
le aplică lui Hristos cel Înviat. Acesta este
Domnul puterilor şi Împăratul slavei. Nimic
nou, fireşte, căci Sfântul Pavel teologhiseşte
limpede despre faptul că stăpânitorii acestui
veac l-au răstignit pe „Domnul slavei”!
“Cu ochii mei
L-am văzut!”
Iată pe cine avem înainte. Într-un
număr viitor ne vom opri mai pe larg asupra
textului de la Isaia. Deocamdată, „să luăm
aminte” la cuvântul proorocului:
Şi am zis:„O, ticălosul de mine, că-mi
tremură sufletul; că fiind eu un biet om
şi având buze necurate şi locuind eu în
mijlocul unui popor cu buze necurate,cu
ochii mei L-am văzut pe Domnul Savaot
... Şi unul din Serafimi a fost trimis la
mine; el avea în mână un cărbune pe
care-l luase cu cleştele de pe jertfelnic.
Şi l-a atins de gura mea şi a zis:„Iată,
acesta s-a atins de buzele tale şi-ţi va
şterge fărădelegile, iar păcatele tale le
va curăţi”!
Cum adică Domnul Savaot?
Toate bune şi frumoase, iar cântarea nemaipomenit de înălţătoare, dar ce înseamnă „savaot”?
8
Foştii creştini de azi privesc umilinţa
– atunci când este aleasă ca modus
vivendi – drept manifestarea
neputinţei de a sta erect în ogradă. O
anumită slăbiciune de minte, o lipsă de
tărie fizică, o incapacitate de reacţie la
invazie, ar fi crochiurile cel mai curent
întâlnite. Incapacitatea de a (mai) înţelege
umilinţa demonstrează, de fapt, cât de greu
este să înlocuieşti pe omul cel vechi, stricat
de poftele înşelăciunii, cu făptura nouă în
Hristos.
Umilinţă la Hollywood
Efortul oamenilor lui Dumnezeu de
a evidenţia valoarea constructivă, vitală, a
umilinţei, în această luptă a mentalităţilor
capătă, uneori, şi câte un ajutor, şi acesta
venit din cele mai diverse surse. De
exemplu, producţia cinematografică
Viaţa secretă a lui
Walter Mitty poate fi
considerată un astfel
de sprijin, în sensul că
poate edifica asupra
aspectelor nebănuite
ale umilinţei şi
îmbogăţi perspectiva
cuiva care crede
că autoafirmarea
este cheia vieţii.
Personajul Walter
Mitty (interpretat de Ben Stiller, deopotrivă
regizor şi actor principal) demonstrează
în ce măsură umilinţa - ca - virtute stă
la temelia celor mai importante şi mai
temerare realizări ale lumii. Trebuie de
la început spus că acest film nu este unul
singular, că personaje ce întruchipează
diferite aspecte ale humilitas mai există în
cinematografia hollywoodiană recentă (de
exemplul spectacularul Forrest Gump al lui
Tom Hanks (Forrest Gump), dreamerul
Lester Burnham (American Beauty) şi
domolul Quoyle (Shipping News), ambele
personaje în interpretarea lui Kevin Spacey.
Deosebirea constă în faptul că Walter Mitty
nu e un melancolic, în ciuda reveriilor sale,
ci un om activ, chiar dacă uneori visează cu
ochii deschişi şi asta îl costă. De asemenea,
Mitty reprezintă un personaj pentru care
umilinţa nu este urmarea unui handicap,
nu este o alegere, nici nu survine în urma
vreunei constrângeri (cu urmarea că
personajele sunt particularizate până
la izolare). În cazul lui Mitty umilinţa
este firea însăşi, care, asumată ca atare,
contribuie la integrarea personajului în
comunitate. Să spunem şi că Ben Stiller
este, de altfel, iscusit în a juca roluri de
oameni de aparenţă ternă, dar, de fapt
personalităţi care permit miracolul convieţuirii.
Viaţa bate visul
Nimic nu e extraordinar cu Walter
Mitty; un tehnician din subsolul unei
mari publicaţii foto, calificat să lucreze cu
negative fotografice. Universul său este o
arhivă cenuşie şi ordonată, are un singur
subaltern, cu care pur şi simplu colaborează,
viaţa lui se desfăşoară fără variaţiuni, şi-ar
dori o poveste de iubire cu o nouă angajată,
are o mamă şi o soră pe care le cocoloşeşte
şi de care e cocoloşit. Evadările lui în
lumea imaginaţiei sunt banale şi se petrec
la modul previzibil, clişeistic: Walter
super-eroul sau Walter irezistibilul. Peste
acest Acachi Acachiev american, a cărui
singură aventură fusese campionatul de
skate din copilărie,
se abate urgia
schimbării: revista
la care lucrează
se adaptează
noilor cereri şi
devine publicaţie
pentru mediul
virtual. Se ajunge,
astfel, la ultimul
număr tipărit pe
hârtie. Concedieri,
reorganizări de personal, rumoare
multă, temeri. În toată această atmosferă,
principalul colaborator, un fotoreporter
renumit, anunţă că a trimis, special
pentru coperta ultimului număr, cea mai
importantă fotografie dintre toate cele pe
care le trimisese vreodată, chintesenţa.
Dar, din mapa cu negative, tocmai negativul
chintesenţei lipseşte…
Sub spectrul concedierii, ameninţat
de un şef tânăr şi imun la compasiune,
Walter pleacă în căutarea cadrului lipsă.
Reuşita ultimului număr cade pe umerii
săi, asta este tot ce contează. Deşi se
rostesc denumiri precum Groenlanda şi
Islanda, nu-l trec fiori, se comportă de
parcă ar pleca la o adresă din oraş... El vrea
un lucru simplu: să discute cu expeditorul
cadrului – un fotoreporter neînfricat şi
singuratic, dispus să rişte până la capăt
pentru obţinerea unui cadru inedit. În
firescul său placid, W.M. se trezeşte că
repetă şi uneori depăşeşte pe cel căutat,
dar fără să realizeze cât de spectaculoasă a
devenit propria sa viaţă. Reveriile sale sunt
surclasate de peripeţiile pe care le trăiește.
În paralel, pe măsură ce viaţa îl acaparează,
visările sale paralizante încetează, rămâne
numai personalitatea lui limpezită şi
consolidată. Însă Walter nu realizează ce
forţă stihinică a devenit, este în continuare
gata să facă loc celuilalt, rabdă provocările
şi violenţele ce îl privesc, deşi are tăria să
îl pună la punct pe cel ce îi jigneşte colegii.
Aşa că personajul – prelucrat după
o schiţă americană de la mijlocul secolului
douăzeci – poate constitui, după părerea
noastră, o introducere schematică, nu
neapărat religioasă, la virtutea denumită
umilinţă. Walter interpretează rolul celui
virtuoz în meseria lui şi virtuos ca persoană,
dar care nu simte impulsul să se afirme, săşi
lărgească spaţiul vital. Să fie de folos, să
nu sufere nimeni de pe urma lui, să rezolve
o situaţie cu naturaleţe, acestea, da, sunt
principiile sale. Dar violenţa, îmbrânceala,
bobârnacul, cui folosesc ele? Atitudinea în
raport cu glumele stupide pe care noii şefi
le fac pe seama sa, este edificatoare în acest
sens: nu manifestă ranchiună, ci doar regret
la adresa lipsurilor sufleteşti ale şefului care
confunda palierul autorităţii cu fieful puterii
exercitate brutal şi, care, precum mulţi tineri
bogaţi, îşi făcuse din incultură şi cinism
un program de viaţă. Prin contrast, Mitty
exprimă înţelegere – şi cei ce, prin aroganţă
şi brutalitate, îşi rănesc semenii, sunt, în cele
din urmă, tot oameni şi trebuie compătimiţi,
pentru că, fără să o ştie, suferă în răutatea lor;
în efortul lor de a fi răi cu program, ei luptă
împotriva firii omeneşti proprii şi se vatămă
singuri.
Curaj şi cenuşă
Deşi cuvântul Evanghelie nu este
pronunţat niciodată în film, poate şi din
alte motive, acest fel de a aborda răul
conduce cu uşurinţă şi inevitabil spre
conceptul de umilinţă creştină, concept
traversat deopotrivă de fragilitatea oricărei
vieţi – humilis, de la humus: eu sunt
pământ şi cenuşă – şi de valoarea şi de
răspunderea cvasi-absolută ce derivă din
această fragilitate. În acest revelator numit
umilinţă, iluzia, butaforia, autoamăgirea
dispar. Putem conchide că umilinţa este, de
fapt, cea mai mare înţelepciune: înţelegerea
corectă a realităţii şi a raporturilor dintre
om şi realitate. Şi cum fără înţelepciune
nu se poate, a fi umil într-o lume ţanţoşă,
reprezintă pe de o parte contragreutatea
necesară pentru ca lucrurile să nu se
răstoarne, pe de alta, aşa cum ne arată
umilul Walter Mitty, impulsul pentru mari
avântări, adică un curaj, un mare curaj,
mai grandios decât orice mândrie. Ştia
Fericitul Augustin ce spune: Humilitas
occidet superbiam.
Umilinţa ca aventură
Umilinţa omoară mândria. (Fericitul Augustin)
Eduard Ioan Rădună
Personajul interpretat de Ben
Stiller poate constitui o introducere
schematică la virtutea denumită
umilinţă.
CINEMISIUNEA
“Înaintea
prăbuşirii
vine trufia
inimii, iar
înaintea
măririi
merge
umilinţa.”
(Pilde
18, 12)
9
PROVOCĂRILE ZILEI
Florina Steliana Vasilescu
Recunosc că de la
înmormântarea
Aurei Ion o imagine
îmi revine stăruitor în
minte: nu brațele de flori,
nu onorurile militare, ci
mama sfâșiată de durere,
sprijinită de celelalte
două fete care-i sărutau
din când în când mâinile,
într-un neputincios gest
de mângâiere. Icoana
suferinței, sabia care-ți
trece prin suflet!
Ca o candelă
în bătaia
vântului
Lumina tinereții
răsfrântă pe chipul unei
fete al cărei suflet a ars de
speranță într-o împlinire
dăruită oamenilor. Să fii
medic, să poți să vindeci,
să poți să alungi suferința.
Aceasta a fost alegerea ei, iar anii, puțini
la număr, au însumat căutări şi vise. Ca
să ajungi în anul cinci la îndemânarea și
priceperea unui medic specialist – așa
cum, plini de admirație, mărturiseau
medicii cu care opera – nu-i lucru ușor.
Muncă, pasiune și timp. Timpul vieții ei,
întreg.... Şi-apoi imaginea aceluiași chip
tânăr, stingându-se ca o candelă firavă în
bătaia vântului, lăsând doar lacrimile să-i
rostească neputința... o lacrimă de fată!
Nu pot să nu-mi amintesc când
Dumnezeu mi-a îngăduit să trec printr-o
grea încercare. Trecuseră două săptămâni
din cele trei în care fiica mea a fost între
pământ și cer, în comă indusă, două
săptămâni în care nu-i mai vedeam
ochii, nu-i mai auzeam vocea... părea în
afara oricărei comunicări. Cu degetele
mângâindu-i părul și cu durerea pe
buze, am rostit aproape de urechea ei:
„Promite-i ceva lui Dumnezeu, roagă-L
tu!”. În colțul ochiului închis spre lume am
văzut o lacrimă alunecând firav! Un obraz
palid, aproape transparent și lacrima ca
supremă dovadă a comunicării. Mă auzise,
știa că sunt acolo! Șansa mea, pentru care
niciodată n-o să pot mulțumi îndeajuns, a
fost aceea că am avut timp să mă rog, și
odată cu mine, jumătate din oraș...
Mame fără rating
Dar mama Aurei... să trăiești
coșmarul celor 5 ore în care zeci de
oameni se agită, se lamentează dar nu
ajung la copilul zdrobit de neputință.
Să urmărești în direct – și nu o oră, nu
două, nu trei – cinci ore coșmarul unei
brambureli dincolo de care viața copilului
tău se stinge în așteptarea unui gest de
ajutor, să te agăți de speranța unei vești
bune care întârzie într-o sfredelitoare
amânare. Apoi deznodământul! După care,
de parcă asta n-ar fi fost deajuns, să afli
că a fost conștientă, că a vorbit, că sufletul
ei s-a stins în frig, de frig. Un frig din care
această mamă va ieși cu greu, dacă va ieși
vreodată.
Peste zborul frânt al acestui copil,
așezați durerea mamei care asistă la el,
care-l trăiește. Lacrima ei înghețată i-a
deschis cerul care a primit-o printre îngerii
lui. Lacrima fetei, izvorul lacrimilor unei
mame pentru care nu există mângâiere.
Despre aceste mame care-și cresc
trei-patru copii în dragoste și simplitate,
nu se vorbește. N-ai să vezi emisiuni
dedicate trudei și grijilor, dăruirii de a fi
mamă, pentru că nu ar avea rating. Nu se țin
dezbateri despre ce înseamnă să-ți crești
copiii statornici în muncă și învățătură,
cu gândul că doar stăruința și
acumularea cunoștințelor îi mai
pot salva. Să ai patru copii atât de
talentați, să-i crești frumos, în bun
simț și modestie, rămânând în
umbra împlinirilor lor și hrănindute
din ele, iată rostul și menirea
unei femei.
Unde altundeva?
„Ca să formezi oameni îți
trebuie mame. Nimic altceva”.
Adevăr grăia părintele Iustin
Pârvu. Și dacă încă le mai avem,
puține – multe, câte-or mai fi, ce
facem pentru ele? Aceste mame
care nu și-au omorât copiii în
pântece – așa cum erau îndemnate
s-o facă prin „minunatul” planning
familial, care nu și-au pus cariera
profesională înaintea vocației de
mamă, acele femei pentru care
ispitele vitrinelor și ale vacanțelor
de vis au fost întotdeauna simple
amăgiri peste care treceau ușor cu
un zâmbet. Le mai vede oare societatea, le
mai recunoaște? Nici vorbă, ba mai mult,
dacă spui că ai patru copii, te trezești
întrebată: „Ești pocăită?”. Iată respectul
pe care-l primește! Și, din când în când, le
lăsăm să-și vadă copiii murind. Ca supremă
apreciere.
Ș i-atunci vine o clipă în care
înțelegi, ca părinte, că lucrurile nu mai
depind de tine. În niciun fel: nici de
dragostea ta, nici de strădanii și eforturi,
de sacrificii și bune intenții. Nu știm noi
rosturile lui Dumnezeu (de ce a trebuit sa
moară Aura?), dar e limpede că doar El
ne mai rămâne. Pentru că unde altundeva
și cui altcuiva să-i cerem ajutorul atunci
când ne copleșește neputința, indiferența
oamenilor și prăpădul evenimentelor?
Sacrificiul Aurei și lacrimile mamei
să ne fie spre trezire. Părinților, îngrijițivă
de sufletele copiilor voștri! Nu știm ce
ne așteaptă. Oricare dintre noi puteam
fi în locul acestei mame. Și dacă nu ne
putem bate cu instituțiile, dacă nu-i putem
mișca – nici la propriu, nici la figurat- pe
oamenii care le conduc, să ne urnim noi și
din fiecare cuvânt să clădim o rugăciune!
Să ne rugăm pentru ea, care a plecat, dar și
pentru noi, cei care rămânem, într-o lume
cu tot mai puțini oameni adevăraţi.
O lacrimă de fată
Un zbor frânt, smerenia unui suflet de copil sub mantia de albă neclintire și peste ele,
durerea mamei care le trăiește...
Un zbor frânt, smerenia unui suflet de copil sub mantia
de albă neclintire...
“Şi Domnul
Dumnezeu
va şterge
lacrimile
de pe toate
feţele.”
(Isaia 25, 8)
10
“Fiţi dar
cu mintea
întreagă!”
(I Petru
4, 7)
COOLTURA
Ceea ce unii definesc ca fiind
un simplu joc cu un băţ şi
nişte bile seamănă mult cu
jocul vieţii.
Răbdare, intuiţie, acurateţe,
viziune spaţială, perseverenţă,
putere de concentrare maximă, nervi
tari, precizie sau spirit de apreciere,
iată doar câteva din cuvintele cheie
pentru o reuşită în snooker.
Ca şi în viaţă
Cincisprezece bile roşii şi şase bile
în culorile negru, roz, albastru, maro,
verde, galben, denumite şi „bilele colorate”,
acestea sunt „componentele de bază” întrun
meci de snooker, un fel de „biliard mai
complicat”, cum ar suna o descriere laică.
Ceea ce însă unii ar defini ca fiind un
simplu joc cu un băţ şi nişte bile la o masă
lungă este, de fapt, un sport interesant,
care chiar dacă la prima vedere nu pare să
îşi dezvăluie complexitatea, poate fi plasat
în categoria sporturilor de strategie, în
care tactica abordată şi tehnica aplicată
sunt deopotrivă importante. Pentru a avea
succes trebuie să încerci prin mutările pe
care le faci să fii mereu cu un pas înaintea
adversarului, să anticipezi, să vezi în
perspectivă, să îţi creezi situaţii favorabile,
şi în același timp să ai instinctul, sclipirea
de a ieşi din situaţii complicate, respectiv
de a le întoarce în favoarea ta. La fel ca şi
în viaţă!
Puţină istorie
Ca sport de sine stătător, snooker-ul
datează din secolul al XIX-lea, când a fost
inventat de către ofiţeri ai armatei britanice
în coloniile din India, ca o variaţiune a
jocului de biliard (atestat încă din secolul al
XV-lea). Cea mai cunoscută formă de joc era
pe atunci Black Pool, jucat cu cincisprezece
bile roşii şi o bilă neagră, la care colonelul
britanic Sir Neville Chamberlain a introdus
încă şase bile colorate, devenind astfel
„responsabil” pentru inventarea jocului
de snooker. Prin adăugarea de noi bile şi,
fireşte, de noi reguli, se ajunge automat
şi la situaţii inedite, nemaiîntâlnite până
atunci în jocurile clasice de biliard, astfel
că jocul nou creat a necesitat curând şi un
nou nume. Iniţial cuvântul snooker a fost
utilizat cu referire la ideea de „începători
într-ale jocului“ (termenul snooker era
folosit în secolul al XIX-lea pentru a
denumi în mod colocvial novicii armatei
sau militarii în primul an,
aşa-zişii militari în termen
de pe vremuri), devenind
cu timpul însuşi numele
noului joc. În cadrul unei
partide, snooker se referă
la o situaţie specifică de
joc, respectiv atunci când
bila albă nu are traiectorie
directă liberă către bila
de jucat (fiind „blocată”
de o bilă colorată), ceea
ce presupune recurgea la
traiectorii complicate, de
cele mai multe ori cu o
mantă sau chiar mai multe, pentru a obţine
lovitura dorită. Din acest context, cuvântul
snooker şi-a găsit loc şi în vocabularul
uzual al limbii engleze, expresia to snooker
somebody semnificând, de exemplu, a
bloca, a incomoda pe cineva.
Câteva reguli
Conform regulilor jocului, după
fiecare bilă roşie (cu valoarea de 1 punct),
trebuie introdusă şi o bilă colorată, asta
până când se elimină toate bilele roşii
de pe masă şi rămân doar cele colorate,
care trebuie introduse pe rând, de la cea
cu punctajul cel mai mic (bila galbenă, 2
puncte) la cea cu punctajul cel mai mare
(bila neagră, 7 puncte). La fel ca şi la
biliard, bilele nu au voie să fie atinse direct
cu tacul, ele se introduc în buzunar cu
ajutorul unei bile albe, numite şi Q-ball, cea
pe care jucătorii încearcă să o „controleze”
prin loviturile lor în stabilirea strategiei
de a „închide masa”, respectiv de a elimina
toate bilele existente, idealul vizat frame
cu frame de fiecare jucător. Un frame este
un joc din cadrul unei partide de snooker,
iar un break desemnează punctele înscrise
de un jucător în cadrul unui frame, fără
legătură însă cu denumirea din tenis, unde
cuvântul break se referă la un game câştigat
pe serviciul adversarului. O partidă de
snooker se compune din mai multe frameuri
(până la un maxim de 19, aşa cum este
cazul finalei de campionat mondial), iar,
pe rând, în cadrul aceluiaşi frame, ambii
jucători pot face break-uri independente.
Break-ul maxim este de 147 de puncte
şi se poate atinge doar atunci când masa
se închide jucând fiecare bilă roşie în
combinaţie cu bila neagră. O necunoscută
în snooker rămâne însă timpul de joc.
Nu se poate estima durata unei partide,
fiecare frame are dinamica sa şi poate ţine
de la câteva minute până chiar şi la ore
întregi în cazuri extreme. Principiul de
bază rămâne: „știm când începe, dar nu şi
când se termină“, ceea ce pentru iubitorii
snooker-ului reprezintă un avantaj, orice
fan dorind să asiste la sportul preferat cât
mai mult posibil.
Sportul cu papion
Primul campionat mondial de
snooker profesionist a avut loc în 1927,
la iniţiativa lui Joe Davis, cel mai bun
jucător al timpului, care în prima jumătate
a secolului al XX-lea a contribuit mult la
dezvoltarea şi promovarea jocului. Finala
campionatului mondial din 1985, între
Steve Davis si Dennis Taylor, a scris istorie
în televiziunea britanică: peste 18 milioane
de telespectatori urmăreau meciul după
ora 24, o cotă care marchează şi în ziua de
astăzi maximul de audienţă după miezul
nopţii la o emisiune de sport în Marea
Britanie, precum şi maximul de audienţă
înregistrat vreodată de canalul BBC 2.
Până acum câţiva ani snookerul
era considerat un „sport britanic“,
supranumit şi „joc al gentleman-ilor”,
ţinând cont de nota de fair play care îl
caracterizează (de exemplu, un jucător are
obligaţia morală de a anunţa dacă a făcut
o greșeală, chiar dacă arbitrul sau celălalt
jucător nu au observat acest lucru), sau de
ţinuta elegantă obligatorie la masa de joc
(normele tradiţionale impuneau purtarea
unui papion). Acum însă se poate spune
că snooker-ul s-a internaționalizat, iar
interesul pentru acest sport s-a extins în
toată lumea. În ultimii ani s-au organizat
mult mai multe competiţii ca înainte, multe
dintre ele şi în afara graniţelor europene (la
unele competiţii se acceptă chiar şi o ţinută
mai lejeră: cravată în loc de papion sau
chiar tricou). Şi clasamentul mondial actual
Snooker-ul: mai mult La seminifalele competiţiei, printre cei 2500 de
spectatori
11
Cătălina Ene-Onea, corespondenţă de la Berlin
“Fiţi dar
cu mintea
întreagă!”
(I Petru
4, 7)
scoate în evidenţă un mixt de naţionalităţi
ale jucătorilor profesioniști, ceea ce atrage
cu sine fani şi publicitate în toate colţurile
lumii. Numărul 1 mondial este în sezonul
2013/14 australianul Niel Robertson,
urmat de englezul Mark Selby şi de chinezul
Ding Junghui. Cel mai spectaculos jucător
al momentului este însă fără doar şi poate
englezul Ronnie O‘Sullivan, supranumit şi
„The Rocket” (racheta), multiplu campion
mondial, care fascinează prin talentul dar
şi prin rapiditatea cu care execută fiecare
lovitură. Trebuie menţionat aici şi numele
scoţianului Stephen Hendry (retras din
activitate), considerat cel mai de succes
jucător din istoria snooker-ului, ale cărui
recorduri încă se încearcă a fi depăşite.
7 jocuri,
2 500 de priviri
Snooker German Masters,
organizat anual la Berlin, este din 2011
unul din turneele cele mai
cunoscute pe calendarul
oficial al evenimentelor de
snooker. Arena berlineză
Tempodrom oferă locul
perfect pentru acest
eveniment, atât pentru
jucători, cât şi pentru
spectatori. Pentru public,
modul în care sunt amenajate
mesele de joc oferă şansa de
a urmări mai multe meciuri
concomitent în primele
tururi ale competiţiei.
Până la semifinală se pot
desfășura în arena mare
până la 7 jocuri în același
timp, publicul având acces
vizual la toate mesele de joc, nedespărţite
între ele de niciun paravan, aşa cum se
întâmplă la alte competiţii. O experienţă
interesantă, unică în acest sens, care nu se
compară în nici un caz cu meciul privit la
televizor, unde ai acces doar la imaginea
oferită de camerele de filmat. Când vezi
însă ce se întâmplă şi în spatele camerelor,
când te „confrunţi” cu 7 jocuri deodată
şi trebuie să alegi tu masa pe care te
„focusezi”, atenţia distributivă creşte, la fel
şi bucuria fiecărui frame.
Am fost şi noi prezenţi la Snooker
German Masters 2014 (29 ianuarie - 2
februarie) şi am avut bucuria de a fi părtaşi
la un turneu interesant, un turneu al
surprizelor, în care nume mari au fost rapid
eliminate de jucători în curs de afirmare,
jucători tineri şi entuziaşti,
care pun suflet în ceea ce fac.
Aproximativ 2500 de spectatori
au asistat live la semifinalele
turneului, generând o atmosferă
incendiară în sala de joc. Mulţi
din jucătorii participanţi s-au
declarat foarte încântaţi de
condiţiile de joc, fără stres şi
presiune suplimentară, şi au
apreciat susţinerea publicului,
aspect remarcat chiar şi de
câştigătorul turneului, numărul
trei mondial, Ding Junhui. După
o finală cu bile spectaculoase
şi răsturnări de situaţie, în care l-a învins
pe englezul Judd Trump (actualmente
numărul 4 mondial) cu scorul de 9 la
5, Ding a avut numai cuvinte frumoase
pentru Arena Tempodrom şi pentru
publicul german venit la Berlin din toate
colţurile ţării: „N-am mai văzut nicăieri
atât de mulţi fani la un meci de snooker,
este un loc grozav”.
În culise
Cu acreditare de presă de la World
Snooker Associacion şi Dragonstars,
organizatorii evenimentului de la Berlin,
am putut avea acces şi la ceea ce se petrece
în spatele cortinei, dincolo de reflectoarele
din arena de joc. La eveniment l-am întâlnit
şi pe Ivan Hirschowitz, responsabil cu
presa şi publicitatea în cadrul World
Snooker Associacion, cel care îndeplineşte
un rol fundamental în snooker-ul din ziua
de azi, dincolo de masa de joc. Ivan este
prezent la toate turneele din Europa, de
unde relatează în timp real ceea ce se
petrece la fiecare partidă desfăşurată. De
dimineaţa până seara este de găsit la biroul
lui amenajat ad-hoc în camera de presă a
evenimentului, de unde urmăreşte tot ce
se întâmplă în arena de joc, intervievează
jucătorii şi ia pulsul evenimentului,
postând apoi informaţiile pe paginile
oficiale ale World Snooker sau pe diferite
reţele de socializare. Prin meseria sa,
Ivan este cel care aduce snooker-ul mai
aproape de fanii săi, şi în același timp îi
entuziasmează şi pe alţii în
a se interesa de acest sport
aparte.
Jocul face viaţa
mai frumoasă
În data de 30 mai a.c.
arena Tempodrom va găzdui
un alt eveniment snooker,
intitulat World Speed Cup.
Este vorba despre un nou
format de competiţie,
organizat pentru prima oară
în Germania de Dragonstars
Eventmanagement, la care,
aşa cum sugerează şi numele,
viteza (speed) este decisivă. Ronnie
O’Sullivan va fi vedeta competiţiei, însoţit
de alte nume sonore din snooker-ul actual,
ca Shaun Murphy, Mark Williams şi chiar de
marele Steve Davis, maestru al loviturilor
artistice.
Vă invităm, aşadar, - asta dacă nu
sunteţi deja convinşi - să daţi o şansă
snooker-ului sau să îl urmăriţi mai cu
atenţie data viitoare, pentru a descoperi
un joc subtil, plin de rafinament şi de
eleganţă. Aveţi ocazia să vă convingeţi de
acest lucru în curând, la transmisiunile TV
de la Campionatul Mondial de Snooker,
care se va desfăşura şi anul acesta în
Anglia, la Teatrul Crucible din Sheffield,
între 19 aprilie şi 5 mai.
decât un joc cu bile şi tac
COOLTURA
Alături de Ding Junhui,
câştigătorul German Masters 2014
Arena Tempodrom
12
PRIBEAG ŞI CĂLĂTOR
“Şi au
mers
după El
mulţimi
multe
şi le-a
vindecat.”
(Matei
19,2)
Timpuriu de Prier. Marea. Din ceaţa depărtării
se ţes tăcute valuri.
De linişte şi de singurătate te bucuri şi visezi:
Un veac cu mult mai viguros, tot pe la vremea asta,
când iarna pleacă din hainele vântului;
din ceţuri prindeau trup întunecat trireme,
primele vâsle, cele mai îndrăzneţe,
primele aripi, primele strigări, primii şi cei mai
nerăbdători visători.
Între tufişurile ce se luptă pe ţărm,
pot fi bănuite, acum, doar păsările şi vântul;
dar atunci venea, furişat, băştinaşul trac,
ţinând sub tălpi pământul rece.
Iată argonauţii visători! O singură triremă, o mamă.
Iată coloniştii, urmându-i! Vas după vas.
Marea întunecată stârneşte temeri,
dar vântul dă speranţă şi visul îşi trece degetele
peste ţărmurile albe
precum frumoasa marmură, peste pădurile ca
ghirlandele verzi;
locuri de temple şi de sărbătoare,
lemn pentru noi corăbii şi noi vise, noi drumuri, mai
departe.
Cât despre ţărm, aici se visa
pentru zei. De sus, de peste stânci,
visul era ca zborul peste ape. Locuitorii blonzi, cu
tirsuri lungi,
cu arcuri şi săgeţi, visau spre locul care,
în generozitatea lui divină, trimitea,
uneori, argonauţi; spre locul unde
se întocmeau triremele-ncărcate,
spre locul dincolo de orizont,
pe care nu-l ajungea săgeata,
spre miazăzi, unde era doar cald
Dar, mai ascuns, visau chiar pe argonauţi - acesta era
visul tainic ce se visa pe ţărm. Şi pregăteau lanţuri de
aur pentru ei,
lanţuri de aur, fiindcă aurul le bucura vederea
nefericiţilor captivi şi le era, aşa, mai lesne
să depene istorii şi cântece în nopţile de iarnă, sub
gerul de nestăvilit, şi să viseze, mult mai frumos,
chiar locul lor pe care îl părăsiseră, urmând un vis.
Fiindcă numai visul se poate urma sau părăsi,
realitatea niciodată.
Pe ţărm la Balcic
Eduard Ioan Rădună
• Picturi realizate în cadrul Taberei de Pictură
de la Balcic, 2012 (imagini preluate de pe
tabarapictura.wordpress.com)
• Georgeta Stoian
• Elena Dinga
• Carmen Tănăsescu
13
“Cine este
vrednic să
deschidă
cartea?”
(Ap. 5, 2)
DESCHIDEREA CĂRŢII
Bogdan-Costin Georgescu
Ce (mai) este omul?
Răspunsul antropologiei teologice moderne...
Socotesc nu doar oportună cât mai
ales necesară semnalarea apariţiei
unei cărţi, la Cluj, unde de câţiva ani
buni există un nucleu de teologi şi filosofi
creştini grupaţi în jurul teologului Radu
Preda, o minte luminată care a contribuit
la înfiinţarea Institutului Român de Studii
Inter-ortodoxe, Inter-confesionale şi Interreligioase
(INTER).
Semne bune
Radu Carp (Bucureşti), Chantal
Delsol (Paris), Ingeborg Gabriel (Viena), Picu
Ocoleanu (Craiova), alături de Radu Preda,
sunt bine cunoscuţi ca editori şi coordonatori
ai prestigioasei serii Theologia Socialis pe
care instituţia amintită mai sus o realizează
împreună cu o altă prestigioasă instituţie
de cultură, editura EIKON. La Cluj există,
aşadar, de mai multă vreme vectori sugestivi
pentru o direcţie de cercetare serioasă în
domeniul antropologiei culturale. Sigur că
Bucureştii, prin Institutul „Francisc I. Rainer”
al Academiei Române, rămân punctul central
al cercetărilor antropologice serioase, dar
este extraordinar că mai apar şi alte centre
unde se conturează direcţii de cercetare
antropologică culturală, la noi în ţară. Iar
când antropologia culturală se îndreaptă, pe
bună dreptate, spre dimensiunea teologică
creştină ortodoxă a abordării problematicilor
contemporane care au în centrul axiologiei
lor omul, acest lucru este şi mai benefic. De
multă vreme mă străduiesc să atrag atenţia
că şi românii ar trebui să vină cu un punct
de vedere structurat pe epistemologia
unei antropologii culturale creştine, dar în
varianta teologiei răsăritene, aşa cum fac
de ceva vreme teologii ortodocşi din cadrul
Institutului Teologic Ortodox „Sfântul
Vladimir” de la New York. Oricum, ceea
ce se realizează la Cluj, de câţiva ani, este
încurajator şi pentru antropologia culturală
românească.
Aici nu se citeşte
Sandra Brown!
Cartea la care mă refer, pe care EIKON
a editat-o în cadrul seriei Theologia Socialis în
2012, este cea a domnului Iustinian Şovrea,
Ce (mai) este omul? Răspunsul antropologiei
teologice moderne... Nu fac o recenzie, în
cazul acesta, aşa că o dată precizat acest
lucru, nu pot fi acuzat că semnalez oarecum
tardiv această apariţie. Oricum, acest tip
de lectură nu este destinat celor care citesc
Sandra Brown, aşa că nimeni nu trebuie
să intre în criză de nervi, pentru că lectorii
serioşi vor fi descoperit acest titlu la puţină
vreme după ieşirea sa de sub tipar. Cei care
cunosc cât de puţin din câmpul lecturilor
antropologice serioase vor fi aflat în timp util
de această apariţie. Mie îmi revine şansa de a
contextualiza apariţia acestei lucrări în cadrul
fenomenului de revigorare a cercetărilor
antropologice (de nuanţă pur filosofică şi /
sau culturală) din România. Cred, aşadar, că
lucrarea domnului Iustinian Şovrea este una
de referinţă în acest domeniu.
De la bun început trebuie să remarc
seriozitatea surselor bibliografice, fără a
face din asta un element de infailibilitate al
lucrării, ba chiar dimpotrivă, manifestând o
rezervă faţă de predilecţia autorului pentru
literatura germană, în acest domeniu. Este,
totuşi, de înţeles, dat fiind faptul că Iustinian
Şovrea vine cu această lucrare după studii
în cadrul Universităţii din Regensburg. Şi
trebuie să mai înţelegem această alegere
prin prisma opţiunii autorului între cele
două expresii care ar putea da direcţia,
orientarea, ţinta mai exactă a domeniului
care face obiectul analizei sale; astfel, dânsul
foloseşte terminologia de antropologie
teologică în timp ce alţii optează pentru
terminologia de antropologie culturală
creştină. Acest lucru este, cu siguranţă, mai
important pentru „rigoriştii” domeniului
antropologiei, lucru care nu impietează cu
nimic asupra importanţei lucrării, mai ales
că însuşi autorul mărturiseşte în „Concluzii”,
făcând cuvenita distincţie între antropologia
teologică şi antropologia teologiei dogmatice:
„ […] Cu toate că îşi îndreaptă atenţia asupra
fenomenului existenţei umane, pe care îl
examinează prin metode de investigaţie
specifice ştiinţelor antropologice, ea face acest
lucru din perspectiva relevanţei pe care o are
pentru teologie. Cum antropologia teologică
este legată de numele celor doi teologi
germani, Pannenberg şi Rahner, ca fondatori
şi iniţiatori ai acestei direcţii de cercetare, este
explicabil de ce le-am acordat o atenţie aparte
[...]” (Şovrea 2012:323). Corect, pentru că la
urma urmei ne interesează cum putem aplica
mai bine în teologia creştină metodologia de
cercetare proprie antropologiei empiriste,
dar fără a dăuna mesajului cu adevărat
esenţial al antropologiei culturale creştine /
antropologiei teologice, anume redescoperirea
chipului lui Dumnezeu din om.
În mijlocul intersecţiei
Cum s-ar putea profila un model
ortodox de antropologie culturală creştină
/ antropologie teologică?... Iustinian Şovrea
nu încearcă neapărat să răspundă la această
întrebare, dar ne oferă, indirect, prin lucrarea
sa, un reţetar epistemologic foarte bine
structurat argumentativ. Dacă ar fi să exprim
ceea ce m-a atras mai mult la expunerea
argumentativă a lui Iustinian Şovrea în
lucrarea sa, cu toate că nu sunt un adept al
germanismului în antropologie, aş spune
că m-a impresionat rigoarea şi coerenţa
argumentelor, deschiderea către eventuale
noi „surprize”, dar şi încăpăţânarea ancorării
în credinţa creştină, pe care autorul şi-o
asumă şi încearcă să o susţină cu armele
elocinţei moderne.
Scheler, Plessner, Gehlen, ca autori
care au trasat bazele epistemologice ale
antropologiei filosofice moderne, Pannenberg
şi Rahner, ca teologi creştini care au încercat
să profileze un pattern antropologic racordat
la metoda interdisciplinarităţii, fără a deveni
mai puţin creştini prin aceasta, toate aceste
repere sunt admirabil tratate în lucrarea lui
Iustinian Şovrea; în sensul acesta aş spune,
fără teama de a greşi, că lucrarea este atât de
importantă pentru domeniul antropologiei
culturale creştine / antropologiei teologice
româneşti încât devine obligatorie pentru
lectura oricărei persoane interesate de
studiul serios al acestui domeniu, fie
că este acesta un teolog, un filosof, un
sociolog sau un istoric al religiilor. Cred că
aceasta se degajă şi din cuvintele cu care
autorul îşi încheie capitolul „Concluzii”:
„Proces deschis şi spaţiu al intersecţiilor,
antropologia teologică modernă nu poate fi
decât interdisciplinară (subl.n.), coagulând în
jurul ei antropologi, teologi, filosofi, sociologi
sau biologi. Cu toate că iniţiatorii de marcă
ai acestei noi cercetări sunt doi teologi, un
lutheran şi un catolic, din lectura scrierilor
lor putem observa o permanentă raportare
la antropologia filosofică, la cea culturală, la
sociologie, psihologie psihologie precum şi la
alte discipline. Cum în Ortodoxia de azi există
mai multe tentative de a repune în dialog
datele credinţei cu mutaţiile umanităţii,
demersul antropologiei teologice poate oferi
un imbold. În plus, legat strict de domeniul
antropologic, alăturarea vocii Bisericii de
Răsărit acestui efort ar da şanse mai mari
dorinţei de a corecta tendinţele ştiinţelor
care, în efortul lor hermeneutic şi explorator,
ignoră uneori tocmai esenţa omului (subl.n.)”
(Şovrea 2012:326).
Aşadar cartea reprezintă un bun
pretext pentru o viitoare discuţie, mult mai
amplă, asupra modului în care direcţiile
moderne de cercetare antropologică pot fi
grefate pe mesajul propriu teologiei creştine,
dar mai ales pentru profilarea unui model
epistemologic antropologic ortodox în acest
sens.
Rigoare, coerenţă, dar şi încăpăţânarea ancorării în credinţa creştină...
14
“Opriţi-vă şi
cunoaşteţi
că Eu sunt
Dumnezeu!”
(Psalmul
45,10)
CREDINŢĂ ŞI ŞTIINŢĂ
Sabina Ene
Mi alma fluye al fondo de tus ojos azules
y tristes.
(Sufletul meu curge pe fundalul ochilor
tăi albaştri şi trişti.)
Cătălina Ene –El mar (Marea)
Scrisul, dicteu automat, se strecoară
printre fantele gândirii, eludând
conștientul, precum soarele de
după - amiază, printre dreptunghiurile
decupate ale jaluzelelor, într-o zi de sfârșit
de toamnă. Dar ziua de toamnă are ceva
din inefabilul unei sărbători, cu așa o
lumină care transfigurează totul în jur. Și
totul se petrece încet, precum trecerea
luminii prin fațetele diamantului perfect,
transformându-l cu totul în lumină pură,
diamant de pe un inel, care angajează
toate puterile sentimentului până dincolo
de moarte...
Scrisul şi zborul
Într-un final, urmărind
scrisul pe hârtie, înțeleg
că mâna aleargă grăbită să
termine zborul inspirației:
Nu numai dansul (flamenco,
salsa sau rumba pasionala,
bachata sau tangoul
argentinian) te poate purta
în lumea zborului, ci și
scrisul, care conştient devine
la un moment dat un gând,
gândul că nu mai ai răbdarea
timpului de partea ta și totul
se precipită, și sentimentele,
și amintirile, și istoria
personală, și istoria lumii;
și, da, izbucnește războiul
mondial..., primul, al doilea,
poate nu... și al treilea. Poate
nu și al treilea, care pare–se
că s-a fărâmițat în altele mai mici şi mai
dese prin țări mai îndepărtate. Pauză
de gând și respirație pe bătaia inimii...
Rugăciunea inimii!
Să avem grijă mereu să nu ne
preocupe trecerea timpului peste fiinţa
noastră, ci doar trecerea timpului peste
spiritualitatea noastră, reflectată în
oglinda interioară. Și în... libertatea
credinței!
Perspectiva şoarecelui
“Ochiul necredinciosului”, spunea
Sfântul Nectarie din Eghina, nu află
“nimic altceva în Creație decât natura care
lucrează. Chipul strălucitor al Ziditorului
divin și frumusețea nemăsurată a acestui
chip îi rămân ascunse și necercetate.
Mintea nu i se poate ridica deasupra
lumii văzute și nu poate trece dincolo de
hotarele lumii sensibile”. Plecând de la
cele spuse de Sfântul Nectarie, părintele
Constantin Necula accentua în contra
pondere faţă de necredincios, bucuria
pe care o încearcă credinciosul: “Cuprins
de vederea frumuseților celor naturale,
sufletul credinciosului crește în a vedea
pe cele supranaturale, bucurându-se să
citească printre rânduri cartea naturii.”
Să privim viața, atent contemplativ,
la diferite nivele, invită și Mitropolitul
Anthony Bloom, descriind diferențele
astfel: ”Există nivelul divin, omenesc,
extrem de simplu și un nivel de mijloc,
gazetăresc. Viața conform gazetei este
o selecție din tot ce-l poate uimi pe om:
conflicte personale, conflicte sociale,
conflicte militare, conflicte ale naturii.
Este o vedere a lucrurilor din perspectiva
șoarecelui. Nu este nici suficient de amplă,
nici suficient de redusă, întrucât nu ne
oferă cheia care ar indica perspectiva și
proporțiile lucrurilor, doar atât cât să
ne îngrozească sau să uimească lumea.
Diferența între înțelepciunea omenească,
care ne învață și ne obligă să acționăm
conform calapodului și înțelepciunea lui
Dumnezeu constă în faptul că prima este
bazată mereu pe experiența trecutului,
fie individuală sau colectivă. Cauza din
care Dumnezeu face un anumit lucru nu
se află în trecut, ci în viitor. În acest sens
orice acțiune a creștinului are o natură
eshatologică, adică este îndreptată spre
împlinirea finală a istoriei, spre Împărăția
lui Dumnezeu deja înființată.”
Dincolo de
bine şi de rău?
Părintele Nicolae
Steinhardt, înțelegând
rezultatul experimentului
realizat de fizicienii
Michelson și Morley, care
au demonstrat că viteza
luminii este aceeași, fie
că o măsurau în timp ce
se aflau pe loc, fie că se
aflau în mișcare cu o viteză
mare, explica în acest fel
poziţionarea noastră în
timp şi spaţiu:“Putem
spune că Divinitatea se
găsește dincolo de bine
și rău, noi însă, dincolo
de linia despărțitoare,
suntem întru totul aserviți
distincției dintre bine și rău, așa cum
cercetătorul din interiorul unui sistem
închis nu poate efectua observații asupra
mișcării absolute a sistemului.”
În teoria relativității, Einstein a avut
următoarea argumentare pentru a explica
acest lucru: viteza luminii este singura
valoare constantă din lumea naturală.
Timpul se schimbă. Pentru cineva care se
deplasează cu o viteză mare, apropiată de
viteza luminii, scurgerea timpului este mai
lentă decât pentru cel care staționează.
Dacă se ajunge să se circule cu viteza
luminii, atunci scurgerea timpului se
întrerupe complet. Vom reveni.
Timpul istoriei, ca marea...
Viața conform gazetei este o
selecție din tot ce-l poate uimi pe
om: conflicte personale, conflicte
sociale, conflicte militare, conflicte
ale naturii. Este o vedere a lucrurilor
din perspectiva șoarecelui. Nu este
nici suficient de amplă, nici suficient
de redusă, întrucât nu ne oferă
cheia care ar indica perspectiva și
proporțiile lucrurilor, doar atât cât
să ne îngrozească sau să uimească
lumea.
Viața conform gazetei, o vedere a lucrurilor
din perspectiva șoarecelui.
15
PSEUDO-APOCRIFE
“ Şi să nu
vă potriviţi
cu acest
veac, ci să
vă schimbaţi
prin înnoirea
minţii...” (Rom.
12, 2)
Constantin St. Dogaru
“Îndrăzneşte,
scoală-te!”
(Marcu
10, 49)
MÂNĂSTIREA DINTR-UN TEXT
Ascultarea - condiţie a vederii.
Ontologia imaginarului.
Adevăratul “spectator” e
de fapt şi un bun ascultător: ştie
să asculte ceea ce vede. Am ajuns
dependenţi de ceea ce vedem, de
aici tirania imaginii; dar imaginea
şi oboseşte şi plictiseşte... Ne
vedem, dar nu ne ascultăm, nu
ne mai auzim de atâta zgomot
prezent în noi. Numai în tăcere
cred că mai putem vedea. În timp
ce informaţia vizuală a atins cote
alarmante în procesul comunicării,
informaţia auditivă e din ce în ce
mai scăzută; televizorul bate radioul
cu toată diferenţa de calitate.
Auzul e un simţ al gândirii, vederea
dimpotrivă, excită simţurile,
auzul interiorizează, vederea
exteriorizează. Criza noastră nu e
de vedere (slavă Domnului!), ci de
auzire şi de ascultare...
Tirania imaginii
Am ajuns dependenţi de ceea ce vedem; dar imaginea şi oboseşte şi plictiseşte...
Odată, au venit la avva Isac, ca
să-l facă preot. Aflând el de una
ca asta, a fugit în Egipt pe un
câmp şi s-a ascuns într-o căpiţă de fân.
Părinţii s-au dus după el să-l prindă.
Ajungând la câmpul acela, s-au oprit
să se odihnească, pentru că era noapte,
şi au dat drumul măgarului să pască.
Măgarul s-a depărtat şi s-a oprit chiar
în locul unde stătea ascuns bătrânul. A
doua zi dimineaţă, când au vrut să aducă
măgarul, l-au găsit şi pe avva Isaac şi
s-au minunat. Au dat să-l lege, dar el nu
i-a lăsat, zicându-le : „Nu mai fug, căci
este voia lui Dumnezeu ; oriunde aş fugi
dau peste ea!” .
Măgarul detectiv
“Călugăr cu măgar” (C. Buongiorno)
16
“...să mergi
bine cu
sănătatea,
precum bine
mergi cu
sufletul.”
(III Ioan
1, 2)
SĂNĂTATEA SUFLETULUI
“Cuvânt bun
răspuns-a
inima mea;
grăi-voi
cântarea
mea
Împăratului!”
(Ps. 44, 1)
STIH ISCUSIT
Cosmin Georgescu
Hanna Bota
• Steaua Polară nu şi-a propus niciodată să ne ducă pe
neprimitoarele tărâmuri îngheţate, ci doar să ne arate
Nordul.
• Vântul rodeşte fructele. Schimbarea aduce noul.
• Nu numai Australia, ci şi noi suntem la antipozi. Totul e faţă
de cine ne raportăm.
• Ca un ahtiat al cunoaşterii, tot ce învăţ uit. Ca să pot memora
mereu altceva.
• Tot ce nu ai înţeles ţi s-a întâmplat prea repede.
• În fuga de idei aceea care ajunge prima e cea mai slabă.
• Priorităţile care trec înaintea intereselor sunt morale.
• Iau în serios toate lucrurile pe care nu le înţeleg.
• Reducând totul la esenţial, riscăm să nu-l înţelegem.
• Când înţelegi tot ce ţi se întâmplă înseamnă că ţi se întâmplă
numai lucruri simple.
• Iubim atât de puţin încât ura face ce vrea din noi.
• Tot ce ne reproşăm noi ne vor reproşa mai târziu alţii.
• Istoria ne învaţă să ne fie dor de oamenii pe care nu i-am
cunoscut când trăiau.
• Zero e un început bun doar în şirul numerelor.
• Ceea ce ni se întâmplă în viaţă ni se întâmplă fiindcă nu
acceptăm să ni se întâmple altceva.
• Dreptul la nemurire e mult mai important decât dreptul la
viaţă.
• Motivele supărărilor sunt de multe ori atât de minore încât a
doua oară ele nu ne-ar stârni decât zâmbete.
• Sunt mai interesante lucrurile care ni se vor întâmpla decât
cele care ni s-au întâmplat.
• Niciuna din cele şapte minuni nu ar fi încăput într-un
muzeu.
• Punctul de vedere din care lucrurile îţi par favorabile trebuie
să fie situat pe sfera intereselor tale.
• Marile probleme sunt acelea pe care nu le putem rezolva
singuri.
• În istorie, a te da la o parte înseamnă a te lăsa condus de
alţii.
• Cei care ne spun că ne înţeleg înainte ca noi să ne terminăm
demonstraţia este clar că vor să îşi impună punctul de
vedere.
• Raportat la oxigen, rolul nostru în întreţinerea vieţii e
minor.
• A te consacra unei idei înseamnă a nu i te supune.
• Cu orice moarte ne împăcăm odată cu trecerea timpului, în
schimb orice viaţă devine insuportabilă.
• Când începi să urci dealul îţi dai seama că e munte.
Nu înţeleg, deci exist !
E un drum atât de scurt
între amintire şi uitare.
adesea între ele m-aşez,
iau amintirile şi le trec
una câte una peste gard.
le refuz, le ucid,
le sfărâm - fărâme de viaţă,
crâmpeie de mine,
ca să hrănesc porumbeii din centrul
oraşului.
iau uitarea în braţe
o înfăş în scutece
copilă dorită.
respiratia ei să mă facă
să uit că sunt eu*.
vreau o singură amintire să mai am:
piatra durerii
a uimirii
de noi.
*în fiecare dimineaţă
învăţ să fiu ,
încep viaţa de la capăt, chiar de la
naştere
ca şi cum nu aş mai ştii
nimic despre mine,
despre voi.
caut înţelesul
fiinţării deşi bănuiesc
că voi afla doar murind
deocamdată nu-mi amintiţi de mine
Metamorfoză
17
PRAZNICALE
“Nu este
mai bună
avuţia
decât
sănătatea
trupului.”
(Isus
Sirah
30,16)
SĂNĂTATEA TRUPULUI
“Mânca-vor
săracii şi se
vor sătura
şi vor lăuda
pe Domnul!”
(Ps. 21,30)
Mihaela Veşcă Popa
Marian Paraschiv
Mângâierea înseamnă actul tactil
propriu-zis însoţit de sentimentul
de căldură revărsat în inima
celuilalt, încât se poate ajunge, prin
piele, la inimă. Putem spune că
prin mângâiere, produsă atât prin
atingere fizică, cât şi prin cuvinte
rostite sau scrise, comunicăm
bucuria veştii că suntem legaţi
organic unul de altul şi împotriva
singurătăţii. Mângâierea este şi
un act de exprimare a binelui din
inima omului. Ea comunică binele
dintr-o persoană pentru a evidenţia
în cealaltă binele propriu. Răsplătit
cu lacrimi - semn al descărcarii
sufleteşti, şi cu zâmbete, cel care
mângâie devine mângâiat. Cel care
mângâie pândeşte, prin reuşita
actului mângâierii, o confirmare
a faptului că binele este mai tare ca răul,
că are putere în faţa suferinţei, insuflând
nădejdea că va rezista, prin puterea
binelui, la asalturile suferinţei.
Mângâierea este o nevoie
emoţională fundamentală a copilului.
Toţi copiii simt nevoia să fie mângâiaţi.
Mângâierea este o formă primordială
de manifestare emoţională care se
exprimă chiar de la naştere, întărind
relaţia dintre mamă şi copil. Există un
consens în privinţa nevoii de afecţiune a
copilului, exprimată cel mai direct prin
mângâieri. Ele dau siguranţă şi ataşament.
Mângâierea copiilor reprezintă una din
acţiunile care nu trebuie să lipsească
din comportamentul zilnic al părinţilor.
Există tendinţa modernă în zilele noastre
de a „învăţa” mamele că nu e bine să ţină
bebeluşul prea mult în braţe, că nu trebuie
mângâiat prea mult, altfel copilul va deveni
răsfăţat, dependent, mămos, sensibil….
„Mai bine” să fie călit de mic, învăţat cu
programul şi rigoarea absenţei părinţilor,
învăţat să nu se ataşeze prea mult de ei, ca
să fie puternic, independent, capabil să-şi
croiască un drum prin “jungla periculoasă
a vieţii”. Lipsa de afecţiune, de mângâiere,
duce la alienarea capacităţii de a
iubi, de a manifesta sentimente, de a
avea compasiune sau de a manifesta
empatia, de a dezvolta şi întreţine
frustrări care se pot transforma în
isterie precoce, răutate, cruzime,
psihoză.
S-a dovedit că mângâierea
bebeluşului este un remediu real
şi împotriva plânsului. Studiile au
arătat că bebeluşii care sunt “trataţi”
cu mângâieri şi masaj plâng mai
puţin şi dorm mai bine. Mângâierile
creează şi întăresc sentimentul de
siguranţă la copii. S-a dovedit de
asemenea că adolescenţii care sunt
mai des îmbrăţişaţi de către părinţi
au o imagine de sine mai bună, o identitate
sexuală mai sănătoasă, relaţii sociale
solide, siguranţă de sine, succes la şcoală.
În momentele de boală, rănire fizică
sau emoţională, în perioadele dificile
şi solicitante ale tezelor şi examenelor,
mângâierea constituie suportul emoţional
şi moral. Şi pe măsură ce copiii cresc, par
să crească şi nevoile lor afective. Aşadar
nu ezitaţi să dăruiţi câte o mângâiere
celor dragi!
Mângâierea face parte din lista de... necesităţi.
Ingrediente:
Fileuri de miel 2500 g , roşii 500 g , ciuperci
1000 g , ciuperci de pădure 100 g , spanac
1000 g , vin alb 100 ml , unt 400 g , busuioc
0,5 g , ulei de măsline 250 ml , ceapă albă
100 g , ceapă roşie 200 g , arpagic 100 g ,
usturoi 50 g , piper 2 g , sare 30 g.
Mod de preparare:
Se pregătesc fileurile. Toate ciupercile se
taie în felii subţiri, roşiile se taie în cuburi
mari, după ce au fost curăţate de coajă
şi seminţe, iar ceapa se toacă mărunt.
Spanacul se opăreşte în apă cu sare şi se
taie fin. Arpagicul se toacă mărunt, iar
usturoiul se curăţă.
Fileurile de miel se prăjesc în 100 g de
unt timp de 3 minute, în aşa fel încât să
rămână în sânge. Se păstrează la cald. Se
căleşte ceapa albă în ulei de măsline, se
adaugă roşiile, busuiocul, sare şi piper.
Spanacul se înăbuşă în 100 g de unt încins
cu arpagicul tocat mărunt cu sare şi piper.
Se păstrează la cald. Ciupercile şi 100 g de
ceapă roşie se călesc în 100 g de unt cu
sare, piper şi vin. Ciupercile de pădure se
călesc în 100 g de unt cu restul de ceapă
roşie, apoi se toarnă 500 ml de apă şi
jumătate din sângele scurs din carne. Din
această compoziţie trebuie să rezulte 400
ml sos de miel.
Preparatul se serveşte cald, pe un platou
termorezistent frecat cu usturoi, peste
care se aşază un strat de spanac, ciuperci
şi sosul de roşii presate bine cu furculiţa.
Deasupra se aşază fileul de miel tăiat
foarte fin, aranjat în forma de coroană. Se
introduce platoul la cuptor timp de 20 de
minute, iar când este gata se adaugă sos
de miel şi se serveşte imediat.
TIAN DE MIEL NICOISE
Zile de post:
1-19 aprilie
Harţi: miercuri, †)23 Sfântul Mare
Mucenic Gheorghe, Purtătorul de
biruinţă; vineri, 25
Dezlegare la peşte: miercuri, 30
Prin mângâiere se ajunge mai uşor la inimă
O mângâiere
18
“Vorba
voastră
să fie
totdeauna
plăcută,
dreasă
cu sare...”
(Col. 4,6)
RIDENDO CASTIGAT MORES
Nastratin Hogea a dus la moara un sac de grâu, să-l macine.
Aşteptându-şi rândul, a pus sacul alături de celelalte. Ţinând
ochii pe jumătate închişi, lua câte un pumn de grâu din ceilalţi
saci şi-l punea în sacul lui.
Morarul l-a văzut şi a strigat:
- Ei, tu de colo ! Ce faci ?
- Eu ? Nimic, a răspuns Nastratin. Sunt prost, nu ştiu ce fac.
- Dacă eşti prost, de ce nu iei grâu de la tine şi nu-l pui în
ceilalţi saci ?
- Oi fi eu prost, a făcut Nastratin, dar nici chiar aşa !
• fragment din Jean Claude Carriere, Cercul mincinoșilor,
Humanitas, 2006
Graniţele
prostiei
Caricaturi de Leonardo da Vinci
De opt ani și jumătate revista Conștiinţa apare fără întrerupere și va apărea în
continuare, din dorința fermă de a contracara prin cuvânt răutatea, necredința,
prostia și impostura. Întrucât susținerea acestui demers depinde în mare măsură
de Dvs, cititorii fideli, Vă rugăm să sprijiniți proiectul nostru direcționând 2% din
impozit către Asociaţia Culturală Conștiinţa (puteți descărca formularul de pe
www.intalnirideconstiinta.ro). În același timp cei care doresc să ofere un sprijin
financiar pentru editarea revistei și a celorlalte publicații (www.constiintaortodoxa.
ro), precum și pentru conferințele și evenimentele culturale desfășurate sub egida
Conștiinţa, o pot face în contul: Asociaţia Conștiinţa, Blejoi, Prahova, C.I.F. 28082876,
cont bancar: RO20 BTRL 0300 1205 3247 61XX deschis la Banca Transilvania, Ploiești.
Vă mulțumim!
Dragi cititori,
SPRIJINIŢI
!
19
“Şi ei
s-au aşezat
în ea şi
Ţi-au zidit
templu...”
(II Paralipomena,
20, 8)
ZIDITORI
Telefoane:
0244-410 010
0244-411 336
0244-521 981
0748-110 711
E-mail:
[e-mail] http://www.kaproni.ro
Strada Il. Caragiale nr. 28
Tres Olivos
Ploiesti
Strada Rahovei nr 4 Ploiesti Prahova
0244/221111, 0724443448
http://tresolivos.ro
Ploieşti, Str. Găgeni, nr. 80
Tel/Fax: [phone]
E-mail: [e-mail]
Găsiţi programul complet al pelerinajelor accesând site-ul:
www.intalnirideconstiinta.ro

[ROSCA Gheorghe Cornel]

Hristos a Înviat! ~ ADEVĂRAT a Înviat!
~
Fără supărare! Cine crezi că "stă" să citească tot ce ai scris aici?
Fără supărare! "Cutremur în Iad" putea foarte bine să fie o poezie cu 10 versuri. Ar fi fost mult mai lucrătoare decît această "aşezare" a mii de idei, pentru un singur titlu.
Fără supărare! Acest "cutremur" propus aici, mai degrabă STRICĂ, decît construieşte. La o casă tradiţională ... se aşează [cărămidă peste cărămidă], cu multă răbdare. Necesare fiind - desigur - şi temelia, dar şi liantul. Toate se completează cu "acoperişul" în 4 ape = crucea care pune pecetea. Gata construcţia: "Bucuroşi de oaspeţi? Bine aţi venit, în numele Domnului!"
Fără supărare! Chiar şi eu ... deja am devenit - iată! - mult prea sofisticat! Îmi cer iertare dar, ce-i prea mult, strică!
~
Credinţa, Nădejdea şi Iubirea! Temelia, cărămida şi liantul, toate acoperite de Lucrarea Voii Domnului Dumnezeului nostru.
Căci nouă ne aparţine doar Ascultarea!
~
Cornelius, :)
PS: "Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău." şi "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi."
PS2: vă mulţumesc pentru linkul http://www.intalnirideconstiinta.ro/