Viaţa conjugală a românilor din trecut

[judit ionescu]

Cât timp ţinea dragostea într-un cuplu când fetele se căsătoreau de la 12 ani?

 Româncele să măritau de la vârste fragede şi arătau supunere totală faţă de soţii lor. Se lăsau cumpărate de la părinţi, iar viaţa de familie însemna a purta grija casei şi a copiilor. Acestea sunt câteva dintre aspectele vieţii conjugale la români, în secolele trecute, relatate de străinii care au călătorit în ţinuturile actuale ale României.

 Francesco Griselini (1717-1783), autor al Istoriei Banatului, a oferit o descriere detaliată a obieciului căsătoriei la românii din Ardeal, în secolul al XVIII-lea. Autorul afirma că românii se căsătoreau foarte tineri, afirmând că dacă o fată a împlinit 12 ani, ea era şi cerută în căsătorie. ”Flăcăul întotdeauna îşi mărturiseşte dragostea sa părinţilor săi, care, dacă nu i-au ales încă o mireasă, se înţeleg cu părinţii fetei cărora, după starea mijloacelor lor, le oferă o sumă de bani. După încheierea învoielii se hotărăşte un termen de 14 zile pentru pregătiri, care se mai poate prelungi cu alte 14 zile. Dacă însă după trecerea acestui termen, mirele nu şi-a schimbat gândul, atunci ceremonia nunţii trebuie să aibă loc”, scria abatele Francesco Griselini.

Fetele de măritat, răpite de viitorii soţi

În cazul în care părinţii fetei refuzau să o dea în căsătorie peţitorului, deseori se întâmpla ca tinerele să fie răpite. ”O pădure din apropiere sau un alt loc dosnic trebuie să le slujească de adăpost, iar după aceasta, printr-un prieten, el trimite vorbă părinţilor sau fraţilor celei răpite ca să se înţeleagă cu ei. De obicei, aceasta este treaba preotului, care, printr-un dar oarecare, este câştigat pentru această misiune. De cele mai multe ori reuşeşte mijlocirea; dacă aceasta însă nu este primită, atunci pentru ca flăcăul ce a răpit mireasa să se poată căsători cu ea şi să fugă de răzbunarea părinţilor ei, trebuie să se mute cu aleasa sa într-un sat îndepărtat”, relata Francesco Griselini, potrivit autorilor volumului Călători străini despre Ţările române (Vol X, Editura Academiei Române, 2005).

Vândute la Târgul de Fete

În zona Munţilor Apuseni, în secolele trecute, târgurile de fete erau evenimente de mare importanţă pentru comunitate. Cel mai cunoscut era cel de pe Muntele Găina. Scriitorul Jokai Mor descria modul cum aveau loc peţirile la acest târg. „Mamele din regiunea munţilor îşi aduc şi zestrea fetei, pe care o prezintă deodată cu fata. La gâtul fetelor atârnă taleri de aur şi de argint înseilaţi. Celelalte podoabe, cum sunt de exemplu: năfrămile colorate, ştergăriile cu alesături de bumbac, de diferite culori, pernele, lăzile împestriţate, sunt încărcate pe spatele cailor mocăneşti şi transportate la faţa locului. Odată ajunşi aici le descarcă pe fiecare şi le aşează sub cortul pe care şi-l ridică fiecare, ca într-un adevărat târg”, arăta scriitorul Jokai Mor, în romanul „Sărmanii Bogaţi”. Fetele şi zestrea erau disputate de flăcăii care se opreau în faţa corturilor. Cei care voiau să se însoare trebuiau să ajungă la tocmeală cu părinţii fetelor, altfel erau nevoiţi să plece mai departe. „Pe unele dintre fete le ţin tare la preţ, pe altele le vând cât ai bate din palme, la primul client care se prezintă. Perechea nouă urmată de cântece de fluier şi cimpoiu pleacă până la primul călugăr care le dă binecuvântarea căsătoriei”, informa autorul.

 Femeia supusă soţului

Căsătoria era considerată o necesitate la români, potrivit observaţiilor naturalistului Francesco Griselini. Acesta relata că a observat puţini tineri necăsătoriţi şi că majoritatea celor cărora le mureau soţiile se recăsătoreau în scurt timp. Femeile arătau supunere soţilor lor şi erau cele care purtau de grijă copiilor, în acelaşi timp în care se ocupau de muncile casnice. ”Femeile românce nu stau cu bărbaţii lor la masă, mănancă după ei, stând mai totdeauna în picioare, îndeletnicindu-se în acelaşi timp cu vreo treabă casnică. Nici în timpul sarcinii nu se abat de la această regulă, ci numai câteva zile înainte şi după naştere. Ele nasc uşor cu ajutorul moaşei. Acest ajutor li se dă întotdeauna de către mamele sau soacrele lor. În trei-patru zile dupa naştere, ele sunt iar în stare a face faţă treburilor casnice. Copiii lor nu sunt nici ei cocoloşiţi. Dupa naştere, ei sunt scaldaţi iarna în apă incalzită, iar vara în apă rece şi până ce cresc mai mari, scăldatul se face de două - trei ori pe zi. În diferite rânduri am întâlnit femei românce care, mergând pe drum, purtau albia cu copilul pe cap, în timp ce mâinile le erau ocupate cu fusul. La alte femei, am observat că aveau copilul băgat într-o traistă de lână, care, cu ajutorul a două sfori groase, era astfel legat în spate, încât trăgând traistă pe subsuoară puteau da să sugă copilului în timpul în care spălau rufele în râu”, relata Francesco Griselini, potrivit autorilor volumului „Călători străini despre Ţările române“ (Vol X, Editura Academiei Române, 2005). Ascunse de ochii lumii

Autorul Istoriei Banatului adăuga că româncele erau tot timpul desculţe mai puţin când ieşeau din casă şi la sărbători. Puţine erau cele care se dichiseau. ”Atât timp cât fetele sunt necăsătorite, ele umblă cu capul descoperit şi cu părul împletit. Cele căsăsatorite însă, în unele localităţi ale provinciei, işi acoperă capul cu un văl alb subţire, pe care il trag pană sub bărbie, iar în alte locuri, folosesc o fâşie lungă de muselină, vărgată, pe care o aşează în aşa fel încât formează un fel de scufie. Atât fetele marl, cât şi femeile măritate caută să-şi sporească farmecul prin găteală. Grija lor dintâi este aţintită asupra împletiturii cosiţelor, iar celelalte prind de maramele lor salbe de diferite monede. Numai arareori se văd la ele monede de aur, iar cele care locuiesc în ţinuturile Dunării se folosesc chiar şi de aspri turceşti de argint. Ele îşi atârnă şi pe piept asemenea monede sau şiruri de mărgean sau mărgele de sticlă, iar truda ţiganilor va trebui să le pună la indemană cercei. Pe lângă acestea se mai adaugă şi o camăşa brodată cu mătase sau fire de aur fals, cu care se împaunează la sărbătorile principale, la horă, la iarmaroace şi la hramuri sau nedeie”, scria abatele, în secolul al XVIII-lea, potrivit autorilor volumului „Călători străini despre Ţările române“ (Vol X, Editura Academiei Române, 2005).

Bărbaţii, recunoscuţi pentru brutalitate

O descriere asemănătoare a obiceiurilor românilor i-a aparţinut lui Ignaz von Born, unul dintre marii oameni de ştiinţă ai secolului ai XVIII-lea, a călătorit în Transilvania şi Banat în vara anului 1770. ”Aceste fete se mărită foarte tinere, dar sârboaicele mai devreme decât romancele. Sunt perechi de tineri căsătoriţi cu bărbatul abia de 14 ani, iar nevasta neavând înca 12 ani impliniţi”, scria savantul vienez născut în Transilvania. În raport cu femeile, bărbaţii erau consideraţi brutali, potrivit descrierilor unor călători străini care au vizitat ţinuturile românilor. „Mă abţin să judec indolenţa, brutalitatea şi nepăsarea lor. Doresc sä spun doar atât, că părul lor încâlcit, ochii lor mici şi sfredelitori, modul lor bănuitor de gândire, înclinaţia lor spre băutură şi lipsa oricărei educaţii îi aşează destul de jos în raport cu alte popoare, în ceea ce priveşte nivelul de educaţie. Rar am văzut un român fără un ciomag ca lumea în mână şi fără un brâu în care să se afle câteva cuţite”, relata topograful austriac Joseph Adalbert Krickel, în urma unei călătorii în Transilvania începutului de secol XIX.

Autor: Daniel Guţă

 

Sursa: http://adevarul.ro/locale/hunedoara/viata-conjugala-romanilor-trecu...

[Marian Nencescu]

Cred ca e o confuzie sau o forma de rea vointa. Toate aceste obiceiuri se refera, si sunt conservate azi doar de comunitatile de rromi. Mi se pare evident ca trimiterile la populatia majoritara, efectuate de ocupant, aveau drept scop doar  denigrarea romanilor, prin graba si necunoastere in cauza . Si azi se mai paractica asemenea trucuri,  dar cu tot mai putin suces. Am vazut cu ochii mei la Muzeul National de Istorie  din Budapesta fotografii cu satre de tigani din Ardeal  prezentate drept sate romanesti. Pacat ca prezentati informatii fara sa va documentati mai temeinic Nencescu

[judit ionescu]

Da, este o confuzie, dar nu din partea mea, ci a dvs. Dacă ați fi citit articolul până la capăt, ați fi observat că textul nu se referă decât la porțiune a țării, în, speță se vorbește despre Banatul secolului XVIII., despre Munții Apuseni, Muntele Găina (aici încă se păstrează și azi obiceiul Târgului de fete, dar acum se comercializează marafeturi chinezești, mici și manele pentru iubitori); în fiecare paragraf autorul a menționat sursele sale de documentare, citez „Călători străini despre Ţările române“ (Vol X, Editura Academiei Române, 2005); cei care fac constatările de factură etnografică este abatele  Francesco Griselini (1717-1783) și un topograf austriac Joseph Adalbert Krickel, în urma unei călătorii în Transilvania începutului de secol XIX. Trebuie să recunoaștem că reaua voință și dezinformarea - de care mă acuzați- trebuie adresate abatelui Francesco Griselini și topografului austriac mai sus menționat, sau autorului articolului la care puteți ajunge urmând linkul indicat în sursă: http://adevarul.ro/locale/hunedoara/viata-conjugala-romanilor-trecu... Puteți alege liber la cine să vă adresați cu jalba în proțap. Documentați-vă temeinic, domnule Nencescu.

Ionescu

[altmarius]

Domnule Nencescu, 

Va marturisesc sincer ca sunt dezamagit de reactia dumneavoastra, din punctul meu de vedere plina de rea-vointa si necunoastere a subiectului. Este vorba de secolul al XVIII-lea, nu de prezent, iar articolul a fost preluat din ziarul Adevarul de Hunedoara, care a facut un articol serios si documentat. V-a deranjat pomenirea lui Jokai Mor, desi acest scriitor a avut o simpatie extraordinara pentru romanii ardeleni. Ceea ce se petrece in prezent este o dezinformare crasa, atit de la Bucuresti, cit si de la Budapesta , nu vreau sa mai continui pe aceasta tema.

Multumesc pentru publicarea acestui articol, care face cinste Ningului meu, si nu se refera nicidecum la tigani!