Chiliile sunt rodul dragostei fata de Dumnezeu si de semeni ! Doar iubindu-L pe Dumnezeu si pe oameni, poate omul sa petreaca neincetat in chilie. Fie el calugar ori crestin de rand, omul trebuie sa petreaca mai intai in liniste, spre cunoastere, vedere si intarire.
In chilie au fost vazute pacatele din inima, in chilie au fost vazute gandurile cele nebune, in chilie a fost vazuta neputinta omului in el insusi, in chilie a fost vazuta mila lui Dumnezeu, in chilie a fost vazut raiul, in chilie a fost vazuta lumina necreata.
Viata crestinului, si nu doar a calugarului, trebuie sa parcurga o cale bine cunoscuta si batatorita de Parintii nostri: retregerea, cunoasterea, lupta, biruinta, apoi iesirea in lume.
"Stai in chilia ta si chilia ta te va invata toate." (Sfantul Vasile cel Mare)
Calugarul se retrage din lume, in singuratate, unde lupta cu sine, cu lumea ramasa in el si cu diavolul, spre a se cunoaste cu adevarat; vazandu-si pacatele si neputinta in a le birui, el incepe lupta neintrerupta inspre dobandirea harului, spre intarire si biruire; abia apoi, de va fi reusit sa biruiasca in sine lucrarile diavolului, calugarul va avea puterea, curajul si darul lui Dumnezeu de a se intoarce inspre lume, cu misiunea de a o lumina si a o binecuvanta cu prezenta sa.
Stai in casa si familia ta si acestea te vor invata toate.
Crestinul de rand si el poate si trebuie sa urmeze aceeasi cale. El trebuie sa se retraga in sine, sa ajunga sa se cunoasca intr-un mod cat mai deplin, iar odata cunoscandu-se, el va incepe lupta, caci diavolul cauta sa-i atraga omului atentia spre orice altceva decat spre sine insusi. De va primi har si putere de la Dumnezeu, el va birui si va putea ajuta si altora, prin ridicarea sa.
Cat mai departe de zgomot si de lume. Cat mai in liniste si singuratate. Aceasta este chemarea pe care au simtit-o cei mai multi dintre sfintii Bisericii de Rasarit. Ei au fugit din lume, insa neuitand lumea in rugaciunile lor. S-au aruncat in lupta cu toate patimile firii omenesti, spre a o intari - putin cate putin - si pe a celor ramasi in lume.
Primele chilii au fost cele oferite de pustiu, adica pesterile muntilor si scorburile copacilor. Acolo se ascundeau aceia ce doreau sa ia cu asalt Imparatia Cerurilor. Mai apoi s-au organizat comunitati monahale, pastrandu-se insa departarea chiliilor intre ele. Doar duminica se adunau cu totii, la Sfanta Liturghie. Apoi au aparut manastirile de obste, impresurate cu puternice ziduri de aparare a linistii si rugaciunii tainice.
Petrecerea in chilie arata nevoia de liniste a omului insetat de Dumnezeu. Cu cat omul L-a cunoscut mai mult pe Dumnezeu, cu cat calugarul isi doreste mai mult sa se mantuiasca si sa petreaca inca de aici precum in cer, cu atat el va petrece mai mult in chilie si se va bucura nespus de orice clipa pe care o va putea petrece singur, el si cu Dumnezeu. Avva Isaac spune ca o conditie absolut necesara pentru sporirea monahului este "inchiderea intr-un loc si pururea postire".
A sta in chilie inseamna a fi impreuna cu toti ceilalti, insa a petrece singur, inseamna a cuprinde intreaga lume in rugaciunea personala, insa a nu te imprastia in nimic din cele ale ei. Chiliile sunt locuri unde singuratatea devine comuniune, sunt colturi de liniste si impreuna petrecere cu Dumnezeu si cu oamenii, fara insa ca omul sa se imprastie printre oameni.
Teodor Danalache
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius