Aniversarea zilei: Regele Mihai

[altmariusistoric]

Mihai I, Rege al României, Principe al Romaniei, Principe de Hohenzollern (n. 25 octombrie 1921, Sinaia)[1][2][3], cunoscut în perioada domniei tatălui său, Regele Carol al II-lea, ca Mihai, Mare Voievod de Alba-Iulia, a fost suveran al României între 20 iulie 1927 şi 8 iunie 1930, precum şi între 6 septembrie 1940 şi 30 decembrie 1947. Este stră-strănepot al reginei Victoria a Marii Britanii şi văr de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a. Mihai este una dintre ultimele figuri publice în viaţă din perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

Mihai a devenit pentru prima dată rege al României după moartea bunicului său Ferdinand, în urma renunţării la tron a lui Carol al II-lea din decembrie 1925. Detronat de tatăl său, după doar trei ani de domnie sub regenţă, a reprimit coroana un deceniu mai târziu, după abdicarea forţată a lui Carol al II-lea, domnind peste regimul progerman al mareşalului Ion Antonescu. Din 1941, regele Mihai a fost mareşal al României[4]. La 10 mai 1941, de ziua naţională a României, prin decret semnat de Ion Antonescu, regele Mihai a fost înălţat la gradul de mareşal, bastonul fiindu-i înmânat de conducătorul statului. [5]

După colaborarea României cu Germania în al doilea război mondial şi după ce forţele sovietice au pătruns pe teritoriul României, regele Mihai a organizat la 23 august 1944 arestarea lui Antonescu. S-a opus guvernelor prosovietice din anii 1945-1946. A fost constrâns să abdice la 30 decembrie 1947 şi s-a exilat în Versoix (Elveţia). Revenirea sa în ţară nu a fost permisă până în 1997.

Primii ani
Regele Mihai, copil

Mihai s-a născut la Sinaia, fiu al lui Regelui Carol al II-lea şi al prinţesei Elena şi nepot al Regelui Ferdinand I. Carol a fugit împreună cu amanta sa Elena „Magda” Lupescu şi a renunţat în 1925 la tron. În consecinţă, Mihai i-a succedat la tron regelui Ferdinand la moartea acestuia, survenită în iulie 1927.

Domnia
Anii '30 - era Antonescu

O regenţă a funcţionat din cauza vârstei de 6 ani a lui Mihai, dar în 1930 Carol al II-lea s-a întors în ţară la invitaţia unor politicieni nesatisfăcuţi de regenţă. Parlamentul l-a desemnat pe Carol rege iar pe Mihai drept urmaş la tron cu titlul de „Mare Voievod de Alba-Iulia”. În septembrie 1940, guvernul lui Ion Antonescu a organizat o lovitură de stat, îndepărtându-l pe Carol şi proclamându-l rege pe Mihai (în vârstă de 18 ani), fără depunerea vreunui jurământ pe constituţie şi fără votul de aprobare al vreunui parlament (suspendat, redeschis abia mai târziu, în 1946). În schimb, Mihai a fost încoronat[6] cu Coroana de Oţel‎ şi uns rege de Patriarhul României Nicodim Munteanu, în catedrala patriarhală din Bucureşti, chiar în ziua celei de-a doua întronizări, la 6 septembrie, 1940[7]. Astfel, Mihai a domnit a doua oară doar „prin graţia Lui Dumnezeu”[6], ca rege absolut, de drept divin, nu şi constituţional. Legal, însă, Mihai nu putea exercita prea multă autoritate, în afara prerogativelor de a fi şeful suprem al armatei şi de a desemna un prim-ministru cu puteri depline[8], numit „Conducător”.

Regele Mihai I, în calitate de mareşal şi comandant suprem al armatei române, a fost decorat prin jurnalul Consiliului de Miniştri din 8 noiembrie 1941 cu toate cele trei clase ale Ordinului Mihai Viteazul, fiind singurul deţinător în această situaţie, alături de mareşalul Ion Antonescu.
[modifică] Întoarcerea armelor contra Germaniei naziste
Regele Mihai în tinereţe

În august 1944, pe măsură ce armatele Uniunii Sovietice se apropiau de frontiera estică a României, Mihai s-a alăturat politicienilor favorabili Aliaţilor, care îi includea pe comunişti. La 23 august 1944 Mihai a organizat o lovitură de stat contra lui Antonescu, pe care l-a arestat. În aceeaşi noapte, noul prim-ministru, generalul locotenent Constantin Sănătescu, l-a încredinţat pe Antonescu comuniştilor, care l-au predat sovieticilor la 1 septembrie 1944.[9][10] Într-un apel radiodifuzat către naţiune şi armată, Mihai a proclamat loialitatea României faţă de Aliaţi, a acceptat un pretins armistiţiu oferit de aceştia, a ordonat încetarea focului împotriva Aliaţilor şi a declarat război Germaniei.[11] Acestea, însă, nu au împiedicat o ocupaţie sovietică, rapidă, nici capturarea de către URSS a circa 130.000 de militari români, duşi ulterior în prizonierat în Uniunea Sovietică, unde mulţi au pierit în lagăre de muncă forţată[12]. Armistiţiul cu Aliaţii a fost semnat trei săptămâni mai târziu, la 12 septembrie 1944, „în termeni impuşi aproape în întregime de Uniunea Sovietică”[12], ca o consecinţă, între altele, şi a faptului că aceasta îşi desfăşurase forţele armate pe tot teritoriul României[necesită citare]. În această situaţie, unii au considerat lovitura de stat drept „capitulare”[13], o „predare”[12][14] „necondiţionată”[15] în faţa sovieticilor şi a aliaţilor lor. Regele Mihai a evitat soarta unui alt fost aliat german, prinţul Kiril, regentul Bulgariei, executat de sovietici în 1945, şi a fost ultimul monarh din spatele Cortinei de fier care să-şi piardă tronul. Lovitura de stat se estimează a fi scurtat Al Doilea Război Mondial cu şase luni, salvând sute de mii de vieţi omeneşti. Totodată, aceasta a oferit armatei române posibilitatea de a elibera ţara de sub ocupaţia germană. La sfârşitul războiului, regele Mihai a fost decorat de preşedintele SUA Harry S. Truman cu Legiunea de Merit în cel mai înalt grad (Comandant Şef). Mihai a mai fost decorat şi de Iosif V. Stalin cu Ordinul sovietic Victoria cu diamante, „pentru actul curajos al cotiturei hotărîte a politicei României spre ruptura cu Germania hitleristă şi alierea cu Naţiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”, potrivit descrierii oficiale a decoraţiei[16]. Liderul comunist albanez Enver Hodja[17] considera că Mihai ar fi fost decorat cu Ordinul sovietic Victoria datorită capitulării sale în faţa sovieticilor, într-o situaţie în care nu putea face altceva.

Unii susţin[18][19] că lovitura de stat a făcut posibil avansul mai rapid al trupelor lui Stalin în România şi în Europa, în detrimentul trupelor Aliaţilor occidentali. Alţii văd[20] în absenţa de-a lungul anilor a unor invitaţii pentru Mihai la majoritatea festivităţilor din Occident dedicate Zilei Victoriei în cel De-al Doilea Război Mondial, o condamnare tacită a loviturii sale de stat. Mihai nu a fost invitat la cea de-a 60-a aniversare a Zilei Victoriei de vreun fost aliat vestic; a fost invitat doar la serbările din Rusia şi la anumite comemorări din Cehia şi Slovacia[21].
[modifică] Domnia sub regimul comunist
Ordinul Victoria

La 6 martie 1945, la presiunile ocupantului sovietic, Mihai a acceptat un guvern prosovietic dominat de Partidul Comunist Român, prim-ministru fiind numit Petru Groza. Sub regimul comunist, Mihai a funcţionat ca simplu şef de stat fără autoritate.

Între august 1945 şi ianuarie 1946, Mihai a încercat fără succes - prin ceea ce s-a numit mai târziu „greva regală” - să se opună guvernului comunist al lui Petru Groza, refuzând să-i semneze decretele. La presiuni sovietice, britanice şi americane[22], regele Mihai a renunţat în cele din urmă la opoziţia sa faţă de guvernul comunist, încetând să-i mai ceară demisia.

Nu i-a amnistiat pe Ion Antonescu sau pe liderii opoziţiei, victime ale proceselor politice comuniste, deoarece, potrivit unei interpretări, constituţia îl împiedica să facă aceasta fără contrasemnătura ministrului comunist de justiţie. Alte surse, precum memoriile mătuşii regelui, principesa Ileana de Habsburg[23], citându-l pe fostul membru în biroul politic executiv al PCR, spion sovietic, ministru al apărării naţionale[24][25] şi presupus amant al Ilenei[26], Emil Bodnăraş, afirmă că, dacă regele ar fi refuzat să semneze sentinţele de condamnare la moarte a deţinuţilor politici condamnaţi pentru „crime de război”, guvernul comunist i-ar fi susţinut decizia: „Păi, dacă regele decide să nu semneze sentinţa la moarte, vă promit că îi vom sprijini punctul de vedere.” Principesa Ileana se îndoia că regele ar fi fost de acord să semneze un document neconstituţional, precum o sentinţă la moarte, emisă de tribunale politice neconstituţionale: „Ştiţi prea bine (...) că regele nu va semna niciodată de bună voie un astfel de document neconstituţional. Dacă o va face, vi-l va pune în braţe şi guvernul dumneavoastră va purta vina în faţa întregii naţiuni. Cu siguranţă că nu vă doriţi acest handicap adiţional în acest moment!” Ultimul coleg de celulă al celei mai proeminente victime comuniste, Iuliu Maniu, liderul opoziţiei anticomuniste şi preşedinte al PNŢ, partidul câştigător în alegerile generale din 1946, fraudate de comunişti, a mărturisit procurorilor comunişti că Maniu l-ar fi înjurat pe Mihai din spatele gratiilor închisorii politice în care a decedat, pentru că nu făcuse nimic în apărarea ţărăniştilor, în ciuda multor servicii aduse de aceştia monarhiei.[27]
Abdicarea
Casa regală de Hohenzollern-
-Sigmaringen
Kingdom of Romania - Small CoA.svg

Carol I
Regina soţie
Regina Elisabeta
Copii
Principesa Maria
Ferdinand
Regina soţie
Regina Maria
Copii
Prinţul Carol
Prinţul Nicolae
Principesa Elisabeta
Principesa Maria
Principesa Ileana
Prinţul Mircea
Carol al II-lea
Regina soţie
Regina Elena
Copii
Prinţul Mihai
Mihai I
Regina soţie
Regina Ana
Copii
Principesa Margareta
Principesa Elena
Principesa Irina
Principesa Sofia
Principesa Maria

În noiembrie 1947, Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a, ocazie cu care a cunoscut-o pe prinţesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soţie. Regele Mihai „nu a vrut să se întoarcă, dar personalităţi americane şi britanice [prezente la nunta regală] l-au încurajat să o facă”, conform unor „cercuri regaliste româneşti” citate de Washington Post[28]. Mihai a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care „se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că «mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos»”. Potrivit propriei sale relatări[29], regele Mihai nu a avut astfel de intenţii de a nu reveni acasă.

După întoarcerea sa în România, Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. Comuniştii au anunţat abolirea monarhiei şi instaurarea unei republici populare şi au transmis la radio înregistrarea proclamaţiei regelui despre propria sa abdicare[30]. În şedinţa extraordinară din 30 decembrie 1947 a cabinetului, Petru Groza a declarat următoarele: Doamnă şi domnilor miniştri, vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin buna învoială. Regele a constatat – aşa cum este scris aici – că instituţia monarhiei era o piedică serioasă în calea desvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri – cum poate inamicii noştri ar fi dorit. Ca să utilizez o expresie a reginei-mame, poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie. Prin urmare, şi actul acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernării noastre. Vreau să se ştie pretutindeni – şi aceasta este foarte important – că lucrul acesta s-a făcut cu cuminţenie, la timpul său. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit, aşa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras”[31]. La 3 ianuarie 1948, Mihai a fost silit să părăsească ţara, la peste o săptămână[32], de principesele Elisabeta de România şi Ileana de Habsburg, care, potrivit ziarului The New York Times, au colaborat atât de strâns cu ruşii, încât au devenit cunoscute drept «mătuşile roşii» ale Regelui.[33]

Există câteva relatări asupra motivelor abdicării lui Mihai. Potrivit acestuia, prim-ministrul comunist Petru Groza l-a ameninţat cu un pistol[34][35][36] şi cu şantajul că urma să execute 1.000 de deţinuţi studenţi dacă nu abdică.[37] Într-un interviu din 2007 pentru New York Times[38], Mihai rememorează evenimentele: A fost şantaj. Mi-au spus "Dacă nu semnezi imediat, suntem obligaţi - de ce obligaţi, nu ştiu - să ucidem peste 1.000 de studenţi pe care-i aveau în puşcărie. Potrivit revistei Time,[1] guvernul comunist ar fi ameninţat cu arestări ulterioare a mii de oameni mai degrabă decât unele anterioare şi că apoi va scufunda ţara în sânge, dacă Mihai nu abdică. Pe de altă parte, potrivit unor articole din Jurnalul Naţional[39][40], din care unul citează arhivele Securităţii române[39], abdicarea regelui Mihai a fost rodul negocierilor sale cu guvernul comunist, nu al vreunui şantaj, negocieri în urma cărora i s-a permis să plece din ţară însoţit de bunurile solicitate şi de o parte din suita regală[40]. Potrivit cărţii Special Tasks: The Memoirs of an Unwanted Witness -- A Soviet Spymaster, autobiografice a fostului şef al serviciului de spionaj sovietic NKVD, generalul maior Pavel Sudoplatov, ministrul adjunct de externe sovietic Andrei Vâşinski ar fi purtat personal negocieri cu regele Mihai în vederea abdicării, garantându-i o parte dintr-o pensie ce urma să-i fie plătită lui Mihai în Mexic[41]. Referitor la episodul controversat al ameninţării cu pistolul de către prim-ministrul de atunci, Petru Groza, regina-mamă Elena ar fi declarat, conform arhivei fiicei lui Petru Groza, că acesta s-ar fi comportat cu familia regală „mai bine ca un părinte”, iar că la 30 decembrie 1947, ziua abdicării, „poporul a făcut un divorţ - şi decent şi elegant - de monarhie”.[42]

Potrivit liderului comunist albanez Enver Hodja[43], care rememorează conversaţiile avute cu liderii comunişti români privind abdicarea regelui, Mihai a fost ameninţat de către liderul PCR Gheorghe Gheorghiu-Dej cu un pistol şi nu de Petru Groza, pentru a determina abdicarea. Regele a fost apoi lăsat să plece din ţară însoţit de câteva persoane din anturaj şi, după cum confirmă liderul sovietic Nikita Hruşciov, rememorând confesiunile făcute de Dej,[44] cu orice bunuri dorite, inclusiv cu rubine şi aur[43]. Hodja nu menţionează în cartea sa vreun şantaj comunist cu vreo execuţie, dar afirmă că liderii comunişti români l-au ameninţat pe Mihai cu trupele lor armate loiale, care încercuiseră palatul regal şi trupele acestuia loiale lui Mihai.

Potrivit unei relatări din revista Time[45], la începutul lui 1948 ar fi existat negocieri între Regele Mihai şi guvernul comunist privind recuperarea unei părţi din averea lăsată în România, ceea ce ar fi întârziat denunţarea abdicării drept ilegală.

Există rapoarte[46][47][48][49][50][51] conform cărora autorităţile comuniste române, obediente faţă de Stalin, i-au permis regelui Mihai să scoată din România 42 de tablouri valoroase din proprietatea Coroanei României în noiembrie 1947, „pentru a pleca mai repede din ţară”[52]. Unele dintre aceste tablouri au fost, se pare, vândute prin intermediul faimosului negustor de artă Daniel Wildenstein[48]. Unul dintre tablourile aparţinând Coroanei României, despre care se presupune că ar fi fost scoase din ţară de rege în noiembrie 1947, a revenit în patrimoniul naţional în 2004 ca donaţie[53][46][54] făcută de John Kreuger, fostul soţ al fiicei regelui Mihai, Principesa Irina. În 2005, prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu[55] a declarat că acuzaţiile aduse regelui Mihai de a fi scos din ţară tablouri ale Coroanei sunt „mai mult decât îndoielnice” şi că guvernul român nu are nici o dovadă a unor astfel de acţiuni ale regelui Mihai, susţinând că, pentru perioada anterioară anului 1949, guvernul nu are o evidenţă a lucrărilor de artă preluate din fostele reşedinţe regale. Potrivit unor istorici[56], există, totuşi, atari evidenţe oficiale, începând cu aprilie 1948, una fiind chiar publicată în Monitorul oficial din iunie 1948.

Potrivit biografiei autorizate Michael of Romania: The King and the Country (2005), semnată de Ivor Porter[51], un prieten al familiei regale, care citează din jurnalul intim al reginei-mamă Elena, familia regală a scos din ţară tablouri cu ocazia vizitei acesteia din noiembrie 1947 la Londra, prilejuită de căsătoria viitoarei regine Elisabeta a II-a. Potrivit aceluaşi jurnal, două din aceste tablouri, semnate de El Greco, au fost vândute în 1976. Totuşi, mulţi alţi editorialişti neagă acest cadou comunist făcut regelui şi consideră aceste acuzaţii drept propagandă comunistă antimonarhistă.

Potrivit unor documente de arhivă, recent declasificate, ale ministerului britanic de externe, Foreign Office, când regele Mihai a părăsit România, valorile sale financiare se ridicau la 500.000 franci elveţieni[57]. Acestea ar fi fost, se pare, primite de la guvernul comunist, conform transcrierilor sovietice recent declasificate[58] ale convorbirilor oficiale dintre Stalin şi prim-ministrul român Petru Groza. Regele Mihai a negat în repetate rânduri în trecut[59][60][61] că guvernul comunist i-ar fi permis să ia cu sine în exil vreo valoare financiară sau bunuri de valoare în afară de patru automobile personale, încărcate în două vagoane de tren. În timpul vizitei ulterioare la New York din martie 1948[62], Mihai şi-a permis să meargă la cumpărături pe Fifth Avenue, artera comercială cea mai scumpă din lume[63]. De asemenea, lui Mihai i-a plăcut atât de mult avionul în care a survolat Statuia Libertăţii, încât s-a gândit că l-ar putea cumpăra[62].

În ianuarie 1948[1], Mihai a început să se autointituleze prinţ de Hohenzollern[2][64], folosind pentru prima dată în loc de rege un titlu retras familiei regale române de casa de Hohenzollern din Germania în timpul primului război mondial, recunoscând prin aceasta că la acea dată nu mai era regele României. Totuşi, în cele din urmă, în martie 1948, Mihai îşi denunţa abdicarea ca fiind smulsă cu forţa şi ilegală. Revista americană Time susţine că lui Mihai i-au trebuit peste două luni pentru a denunţa abdicarea, deoarece negociase cu comuniştii recuperarea unor proprietăţi din România[45], în ciuda unui articol anterior cum că Bucureştii i-ar fi permis să scoată din ţară numai 3.000 de dolari americani, patru automobile şi o decoraţie cu diamante şi rubine, acordată de către Stalin[65]. De atunci, Mihai se semnează ca "Regele Mihai de România".

Unii monarhişti români[66], pentru care Mihai e rege doar de drept divin, nu şi constituţional, deoarece nu a jurat pe constituţie şi nu a fost investit în funcţie de parlament în a doua domnie, consideră abdicarea lui din 1947 drept nulă, argumentând că aceasta a fost un act pur constituţional, nu religios, care nu îl poate decădea dintr-o poziţie în care a fost pus de Dumnezeu. Aceiaşi monarhişti susţin că, în calitate de rege absolut, neconstituţional, de drept divin, Mihai reprezintă singur şi pe deplin statul român şi că, în consecinţă, el poate dispune după cum doreşte de proprietăţile statului, inclusiv de tablourile Coroanei, care-i aparţin şi de al căror „furt” a fost acuzat.
[modifică] Viaţa după pierderea tronului

În iunie 1948 s-a căsătorit cu prinţesa Ana de Bourbon-Parma, cunoscută şi sub numele de regina Ana a României, cu care are cinci fiice. Au trăit la început în Marea Britanie[67], ulterior s-au mutat în Elveţia. Autorităţile române comuniste i-au retras cetăţenia română în 1948. A devenit pilot comercial pentru o companie de echipament aerian. A patronat fără succese notabile Comitetul Naţional Român, un grup care avea drept scop apărarea intereselor româneşti în Occident, prezentat uneori ca guvern român în exil, dar căruia democraţiile occidentale nu i-au recunoscut niciodată acest caracter.

În 1992, la trei ani după revoluţia Română din 1989 prin care a fost înlăturat guvernul comunist, noul guvern român i-a permis regelui Mihai să revină în ţară pentru a participa la prăznuirea Paştelui. Regele a fost întâmpinat de populaţie cu o simpatie deosebită. În Bucureşti, peste un milion de persoane au ieşit în stradă pentru a-l vedea. Popularitatea regelui a îngrijorat guvernul preşedintelui Ion Iliescu, regelui interzicându-i-se accesul în România pentru următorii cinci ani. În 1997, după înfrângerea electorală a lui Iliescu de către preşedintele Emil Constantinescu, România i-a reactivat regelui Mihai cetăţenia română şi i-a permis să îşi reviziteze propria ţară.

Regele Mihai locuieşte actualmente preponderent în Elveţia la Aubonne şi în perioade mai scurte în România, fie la castelul său de la Săvârşin din judeţul Arad, fie la palatul Elisabeta din Bucureşti, pus la dispoziţia sa prin decizie parlamentară.

Copiii regelui Mihai:

* Margareta (Margareta de România-Duda) (născută în 1949)
* Elena (Helen Nixon McAteer) (născută în 1950)
* Irina (născută în 1953)
* Sofia (născută în 1957)
* Maria (născută în 1964).

Atât Elena cât şi Irina au fii şi fiice. Sofia, a cărei căsătorie nu a fost aprobată de tatăl ei, are o fată.

Pentru mai multe detalii, consultaţi genealogia completă a monarhiei române (în lb. engleză).

Potrivit legii salice de succesiune, cu valabilitate în ultima constituţie democratică a regatului România, cea din 1923, la moartea regelui Mihai (presupunând că nu mai are băieţi), în absenţa schimbării constituţiei, care ar necesita restaurarea monarhiei, succesiunea revine familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, şeful acesteia, prinţul Friedrich Wilhelm de Hohenzollern, aflându-se pe prima poziţie în ordinea de succesiune. (Vezi şi Ordinea de succesiune la tronul României.)

La 30 decembrie 2007, într-o ceremonie privată[68], Mihai a promulgat noul statut al casei regale, intitulat Normele fundamentale ale Familiei Regale a României[6], un act nedemocratic[69], cu însemnatate eminamente simbolică, în absenţa aprobării Parlamentului[70][71], în comparaţie cu Legea vechiului Statut din 1884, pe care încearcă să îl înlocuiască, act prin care a desemnat-o pe principesa Margareta drept moştenitoare a tronului cu titlurile de Principesa Moştenitoare a României şi de Custode al Coroanei României. Cu aceeaşi ocazie, Mihai a cerut parlamentului ca, în cazul în care naţiunea română şi parlamentul României vor considera potrivită restaurarea monarhiei, să renunţe la aplicarea legii salice de succesiune.
[modifică] Poziţii politice
Regele Mihai şi Regina Ana într-o vizită la Vatican

Mihai nu a încurajat dezvoltarea mişcării monarhiste în România, iar partidele regaliste au avut un impact prea slab asupra ţării postcomuniste. El a considerat că o restaurare a monarhiei în România poate avea loc doar ca urmare a dorinţei poporului român. „Dacă oamenii vor să mă întorc înapoi, mă voi întoarce înapoi” a declarat în 1990. Dar, a spus în continuare, „românii au suferit destul să li se impună şi au dreptul de a fi consultaţi în ceea ce le priveşte viitorul.” Monarhiştii români se spune că ar fi oferit[72][73] tronul României ASR prinţului Charles de Wales, dar că acesta ar fi refuzat. Oferta ar putea fi interpretată drept rezultat al deziluziei monarhiştilor români atât faţă de moştenitoarea regelui, principesa Margareta, cât şi faţă de soţul ei, din moment ce Mihai nu a renunţat la speranţa, pentru el sau familia sa, de a reveni pe tron: Se încearcă totuşi să facem ca oamenii să înţeleagă ce a fost monarhia la noi, ce ar putea eventual face[74]. Potrivit unui sondaj de opinie din 2007 realizat la comanda Casei Regale, doar 14% dintre români ar fi de acord cu reinstaurarea monarhiei.[75] Un alt sondaj de opinie din 2008 estimează proporţia românilor în favoarea monarhiei la 16%.[76]

Mihai a întreprins vizite cvasi-diplomatice în numele României postcomuniste. În 1997 a vizitat în cadrul unui tur Europa de vest, făcând lobby pentru admiterea României în NATO şi Uniunea Europeană, fiind primit de şefi de stat şi oficiali guvernamentali.

În decembrie 2003, în numele unui tabloid de mică importanţă, Mihai a înmânat premiul Omul anului 2003 prim-ministrului de atunci Adrian Năstase, lider al partidului PSD. Unii monarhişti au privit[77] gestul lui Mihai drept o încălcare a tradiţiei neutralităţii politice a monarhiei, cât şi ca un compromis cu foştii săi duşmani ex-comunişti din motive financiare, în timp ce majoritatea comentatorilor politici au considerat gestul ca o noua abdicare.
[modifică] Personalitate şi interese personale

Mihai a avut dintotdeauna o reputaţie de taciturn. I-a spus odată bunicii sale: Am învăţat să nu spun ce simt şi să le zâmbesc celor pe care-i urăsc cel mai mult.

Înainte de a o cunoaşte pe viitoarea sa soţie, Ana de Bourbon-Parma, Mihai a avut o legătură amoroasă, între altele[78], şi cu o grecoaică, Dodo Chrisolegos, protejată a liderei PCR Ana Pauker.[79] Unii susţin că a fost posibilă influenţarea politică a regelui Mihai prin această legătură.[79][80]

Regele Mihai este pasionat de automobile[81], în special de jeepuri militare[82][83]. Mihai e pasionat şi de avioane[84], lucrând ca pilot de curse comerciale[85] în exil. Mihai este interesat şi de genealogia regală şi aristocratică, oferindu-şi în 1998 patronajul onorific[86], împreună cu regele Juan Carlos I al Spaniei, republicării celebrului Almanah de la Gotha.

La 10 mai 2007, regele Mihai a primit premiul Hanno R. Ellenbogen, o distincţie acordată anual de Prague Society unei persoane publice care a contribuit la înţelegerea şi cooperarea internaţională.[87] Laureaţii anteriori ai premiului sunt Vaclav Havel, fost preşedinte al Cehoslovaciei (1990-1992) şi Republicii Cehe (1992-2003), Lordul Robertson, fost secretar general al NATO (1999-2004), Madeleine Albright, fost secretar de stat al SUA (1997-2001), maestrul Vladimir Ashkenazy şi regizorul Miloš Forman. Din 8 aprilie 2008, regele Mihai e membru de onoare al Academiei Române

[george ionita]

La Mulţi Ani, Majestate !
mulţumiri pentru această pagină de istorie

[michaela gavriloiu]

Ma bucur alaturi de toti Romanii care pretuiesc adevaratele valori

[Nicoleta Cimpoae]

Mihai I este si va ramane o figura marcanta a istoriei Romaniei! Il admir sincer pentru ceea ce a realizat de-a lungul intregii sale vieti pentru tara noastra! Sa-i dea Dumnezeu sanatate si viata lunga!

[Gheorghe Barna]

Usor sa-l ingropi(asa vor unii)...,dar foarte greu sa-l "invii"in sufletul unei natiuni!

[altmarius]

Si eu cred ca o monahie parlamentara, sub girul unei dinastii reputate in Europa ar fi pus Romania pe alt fagas. In primul rind, ca reprezentare internationala, regii Spaniei, Suediei, Norvegiei, reginele Olandei si Marii Britanii fiind o garantie a constitutionalitatii. In plus, lupta politica si-ar fi pierdut mult din acuitate, regele fiind doar reprezentativ, si urmind a fi aleasa doar puterea legislativa (si prin consecinta, cea executiva). Dar cu foarte mult aplomb, momentul prielnic din 1990 a fost ratat.

[geambasu silvia]

La multi ani, Majestate!