PSEUDO-FALSURI, PSEUDO-SPECIALIŞTI ŞI “POVESTEA PORCULUI”

[Miron Manega]

George Bernard Shaw spunea că nimeni nu poate fi specialist pur, fără a fi idiot în sensul strict al cuvântului. Afirmaţia, cu toată plasticitatea ei, este discutabilă, dar ofertantă în perspectiva unui viitor subiect. Un alt aspect al problemei este cel referitor la impostura în materie de specialişti, aspect care a ieşit la iveală în urma ultimelor licitaţii cu obiecte de artă. Nu ştim ce părere ar fi avut Bernard Shaw despre această problemă, dar credem că se impune cu necesitate existenţa unor specialişti în materie de… specialişti. Eventual o facultate de experţi…

Căldura insuportabilă a verii menţine, se pare, în actualitate “problema spinoasă a nudurilor” despre care am scris cu ceva timp în urmă în SĂPTĂMÂNA FINANCIARĂ. Spun aceasta pentru că, în urma acelui articol, subsemnatul am fost “certat” pe un site de artă de un “semnatar” anonim, în următorii termeni: “Ceea ce nu ştie, sau trece în mod vinovat cu vederea domnul Manega, este faptul că lucrarea de la Goldart este un fals. De ce? Pentru că originalul se află într-una dintre cele mai cunoscute colecţii din ţară, colecţia domnului dr. Ştefan Chicoş. Mai mult, această colecţie este expusă la Muzeul de Artă Vizuală din Galaţi. Mi se pare jenantă această dezinformare din partea unui jurnalist de investigaţii!”.

Cine dezinformează?
La scurtă vreme, am primit la redacţie un mail, de data asta semnat, şi încă de un specialist în artă contemporană, după cum se declară. Specialistul se numeşte Maria Valentina Iancu şi este curator la departamentul de artă românească modernă al Muzeului Naţional de Artă. Iată ce-mi scrie doamna sau domnişoara curator: “Ca jurnalist de investigaţie, a face nişte afirmaţii în necunoştiinţă de cauză poate se cheamă dezinformare! Dar, în mod normal, înainte să faci o analiză, documentezi puţin problema. Şi de data asta problema este cât se poate de clară. Ca specialist în arta românească modernă, deşi nu am văzut lucrarea pusă în vânzare de Goldart, pot să vă spun că este vorba de un fals. De ce? Pentru că aceeaşi lucrare se afla într-o binecunoscută colecţie din Galaţi, mai precis cea a d-lui dr. Ştefan Chicoş. este una dintre piesele cele mai importante ale colecţiei şi a fost expusă acum câteva luni la Muzeul de Artă din Galaţi”. În finalul scrisorii, specialista în artă contemporană mă iartă pentru incompetenţa profesională, cu condiţia să repar greşala: “Bineînţeles, greşelile poate sunt admisibile şi totdeauna pot fi reparate. Vă consider un jurnalist de calitate, sigurul specializat în ultimii ani în piaţa de artă, de aceea consider că ar trebui să vă reparaţi greşeala (ezit deocamdată să o numesc gafă) şi să fiţi puţin mai atent pe viitor. Nu vă mai avântaţi în subiecte pe care nu le stăpâniţi. În afară de faptul că dezinformaţi necunoscătorii, vă scade credibilitatea!”

Pricina supărării
Mă fac că nu observ identitatea de topică şi retorică a celor două texte, vocabularul şi argumentaţiile comune, şi accept, ca ipoteză de lucru, că e vorba de doi oameni care sunt solidari în aceeaşi prostie. Şi dacă e prostie trebuie, nu-i aşa? – s-o demonstrăm şi s-o corectăm. Cele “două” persoane fac referire la următorul comentariu al subsemnatului, apărut în SĂPTĂMÂNA FINANCIARĂ din 27 iulie: " Nud culcat al lui Camil Ressu, de pildă, era chiar o capodoperă, mult mai aşezată în stil şi mai reprezentativă - după părerea cunoscătorilor – decât Aişe, care avea trimiteri evidente către pictura lui Dominique Ingres. Şi totuşi Aişe de la Artmark s-a vândut cu 160.000 euro, iar Nud culcat de la Goldart Gallery nu a fost licitat de nimeni, deşi oferta era aproape un chilipir: 23.600 euro. E adevărat, Aişe avea în spate reputaţia celei mai scumpe lucrări vândute în perioada interbelică, faptul că a fost cea mai scumpă achiziţie a lui Iosif Dona, mai scumpă chiar decât Pissaro şi decât Cezanne-ul lui Zambaccian, la care se adaugă expunerea permanentă la Muzeul Naţional de Artă şi prezenţa în zecile de antologii de pictură românească etc. Pe de altă parte, Nud culcat era o lucrare perfectă, cu o certitudine a autenticităţii aproape fără echivoc. Şi totuşi, nu s-a apropiat nimeni de ea, în ciuda preţului prietenos, uşor sub cota de piaţă a artistului, care se situează în jurul sumei de 30.000 euro… Explicaţii, în contextul prezentat, nu există”.

“Ca specialist în arta contemporană…”
Doamnă/domnişoară curator, deşi eu nu sunt decât un simplu jurnalist care scrie despre ceea ce vede şi înţelege din dinamica cifrelor pe piaţa de artă, îmi permit să mă adresez dumneavoastră cu aceleaşi cuvinte cu care aţi binevoit să mă onoraţi: “nu vă mai avântaţi în subiecte pe care nu le stăpâniţi. În afară de faptul că dezinformaţi necunoscătorii, vă scade credibilitatea”. Păi cum îşi permite un specialist în arta contemporană să spună că un tablou este fals, dacă nu l-a văzut? Vă mai citez o dată: “Ca specialist în arta românească modernă, deşi nu am văzut lucrarea pusă în vânzare de Goldart, pot să vă spun că este vorba de un fals. De ce? Pentru că aceeaşi lucrare se află într-o binecunoscută colecţie din Galaţi, mai precis cea a d-lui dr. Ştefan Chicoş“. Se poate, doamnă/domnişoară curator, să vă susţineţi afirmaţia categorică doar pe o simplă deducţie? Sigur sunteţi specialist?

Care-i falsul?
În altă ordine de idei, n-aţi observat că tablourile sunt diferite? După părerea mea (şi a altor nespecialişti), un falsificator încearcă să facă un tablou identic cu originalul, nu o variantă a aceluiaşi tablou. Variante fac autorii originali. Asta din cultura mea generală… Cât priveşte documentarea subsemnatului în abordarea unui subiect, nu vă faceţi griji. Bunăoară, în cazul variantelor de care spuneam, informaţiile noastre “pe surse” ne-au relevat faptul că reluarea aceluiaşi motiv în mai multe lucrări ale unui artist este o practică obişnuita şi veche în arta universală. În 2004, de pildă, la New York, casa Christie’s a vândut cu 20 de milioane de dolari un tablou de Monet reprezentând sediul Parlamentului londonez. Acest tablou era una dintre cele 19 variante ale aceluiaşi peisaj, realizate de acelaşi artist. Sau: ştiaţi că Leonardo da Vinci a pictat-o pe Mona Lisa în mai multe variante, inclusiv una nud (iarăşi nud, vara e de vină…) şi că la începutul lunii iunie, anul curent, aceasta din urmă a fost expusă pentru prima dată la Museo Ideale din Toscana? Portretul a aparţinut unchiului lui Napoleon, cardinalul Joseph Fesch (1763-1839) şi a fost ascuns în peretele de lemn al bibliotecii personale a acestuia, unde a fost uitat timp de peste un secol. Fesch achiziţionase „Portretul Mona Lisei, amanta lui Francis I, de Leonardo da Vinci” de la Rospigliosi, un influent membru al aristocraţiei romane, şi a rămas în posesia sa până la moarte. Pictura a fost cumpărată apoi de Napoleon al III-lea, pentru ca, în final, să ajungă în muzeul particular al contelui Giuseppe Primoli, descendent al lui Luciano Bonaparte, unul dintre fraţii lui Napoleon. Conform raţionamentului de specialist al doamnei/domnişoarei curator de la MNAR, unul dintre aceste tablouri este neapărat fals. Care?…

Duplicate româneşti
În privinţa artei româneşti, clasice şi contemporane, situaţia este la fel de concludentă. Ştiţi câte “Care cu boi” a pictat Grigorescu? Sute! Care, dintre cele realizate cu mâna lui, este fals? Sau, mai încoace: Nicolae Dărăscu, Tonitza, Pallady, Petraşcu, Ştefan Dimitrescu, Francisc Şirato, Băncila, Jean Alexandru Steriadi şi mulţi alţii, fie din dorinţa de a repeta o formă plastică reuşită, fie din alte motive, au procedat identitc, reluând cu exactitate motivele sau schimbând detalii mai mult sau mai puţin importante. Iar în cadrul recentei expoziţii “Nicoale Dărăscu – magician al culorii”, de la Muzeul Naţional Cotroceni, unele “Veneţii” sau “Balcicuri” ale sale nu diferă decât în amănunte. Două exemple din această expoziţie atrag în mod special atenţia: tabloul “Case din Iaşi” aparţinând Muzeului de Artă din Timişoara seamănă izbitor cu “Case vechi din Tulcea” de la Muzeul Municipiului Bucureşti. Ele au fost intitulate mai tarziu, de persoane care ignorau evidenţa fundalului identic. Un alt exemplu este “Peisajul cu case din Tulcea”, de la Muzeul de Artă din Craiova, care are un “duplicat” pe aceeaşi simeză, în “Peisaj cu case” de la Muzeul Bruckenthal. Diferenţa dintre ele constă în prezenţa discretă a unui măgar în cea de-a doua. Primul este datat 1916, cel de-al doilea 1918. Autorul a repetat primul tablou la interval de doi ani, probabil ca urmare a unei comenzi.

Recurs la poveste
Acestea fiind spuse, eu nu cred, doamnă/domnişoară curator, că sunteţi specialist. Sunteţi doar posesor de diplomă, ceea ce v-a permis să obţineţi un post la MNAR. De altfel, impostura devine aici un fel de circumstanţă atenuantă pentru că, din corelarea unor detalii evidente, pare că susţineţi cauza cuiva. O faceţi însă la modul la care am relatat deja, ceea ce mă legitimează să vă adresez, în final (parafrazând o replică din “Povestea porcului” de Ion Creangă), următoarele cuvinte: dacă v-a învăţat cineva, rău v-a învăţat, iar de-aţi făcut-o din capul dumneavoastră, rău cap aţi avut!

[altmarius]

Domnule Manega, ma numar printre nespecialisti: dar in favoarea dumneavoastra aduc nenumaratele variante ale Pasarii lui Brancusi, carora (nici uneia macar) nu li s-a contestat autenticitatea; sau cele cel putin 4-5 variante (de care am auzit eu) ale "Impresiei-rasarit de soare", celebrul tablou, generic de curent artistic al lui Claude Monet.
Mai stiu si, cu foarte putine exceptii - dintre care unele la mine in retea - curatorii sau criticii de arta se vor a fi o casta inchisa. Cui prodest? Habar n-am!

[Vajaianu Nancy]

Excelent articol. Nu ar nici prima si nici ultima posesoare de diploma si atit, dar cu multa importanta.

[Miron Manega]

Va multumesc pentru interventii si aprecieri. Am facut cateva corecturi. Nu stiam ca ghilimelele interioare nu sunt luate in considerare de program. Am revenit, folosind italicele.

[silvian dobre]

VA MULTUMIM !O MICA LECTIE DESPRE ARTA ! MICA DAR BUNA !

[Vivi C.]

O fi învaţat lecţia primită doamna/domnişoara în cauză ?

Bine ar fi, dacă cineva s-ar îngriji şi de sluţirea gramaticii limbii române de către unii loviţi peste noapte de talente în ale scrierii/descrierii prin cuvinte...