CORANUL CEL SFÂNT: DEFINIREA LUI, ADEVARUL LUI SI ISTORIA LUI

[Civilizatii]

CORANUL CEL SFÂNT: DEFINIREA LUI,

ADEVĂRUL LUI ŞI ISTORIA LUI

Coranul este cuvântul arab inimitabil, revelat profetului Muhammed, Allah este venerat prin recitarea lui, care a ajuns la noi prin transmitere succesivă.

Privind cu atenţie la această definiţie, distingem în ea patru restricţii: inimitabilitatea, revelarea, Allah este venerat prin recitarea lui şi succesiunea. Să le explicăm pe fiecare dintre ele în parte pentru a lămuri adevărul despre Coranul cel sfânt din această definiţie.

1. Inimitabil are în vedere procedeele retorice şi elocvenţa Coranului pe care nu au putut să o imite arabii elocvenţi nici aducând cea mai scurtă sură asemănătoare cu el, în ciuda sfidării repetate şi a aspiraţiei multora dintre ei de a se ridica deasupra elocvenţei lui. Coranul prezintă şi alte aspecte care nu pot fi imitate, însă prin definiţie se are în vedere acest aspect.

2. Revelat înseamnă trimis profetului Muhammed de către Allah Preamăritul şi Preaînaltul prin intermediul lui Gavriil şi aceasta este cea mai importantă condiţie restrictivă din definiţia Coranului şi din stabilirea esenţei sale.

3. Allah este venerat prin recitarea lui înseamnă că una dintre trăsăturile Coranului cel nobil este faptul că numai recitarea lui îi conferă celui care-l citeşte o răsplată din partea lui Allah, că acest lucru este un fel de adorare, orânduită de Allah, că rugăciuneanu este valabilă decât prin recitarea unor secvenţe sau părţi din el şi că nici o altă rugă sau vreun hadis nu-l poate înlocui.

4. Ajungerea la noi prin transmitere succesivă înseamnă că numărul mare de transmiţători cinstiţi au preluat versetele coranice de la alţi transmiţători asemenea lor, ajungând până la primul transmiţător al lor, căruia i-a fost transmis, sub forma revelaţiei, de către Allah Preamăritul şi Preaînaltul, acesta fiind profetul Muhammed.

Numele Coranului şi epitetele sale. Allah Preaînaltul a dat Coranului numeroase nume, dintre care menţionăm:

Coranul (Al-Qur’an): “Acest Coran călăuzeşte către ceea ce este mai drept” (17 : 9).

Cartea (Al-Kitab): “Noi v-am pogorât o Carte în care se află pomenirea voastră” (21 : 10).

Îndreptarul (Al-Furqan): “Binecuvântat este Acela care a trimis Îndreptarul [Al-Furqan] robului Său, pentru ca el să fie o prevenire pentru toate lumile” (25 : 1).

Îndemnarea (Al-Zikr): “Într-adevăr, Noi am pogorât Coranul şi Noi îi vom fi păzitori!” (15 : 9).

În ceea ce priveşte epitetele Coranului, Allah l-a caracterizat prin numeroase însuşiri:

El este “lumină”: “O, voi oameni! V-a venit vouă Dovadă de la Domnul vostru, căci Noi am pogorât asupra voastră o lumină limpede” (4 : 174).

şi este “îndemn”, “tămăduire”, “călăuzire” şi “îndurare”: “O, oameni! V-a venit vouă îndemn de la Domnul vostru şi tămăduire pentru ceea ce este în piepturi, călăuzire şi îndurare pentru dreptcredincioşi!” (10 : 57).

şi este “binecuvântat”: “Această Carte binecuvântată, pe care Noi am pogorât-o, întăreşte ceea ce exista deja înaintea ei” (6 : 92).

şi este “limpede”: “V-au venit vouă o lumină şi o Carte limpede de la Allah” (5 : 15).

De asemenea, el mai este caracterizat prin epitetele “nobil”, “glorios”, “vestitor de bine”, “prevenitor” etc.

 

 

Trimiterea Coranului în părţi succesive

Coranul cel sfânt a fost pogorât tot, o dată, în întregime, de către Allah Preaînaltul în cerul cel mai de jos, iar după aceea i-a fost revelat în părţi profetului Muhammed pe parcursul a douăzeci şi trei de ani. Allah Preaînaltul a grăit în această privinţă: “Luna Ramadan, în care a fost trimis Coranul” (2 : 185). şi a mai grăit Allah Preaînaltul: “Noi am trimis-o într-o noapte binecuvântată” (44 : 3). şi tot Allah Preaînaltul a mai grăit: “Noi am pogorât [Coranul] în noaptea al-Qadr” (97 : 1). Iar Ibn Abbas a afirmat - şi această opinie a fost acceptată de cei mai mulţi teologi - că prin trimiterea lui, la care se face referire în cele trei versete, se are în vedere pogorârea lui în întregime în casa puterii din cerul cel mai de jos, iar după aceea a fost revelat profetului Muhammed sub formă de fragmente, în decursul a douăzeci şi trei de ani, prin intermediul ingerului Gavriil.

În schimb, celelalte scripturi, precum Tora, Evanghelia şi Psalmii, au fost trimise mesagerilor lor o singură dată în întregimea lor şi nu fragmentate.

Allah Binecuvântatul şi Preaînaltul a grăit: “[Noi l-am făcut] un Coran pe care l-a m împărţit [în sure şi în versete] pentru ca tu să-l citeşti oamenilor în răstimpuri. şi lam pogorât Noi rând pe rând” (17 : 106). şi a mai grăit Allah Preaînaltul: «şi zic aceia care nu cred: “De ce nu i-a fost trimis Coranul dintr-o singură dată?” Aşa a fost pentru ca Noi să întărim cu el inima ta şi Noi l-am recitat treptat şi cu grijă”» ( 25 : 32)

Este un lucru confirmat indubitabil atât de Coran, cât şi de Tradiţia despre Profet şi de istorie, prin documente autentice, că trimiterea Coranului lui Muhammed - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - nu s-a făcut o singură dată, adică nu a fost trimis integral o singură dată, aşa cum i-a fost trimisă Tora lui Moise - pacea asupra lui! -, ci a fost trimis treptat: odată a fost revelat un verset sau au fost revelate două versete sau trei, altă dată a fost revelată o sură în întregime - aşa cum s-a întâmplat cu Surat Al-Fatiha sau cu Surat Al-Muddathir. Aceasta înseamnă că el a fost revelat pe părţi, treptat, că versetele acestei Cărţi limpezi s-au succedat la intervale diferite de timp, ultimul verset fiind revelat cu nouă zile înainte de săvârşirea din viaţă a profetului Muhammed. Acesta este versetul “şi fiţi cu frică de Ziua în care vă veţi întoarce la Allah, când fiecare suflet va fi răsplătit după ceea ce a agonisit, iar ei [oamenii] nu vor fi nedreptăţiţi!” (2 : 281).

Înţelepciunea trimiterii Coranului în părţi succesive

Există mai multe elemente avantajoase în revelarea Coranului în părţi succesive:

1. Rânduiala lui Allah Preaînaltul a impus ca profetul Muhammed să se confrunte cu numeroase împotriviri şi nedreptăţi din partea neamului său, din pricina faptului că s-a ridicat dintre ei pentru a le transmite mesajul Stăpânului său. Dificultăţile şi împotrivirea cu care a fost întâmpinat l-au făcut să fie multă vreme străin şi fără sprijinitori printre fiii neamului său, iar legătura lui cu revelaţia şi trimiterea versetelor în mod succesiv lui au avut o înrâurire, încurajându-l şi ajutându-l, îndemnându-l să rabde şi să persevereze, promiţându-i sprijin şi izbândă în cele din urmă.

2. Coranul conţine întregul corp al dreptului legislativ musulman, adică prescripţiile sale în ansamblul lor, atât cele referitoare la rânduielile cultului, cât şi cele referitoare la relaţiile civile, la starea personală, la sancţiuni, sisteme constituţionale şi financiare.

Înainte de apariţia Islamului, arabii nu erau constrânşi de nici un fel de restricţii, nu se supuneau nici unei legi şi nu erau legaţi prin nici o rânduială. De aceea, ar fi fost greu pentru ei să treacă de la această stare, printr-un salt, la respectarea tuturor prescripţiilor, reglementărilor şi legilor impuse de Islam. De aceea, Coranul a recurs la metoda educaţiei şi pregătirii lor treptate pentru o astfel de trecere, iar acest lucru s-a realizat prin trecerea graduală de la viaţa neorânduită la viaţa bazată pe un sistem cu restricţii, pe criteria necesare unei societăţi organizate. De aceea, au fost revelate mai întâi versetele referitoare la credinţă, iar după ce oamenii au crezut şi au venit la doctrina monoteismului, au fost revelate versetele referitoare la ceea ce este permis (halal) şi ceea ce este oprit, interzis (haram) şi la toate celelalte prescripţii, în mod gradual. În acest sens, Al-Bukhari relatează, preluând de la ‘A’işa - soţia Profetului: “Primul lucru revelat de Coran a fost o sură din cele scurte, în care s-a pomenit Raiul şi Iadul, iar după ce oamenii au trecut la Islam, s-au revelat prescripţiile referitoare la ceea ce este permis (halal) şi la ceea ce este oprit (haram). Dacă s-ar fi poruncit la început: “Nu beţi din vin!”, atunci s-ar fi spus: “Nu vom lăsa vinul niciodată!” şi dacă li s-ar fi poruncit lor: “Nu mai preacurviţi!”, ar fi răspuns ei: “Noi nu vom părăsi preacurvia!”.

3. Înţelepciunea lui Allah Preaînaltul a impus ca cele mai multe prescripţii şi prevederi pe care le conţine Coranul să fie răspunsuri la întrebări sau soluţii pentru problemele existente, astfel încât să aibă o înrâurire mai puternică asupra sufletelor şi să fie mai strâns legate de viaţă. Aceasta a fost o modalitate educativă vizibilă care nu are nevoie de alte clarificări, în afară de faptul că aceste prescripţii şi prevederi împreună cu versetele care le conţin au fost revelate treptat, aşteptându-se împrejurările şi condiţiile potrivite pentru trimiterea lor.
Constatăm că numeroase versete coranice au fost trimise ca răspuns la întrebări sau ca soluţii pentru anumite probleme. Astfel, Allah Preaînaltul a glăsuit: «şi ei te întreabă despre orfani. Spune: “A le face bine este cel mai potrivit lucru!”» (2 : 220).

şi a mai grăit Allah Preaînaltul: «”Te întreabă despre [împreunarea] cu femeile în timpul menstruaţiei. Spune: “Acesta este un rău. Aşadar, staţi departe de femei în timpul menstruaţiei!”» (2 : 222). şi a mai grăit Allah Preaînaltul: “Noi ţi-am trimis Cartea cu Adevărul, ca să judeci între oameni aşa cum ţi-a arătat Allah. şi nu fi apărător al celor haini!” (4 : 105). Toate acestea au fost trimise ca soluţii pentru nişte probleme şi am putea vorbi îndelung despre povestea fiecăreia dintre ele.

4. Gradarea în pogorârea prescripţiilor cu caracter legislativ a avut ca rezultat şi apariţia unor situaţii în care unele dintre ele să le abroge pe altele anterioare lor, căci, în cazul unor prescripţii, interesul şi îndurarea faţă de oameni au impus tratarea chestiunilor respective treptat. Aşa s-a întâmplat în legătură cu prohibirea vinului, de pildă. La început, Coranul s-a limitat la atragerea atenţiei asupra faptului că daunele, decurgând din consumarea lui, sunt mai numeroase decât foloasele. Acest lucru se vede cu claritate în versetul următor: «Ei te întreabă despre vin [khamr] şi despre maysir. Spune: “În amândouă este mare păcat şi sunt şi unele foloase pentru oameni, dar în amândouă păcatul este mai mare decât folosul”» (2 : 219). Când oamenii s-au convins de acest adevăr, a fost revelat un verset care îi oprea pe ei de la Rugăciune, dacă erau ameţiţi de băutură: “O, voi cei care credeţi! Nu vă apropiaţi de Rugăciune [As-Salat] atunci când sunteţi beţi, ca să ştiţi ce spuneţi [lui Allah]!” (4 : 43). Aşa după cum se poate observa, oprirea de la băutură s-a făcut treptat şi la intervale de timp. Când oamenii au înţeles acest lucru şi s-au obişnuit să se abţină de la consumarea ei, atunci a fost revelat versetul care a interzis-o definitiv: “Vinul, jocul de noroc, pietrele ridicate [idolii] şi săgeţile [pentru prezicere] sunt numai murdării din lucrătura lui şeitan. Deci feriţivă de ele ca să izbândiţi!” (5 : 90).

Fiecare din aceste etape a abrogat ceea ce a fost înainte de ea şi i-a purtat pe oameni către o fază nouă, către întregirea legislaţiei şi definitivarea ei. Acest lucru s-a împlinit, aşadar, prin revelarea Coranului în părţi succesive, la anumite intervale de timp.

 

Motivele revelării

În funcţie de motivele revelării, versetele Coranului se impart în două categorii. Prima categorie se referă la legislaţie, la prescripţii şi la morală şi majoritatea versetelor de acest tip au fost revelate pornind de la anumite motive sau întâmplări. A doua categorie se referă la versetele care vorbesc despre comunităţile trecute şi despre nenorocirile care s-au abătut asupra lor, descriu Raiul, Iadul şi Ziua de Apoi şi între ele întâlnim numeroase versete a căror revelare nu este legată de un anumit motiv sau de o anumită împrejurare.

Ne vom referi mai întâi la înţelepciunea legăturii dintre versete şi motivele revelării lor, apoi la importanţa cunoaşterii motivelor revelării pentru înţelegerea corectă a versetelor.

1. Înţelepciunea legăturii dintre versete şi motivele revelării lor. Versetele care au fost revelate dintr-un anumit motiv - şi ele conţin ordine, interdicţii, îndrumări şi orientări - au urmărit transformarea vieţii oamenilor spre o situaţie mai bună, oprirea lor de la ceea ce este rău şi urât şi călăuzirea lor către ceea ce este drept. Noi cunoaştem că îndrumările şi prescripţiile legislative rămân teoretice, dacă nu se cunoaşte motivaţia lor practică, şi nu există un alt mijloc mai potrivit pentru a inocula în mintea cuiva astfel de prescripţii decât să fie prezentate oamenilor în contextul aplicării lor, atunci când este nevoie de ele.

2. Importanţa cunoaşterii motivelor revelării. Cunoaşterea motivelor revelării are o importanţă deosebită pentru clarificarea sensului şi pentru corecta interpretare.

Teologii musulmani au scris, consacrând tomuri întregi acestei chestiuni şi creând o ştiinţă specială a Coranului despre acest domeniu. Se întâlnesc situaţii în care, interpretând versetele coranice după aspectul lor aparent, se ajunge la o înţelegere greşită a sensului lor, dar dacă se cunosc împrejurările şi motivele revelării lor ambiguităţile sunt înlăturate şi se ajunge la cunoaşterea sensului adevărat. Iată, de pildă, următorul verset revelat de Allah Preaînaltul: “Ale lui Allah sunt Răsăritul şi Apusul şi oriîncotro vă veţi întoarce, acolo este Faţa lui Allah” (2 : 115). Primul lucru care vine în mintea celui care judecă acest verset după aspectul lui aparent este acela că cel care împlineşte Rugăciunea se poate întoarce în timpul ei în orice direcţie, dar cunoscând adevăratul motiv al revelării sale, omul îşi va da seama că nu acesta este sensul lui. Iar cauza revelării acestui verset, după cum se relatează, este că Trimisul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - a trimis un detaşament într-o incursiune şi, când s-a lăsat întunericul, membrii săi nu şi-au dat seama încotro este Al-Qiblah şi fiecare dintre ei s-a îndreptat cu faţa încotro a crezut că s-ar afla ea. Când s-au întors, l-au întrebat pe Trimisul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - despre această întâmplare şi el a tăcut. Atunci Allah a revelat versetul: “Ale lui Allah sunt Răsăritul şi Apusul şi oriîncotro vă veţi întoarce, acolo este Faţa lui Allah” (2 : 115).

 

Partea mekkană şi partea medinită din Coran

Coranul i-a fost pogorât profetului Muhammed în decursul a douăzeci şi trei de ani, dintre care treisprezece ani la Mekka, înainte de hijra, şi zece ani la Medina. Partea mekkană din Coran este partea care i-a fost revelată înainte de migrarea la Medina, chiar dacă nu a fost revelată în întregul său la Mekka, iar partea medinită este partea care i-a fost revelată după migrare (hijrah), chiar dacă nu a fost revelată în întregul său la Medina.

Trăsăturile părţii mekkane a Coranului şi ale părţii medinite din Coran, în privinţa conţinutului şi a stilului

I. Trăsăturile părţii mekkane a Coranului

1. Chemarea la credinţa monoteistă, adorarea numai a lui Allah, confirmarea misiunii profetului Muhammed , confirmarea învierii şi răsplăţii, menţionarea Zilei de Apoi şi a grozăviilor ei, a Iadului cu chinurile lui şi a Raiului cu plăcerile lui, disputa cu politeiştii pe baza dovezilor raţionale şi a minunilor din univers.

2. Elaborarea principiilor de bază ale legislaţiei şi virtuţilor morale pe care se întemeiază existenţa societăţii, demascarea crimelor politeiştilor care vărsau sângele, mistuiau pe nedrept bunurile orfanilor, îngropau de vii fiicele nou-născute şi alte obiceiuri rele.

3. Menţionarea istorisirilor despre profeţi şi despre comunităţile anterioare, cu scopul de a-i mustra pe politeiştii de la Mekka, pentru a trage învăţăminte din soarta de care au avut parte cei care nu au crezut de dinainte de ei şi pentru a-l consola pe profetul Muhammed, astfel încât să suporte ofensa adusă de ei şi să creadă în sprijinul lui Allah.

4. Surele şi versetele scurte, cuvintele puternice şi expresiile concise, care percutează urechile şi izbesc inimile, sensul fiind subliniat prin repetate jurăminte.


II. Trăsăturile părţii medinite a Coranului

1. Înfăţişează actele de devoţiune, relaţiile dintre oameni, pedepsele juridice, organizarea familiei, moştenirile, relaţiile sociale, relaţiile internaţionale în timp de pace şi în timp de război, normele cârmuirii şi problemele legislaţiei.

2. Se adresează “oamenilor Cărţii”, adică iudeilor şi creştinilor, chemându-i la Islam şi scoţând în evidenţă adevărul cărţilor lor.

3. Dezvăluie comportamentul ipocriţilor, analizează psihologia lor, dă în vileag secretele ascunse în sufletele lor şi pune în evidenţă primejdia pe care ei o reprezintă pentru religie.

4. Frazele şi versetele lungi, specifice stilului în care este exprimată legea revelată (şari’ah), cu intenţia de a-i face clare obiectivele şi ţelurile.

 

Modul de strângere şi de scriere a Coranului şi fazele prin care a trecut acest proces

I. Scrierea versetelor Coranului şi aranjarea lor în timpul vieţii profetului Muhammed

Revelarea Coranului a durat douăzeci şi trei de ani. Aceasta este perioada de timp în care s-a definitivat această Carte glorioasă în sensul revelării versetelor şi aranjării surelor. Cum a fost orânduit în forma sa actuală? A scris cineva tot ceea ce a fost revelat în timpul vieţii profetului Muhammed ?

Hadisurile referitoare la aranjarea şi ordonarea materialului în forma sa de astăzi sunt de acord asupra faptului că această ordonare este instituită şi că ea s-a făcut fără efortul Profetului sau al vreunuia dintre companionii săi, în timpul vieţii lui sau după moartea lui. El a primit revelaţiile de la Allah Preaînaltul prin intermediul lui Gavriil - pacea asupra lui! - în ordinea în care i-au fost trimise.

Imamul Ahmad a relatat, preluând de la Osman bin Abu Al-’As, care a spus: “Stăteam alături de Trimisul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - când s-a uitat fix spre un bărbat şi a zis: “A venit Gavriil şi mi-a poruncit să pun acest verset în acest loc din această sură. “Allah porunceşte dreptatea, plinirea faptei bune şi dărnicia faţă de rude” (16 : 90).

Al-Qurtubi a relatat, cu tot lanţul de transmiţători, că Ibn Abbas a zis: “Ultimul verset din Coran care a fost revelat este acesta: “şi fiţi cu frică de Ziua în care vă veţi întoarce la Allah, când fiecare suflet va fi răsplătit după ceea ce a agonisit şi ei [oamenii] nu vor fi nedreptăţiţi!” (2 : 281). şi Gavriil a zis: “O, Muhammed! Aşază-l pe el după versetul două sute optzeci din sura Al-Baqarah!”

Pornind de la aceasta, savanţii, istoricii şi cercetătorii sunt unanim de acord cu faptul că orânduirea versetelor Coranului este un lucru instituit de către Allah Preaînaltul.

Afirmaţia referitoare la orânduirea versetelor este valabilă şi pentru aranjarea surelor în ordine şi la plasarea formulei besmallah (“În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător”) la începutul lor. Judecătorul Abu Bakr bin At-Tayyib a relatat următoarea istorie preluată de la Makki în legătură cu explicarea “Surei Căinţei” [Surat At-Tawbah]: Aşezarea versetelor în sure şi plasarea expresiei besmallah (adică Bismillahi-r Rahman-ir Rahim) la începutul lor este instituită.

Întrucât profetului Muhammed nu i-a fost poruncit să plaseze expresia besmallah la începutul “Surei Căinţei”, aceasta a rămas fără besmallah.

Consemnarea în scris a Coranului. Istoricii şi cercetătorii au fost în unanimitate de acord cu faptul că profetul Muhammed - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - a fost analfabet, neştiind să citească şi să scrie. Allah Preaînaltul a grăit: “şi tu nu ai citit mai înainte de ea nici o altă carte şi nici nu ai scris-o cu dreapta ta [fiindcă era neştiutor de carte]. Atunci s-ar fi îndoit cei care tăgăduiesc Adevărul” (29 : 48).

Numai că profetul Muhammed a încredinţat scrierea Coranului care i-a fost pogorât anumitor companioni ai săi, cărora li s-a dat numele de “copişti ai revelaţiei”.

Cei mai cunoscuţi dintre aceştia au fost: Abu Bakr, Omar Osman, Ali, Zayd bin-Thabit, Az-Zubayr bin ‘Awwam etc. Ei au consemnat Coranul pe oase, frunze de palmier şi table de piatră subţire şi alte obiecte asemănătoare lor, potrivite pentru acest scop. Ceea ce scriau era depus în casa profetului Muhammed , iar după aceea copiau şi pentru ei alte
exemplare, pe care le păstrau la ei. Dar ceea ce au făcut “copiştii revelaţiei” în timpul vieţii profetului Muhammed nu a fost un Coran adunat între două coperţi, ci doar o consemnare a ei în scris, în conformitate cu ordinea surelor şi versetelor, după cum ele i-au fost revelate Trimisului lui Allah - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! Au existat printre companioni mulţi care au urmărit versetele Coranului şi ordinea lor şi le-au reţinut pe de rost, ajungând în felul acesta să reţină pe de rost întregul Coran. Printre cei mai vestiţi dintre ei s-au numărat Abd Allah bin Mes’ud, Ubai ben Kea’b şi Zeyd ben Thabit. Ceilalţi companioni au reţinut anumite părţi din Coran, în funcţie de ceea ce au copiat pentru ei sau după cum au putut. Un număr mare de companioni a continuat să se dedice memorării Coranului. Aceşti oameni sunt cunoscuţi în istoria islamică sub numele de cititori. Acest lucru este demonstrat şi de afirmaţia cronicarilor că în bătălia de la Al-Yamama, din vremea primului calif, Abu-Bakr, au pierit şi optzeci de companioni dintre aceia care ştiau Coranul pe de rost.

Din această afirmaţie înţelegem că prima generaţie de companioni a memorat Coranul cel nobil şi l-a transmis celor care au venit după ei pe două căi:

1. Copierea de către anumite persoane cărora profetul Muhammed le-a încredinţat această misiune;
2. Memorarea lui, preluându-l de la marii cititori dintre companioni şi de la cei care-l ştiau pe de rost, preluându-l de la Trimisul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! -, stabilindu-le modul de rostire. Este evident din cele prezentate că, în timpul vieţii profetului Muhammed , Coranul nu a fost adunat într-un singur volum (mushaf), adică într-o singură carte.

II. Ce s-a întâmplat în vremea primului calif, Abu Bakr?

După ce profetul Muhammed s-a săvârşit din viaţă şi i-a succedat la conducerea comunităţii Abu Bakr şi în urma bătăliei de la Al-Yamama, în care a pierit un mare număr dintre aceia care ştiau Coranul pe de rost, Omar bin al-Khattab i-a poruncit lui Abu Bakr să strângă Coranul şi să-l păstreze între două coperte, de teamă că cei care ştiau Coranul pe de rost se vor stinge din viaţă şi se vor ivi deosebiri între oameni în privinţa lecturii lui. Iată ce a relatat Al-Bukhari în acest sens despre Zayd bin Thabit, care a zis: „După bătălia de la Al-Yamama, Abu Bakr a trimis după mine; când am sosit, l-am găsit acolo şi pe Omar. şi a zis Abu Bakr: «Omar a venit la mine şi mi-a spus că moartea a fost cumplită cu cititorii Coranului în bătălia de la Al-Yamama şi că el se teme că şi alţi cititori s-ar putea să piară, şi în alte bătălii, şi - prin urmare - să dispară o bună parte din Coran, mi-a spus că socoteşte nimerit să poruncesc să fie adunat Coranul». I-am zis lui Omar: «cum să faci un lucru pe care nu l-a făcut Trimisul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!?» Dar Omar a zis: «Jur pe Allah că aşa este mai bine!» şi a continuat să stea de vorbă cu mine, până ce Allah mi-a deschis pieptul şi am ajuns să împărtăşesc părerea lui Omar. Iar Zayd a mai adăugat: «Abu Bakr a zis: “Tu eşti un bărbat în putere şi mintos şi nu avem nici o bănuială în privinţa ta. Tu ai însemnat revelaţia pentru Trimisul lui Allah - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! Aşadar, urmăreşte Coranul şi adună-l!»” Jur pe Allah că dacă mi-ar fi cerut să mut un munte din loc nu mi-ar fi fost mai greu decât să adun Coranul, aşa cum mi-au cerut! şi am purces la urmărirea Coranului şi la strângerea lui. Foile pe care s-a scris s-au aflat la Abu Bakr, până ce el s-a stins din viaţă, apoi la Omar - în timpul vieţii lui -, apoi la Hafsa, fiica lui Omar - Allah fie mulţumit de ea!

Lucrul nou pe care l-a poruncit Abu Bakr a fost adunarea părţilor Coranului care au fost dispersate, apoi copierea pe foi aranjate în ordine, pentru a fi păstrate în casa califului şi pentru a fi un etalon pentru modul de citire şi de vocalizare.

Luând cunoştinţă de metoda urmată de Zayd bin Thabit în verificarea versetului înainte de consemnarea lui, vom înţelege acurateţea deosebită la care s-a ajuns în consemnarea şi adunarea Coranului. Zayd bin Thabit nu consemna un verset din Coran decât în prezenţa a doi martori care cădeau de acord cu el în privinţa rostirii şi alţi doi martori care să-l aibă scris după graiul Profetului Muhammed , cu toate că el ştia mai bine decât ceilalţi Coranul pe de rost şi nu ar mai fi fost nevoie să-şi impună acest efort. Dar evlavia şi prudenţa l-au determinat să se situeze pe sine - întrucât lui i-a revenit misiunea de a consemna - pe ultimul loc între companioni.

III. Ce s-a întâmplat în timpul califatului Osman bin Affan?

Lucrurile au rămas la stadiul la care le-a adus Abu Bakr în vremea conducerii lui, în vremea lui Omar bin Al-Khattab - cel de al doilea calif -, precum şi la începutul conducerii lui Osman bin Affan - cel de al treilea calif. Dar la începutul domniei lui Osman s-a întâmplat un lucru care a atras atenţia musulmanilor asupra necesităţii de a exista mai multe copii ale acestei Cărţi etalon, avizate de califi, care să fie trimise în diverse regiuni pentru ca toată lumea să citească Coranul după ele, astfel încât, din pricina diverselor greşeli şi idiomuri, lumea să nu ajungă la recitări şi rostiri diferite ale Coranului sau la deformări ale rostirii şi vocalizării Coranului.

Iată ce a relatat Al-Bukhari, preluând de la Anas bin Malik: “Huzayfa bin Al-Yaman a venit la califul Osman bin Affan. şi Huzayfa participa împreună cu neamul şamului la cucerirea Armeniei şi Azerbaidjanului, alături de neamul Irakului. Huzayfa bin Al-Yaman s-a înspăimântat de modul diferit în care ei citeau. şi i-a zis Hazayfa lui Osman: “O, emir al credincioşilor, îndreaptă această comunitate înainte de a ajunge să aibă păreri diferite asupra Cărţii sale, aşa cum s-a întâmplat cu iudeii şi cu creştinii!”

Osman a trimis pe cineva la Hafsa, soţia Profetului la care este păstrată Cartea etalon, zicându-i ei: “Trimite-ne foile care se află la tine, ca să le copiem în câteva cărţi şi pe urmă ţi le vom da înapoi!” Hafsa i le-a trimis lui Osman şi el le-a dat poruncă lui Zayd bin Thabit, lui Abdullah bin Az-Zubayr, lui Sa’id bin Al-’As şi lui Abd Ar-Rahman bin Hişam să copieze câteva cărţi. Iar după ce au copiat ei foile în cărţi, Osman a trimis înapoi Hafsei foile şi a trimis în fiecare regiune câte o carte dintre cele copiate şi a poruncit să fie arse orice alte foi sau cărţi care s-ar mai fi aflat afară de acestea”.

Motivul pentru care Osman a luat această decizie a fost ştirea care i-a parvenit despre citirea diferită a Coranului de către unii musulmani, din pricina extinderii ariei islamice şi convertirii unui mare număr de nearabi la Islam. Aceasta l-a determinat să fie drastic în hotărârea pe care a luat-o de a porunci să fie arse orice alte foi sau cărţi care s-ar afla în mâinile oamenilor, pentru limitarea la cele autorizate şi pentru a apăra rostirea corectă. Însă el a luat această decizie după ce i-a strâns pe muhajiriţi şi pe ansari, precum şi pe o serie de reprezentanţi de vază ai Islamului şi i-a consultat şi au fost cu toţii de acord cu copierea cărţilor după etalonul autorizat şi distrugerea oricăror altor exemplare şi foi. Cercetătorii şi istoricii sunt de acord în majoritatea lor cu faptul că din porunca lui Osman au fost copiate şapte exemplare: unul dintre ele a fost păstrat la el, primind numele de exemplar etalon (Al-Musaf Al-Imam), iar celelalte au fost trimise la Kufa, Basra, în şam, în Yemen, la Mekka şi în Bahrein. Se poate afirma cu certitudine că unul dintre exemplarele osmaniene s-a aflat în marea moschee a Omeyyazilor de la Damasc până în secolul VIII h., căci Ibn Kathir spune în lucrarea sa Fada’il al-Qur’an “Virtuţile Coranului”: “Cel mai vestit dintre exemplarele osmaniene etalon de astăzi este cel care se află în moscheea din Damasc, în colţul dinspre est faţă de compartiment...”

Actul întreprins de Osman - Allah fie mulţumit de el! - s-a petrecut în anul 25 h., în vreme ce actul lui Abu Bakr a avut loc în anul 12 h.

Dorim să mai facem precizarea că Zayd bin Thabit a fost unul dintre companionii care a cunoscut cel mai bine vocalizarea Coranului şi l-a memorat cel mai bine. El i-a făcut ultima prezentare a Coranului profetului Muhammed - Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! - cu puţin înainte de săvârşirea sa din viaţă, iar profetul Muhammed a
acceptat-o şi a poruncit oamenilor să înveţe Coranul după citirea lui Zayd. Toţi savanţii şi cercetătorii au acceptat că exemplarele pe care Osman le-a repartizat în diferite regiuni au reprezentat copii fidele ale Coranului care i-a fost revelat profetului Muhammed şi pe care el l-a citit.

Reflectând după această expunere succintă asupra istoriei cărţii glorioase din momentul când ea i-a fost trimisă profetului Muhammed şi până astăzi, în ceea ce priveşte fazele prin care a trecut treptat scrierea ei, strângerea ei şi studierea ei, ai impresia că te afli în faţa unui soare strălucitor şi limpede care se mişcă pe bolta cerului senin în faţa ochilor tăi, fără ca în jurul lui să se vadă nici un petic de nor care l-ar putea acoperi, fără ca între tine şi el să fie vreo furtună sau ceaţă care l-ar putea învălui. Este un lanţ neîntrerupt de înregistrări scrise exact şi de receptare orală corectă care merg una alături de cealaltă într-o sincronie perfectă de când a început revelarea Coranului şi până în clipa de faţă, fără să lipsească din el nici o verigă şi fără să existe prin el nici o breşă prin care şi-ar putea face loc îndoiala şi nici o deosebire care ar putea stârni vreun dubiu.

Care altă carte a străbătut în decursul secolelor un drum atât de lung, fiind perfect păstrată şi apărată? Raţiunea nu înţelege din aceasta decât că timpul şi secolele au confirmat adevărul celor exprimate de glasul lui Allah Preaînaltul şi Preaputernicul: “Într-adevăr, Noi am pogorât Coranul şi Noi îi vom fi păzitori!” (15 : 9) şi al cuvintelor lui Allah Preaputernicul: “Ea este o Carte plină de putere. /Deşertăciunea nu va veni la ea nici dinaintea şi nici din urma ei, pentru că ea este o Revelaţie de la un Înţelept Vrednic de Laudă [Hakim, Hamid] (41 : 41-42).

 

 

Citirea Coranului cel Sfânt

Citirea Coranului este unul din ritualurile Islamului. Este de dorit ca el să fie cât mai des citit, pentru ca dreptcredinciosul musulman să aibă inima vie şi plină de lumină.

Prescripţii referitoare la citirea Coranului: Este de dorit ca cel care citeşte Coranul să-şi fi făcut în prealabil abluţiunea, să stea într-un loc curat - din respect pentru măreţia Coranului, să citească plin de smerenie, pace şi sobrietate, să-şi cureţe dinţii, să ceară protecţie împotriva lui satana cel blestemat, înainte de începerea lecturii, să rostească basmala (formula “În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător”) la începutul fiecărei sure, cu excepţia Surat At-Tawba, numită şi Bara’a, care a fost revelată fără basmala, să psalmodieze în timpul lecturii, să rostească sunetele corect, să se gândească la ceea ce citeşte şi să înţeleagă sensul celor citite, căci acesta este ţelul cel mai înalt care se urmăreşte, concentrându-se cu toată fiinţa asupra sensului celor citite şi modulându-şi vocea în
modul cel mai frumos cu putinţă.

Traducerea Coranului cel sfânt
Sensul traducerii

Traducerea are două moduri:

1. Traducerea literală, care constă în redarea cuvintelor prin corespondentele lor exacte dintr-o altă limbă, cu respectarea ordinii lor întocmai.

2. Traducerea explicativă sau traducerea sensurilor, care constă în redarea sensurilor cuvintelor dintr-o limbă într-o altă limbă, fără să fie obligatorie traducerea prin aceleaşi cuvinte şi cu respectarea strictă a ordinii acestora.
Realitatea este că expresia arabă conţine în sine subtilităţi ale limbii ce nu pot fi redate cu exactitate deplină într-o altă limbă. Cuvintele nu pot reda toate conotaţiile în limba în care se traduce, ca să nu mai vorbim de îmbinări şi expresii frazeologice.

Coranul cel sfânt reprezintă culmea elocvenţei limbii arabe; el conţine expresii foarte specifice, cu numeroase conotaţii şi subtilităţi, precum şi celelalte trăsături care fac stilul său de neimitat (‘i’jaz).

1. Traducerea literală. Coranul cel sfânt nu poate fi tradus, din aceste motive, literal, iar teologii musulmani au interzis o astfel de tentativă. Coranul este cuvântul lui Allah, revelat Trimisului Său, ale cărui cuvinte şi sensuri sunt imposibil de imitat, considerat sacru. Nimeni nu mai poate pretinde că un cuvânt care a fost tradus mai este cuvântul lui Allah; traducerea în limbile străine nu mai poate fi numită Coran, iar ceea ce este inimitabil va fi cu atât mai greu de redat într-o altă limbă, căci aceasta face parte din natura revelaţiei în limba arabă.

2. Traducerea explicativă. Coranul cel sfânt, ca şi orice altă exprimare arabă elocventă, conţine pe lângă sensurile de bază şi o serie de sensuri secundare. Sensurile de bază sunt înţelese de oameni, în general, în vreme ce sensurile secundare rezultă din conotaţiile particulare şi din îmbinările unice care înalţă valoarea cuvintelor şi tocmai datorită acestor sensuri şi conotaţii Coranul a fost o minune (mu’jizah), inimitabilitatea sa (‘i’jaz) provenind tocmai din aceste îmbinări unice şi din claritatea şi elocvenţa sa minunată.

Când vorbim despre traducerea explicativă sau traducerea sensurilor Coranului cel sfânt, avem în vedere traducerea sensurilor de bază, căci doar acestea pot fi redate într-o altă limbă. Cu toate acestea, chiar şi traducerea sensurilor de bază nu este lipsită de riscul greşelilor, căci un cuvânt din Coran poate să aibă două sau mai multe sensuri pe care le exprimă versetul, iar traducătorul poate folosi un cuvânt care exprimă un singur sens, neexistând un cuvânt în limba sa similar cu cel arab, care să redea numeroasele sensuri exprimate de cel din limba arabă.
Sau, în Coran, un cuvânt poate fi folosit în sens metaforic, în vreme ce traducătorul nu sesizează această nuanţă şi foloseşte cuvântul din limba în care traduce cu sensul său propriu. Din această cauză şi din alte motive s-au comis numeroase greşeli în redarea sensurilor Coranului în celelalte limbi.

Ceea ce facem noi în această tălmăcire în limba română este, de fapt, o traducere a sensurilor sau o traducere explicativă, adică o explicare a cuvintelor şi a sensurilor lor într-o altă limbă. Allah Preaînaltul l-a trimis pe profetul Muhammed cu mesajul Islamului pentru a-l transmite întregii omeniri, cu diferitele ei naţii şi rase. Într-un hadis se spune: “Un profet trimis înainte de mine era trimis numai neamului său, în vreme ce eu am fost trimis pentru toţi oamenii”. Iar condiţia urmării mesajului este transmiterea lui. Prin faptul că a fost trimis în limba arabă, Coranul a devenit obligatoriu pentru naţiunea arabă, dar pentru naţiunile care nu ştiu bine limba arabă sau nu o cunosc deloc se impune traducerea sensurilor lui în limbile lor. Însă traducerea literală este imposibilă, ca şi traducerea sensurilor secundare şi a conotaţiilor, dar chiar şi redarea sensurilor de bază este destul de dificilă. În consecinţă, nu rămâne decât să se întreprindă o traducere explicativă a Coranului, care să conţină principiile de bază ale propovăduirii, în conformitate cu textul Coranului şi cel al Sunnei, în limba fiecărei comunităţi, pentru ca în felul acesta să ajungă chemarea la ea, iar argumentele să devină clare.

Comentarea şi interpretarea Coranului sfânt. Comentariul (tefsir) înseamnă în limba arabă redarea, exprimarea şi dezvăluirea sensului adevărat. Az-Zarkaşi spune că ea este “o ştiinţă cu ajutorul căreia se înţelege Cartea lui Allah trimisă profetului Muhammed , în scopul clarificării sensurilor sale şi extragerii preceptelor şi înţelepciunii sale”.

Interpretarea (ta’wil) derivă în limba arabă de la cuvântul care înseamnă “primul” (‘awwal). Aşadar, ea înseamnă recurgerea la original. Comentariul este din cele mai înalte ştiinţe ale Islamului şi, de aceea, el reprezintă ştiinţa care are cea mai înaltă poziţie între toate acestea, atât prin obiectul său, cât şi prin scopul său şi prin nevoia de ea, având în vedere că obiectul său este reprezentat de cuvântul lui Allah, care este izvorul întregii înţelepciuni şi al tuturor virtuţilor, întrucât scopul său este prinderea de veriga cea mai trainică şi ajungerea la adevărata fericire.

Condiţiile pe care trebuie să le întrunească un comentator. Savanţii teologi au menţionat o serie de condiţii pe care trebuie să le îndeplinească un comentator. Ele pot fi rezumate în următoarele:

1. crezul corect, adevărat;
2. eliberarea de orice pasiune sau poftă, căci poftele sau pasiunile îl împing pe om să fie părtinitor şi să sprijine părerea sa;
3. să înceapă comentarea Coranului prin Coran;
4. să caute interpretarea cu ajutorul Tradiţiei (Sunnah) despre profetul Muhammed :s. , căci ea explică şi ajută înţelegerea corectă a Coranului. Allah Preaînaltul a menţionat că Tradiţia face Cartea să fie limpede. Allah Preaînaltul a grăit: “Iar ţie ţi-am pogorât Noi Coranul, pentru ca tu să le tâlcuieşti oamenilor desluşit ceea ce a fost pogorât pentru ei, - poate că ei vor chibzui!” (16 : 44). Companionii (sahaba), care au trăit în epoca profetului Muhammed , se adresau lui, dacă înţelegerea vreunui verset li se părea dificilă;
5. dacă în Sunna nu se găseşte explicaţia pentru cele căutate, atunci se recurge la spusele companionilor care au fost contemporani mesajului profetului Muhammed şi pogorârii revelaţiei;
6. după aceea se recurge la spusele epigonilor (tabi’un) care au trăit în vremea companionilor, dar nu l-au prins pe profetul Muhammed în viaţă;
7. cunoaşterea limbii arabe, căci Coranul a fost revelat în limba arabă, iar înţelegerea lui depinde de explicarea cuvintelor şi a sensurilor lor în limba arabă;
8. cunoaşterea fundamentelor ştiinţelor legate de Coran;
9. înţelegerea exactă şi bună a textului.

Bunele moravuri ale comentatorului sunt: buna-credinţă, intenţia corectă, moralitatea, ascultarea şi supunerea în faţa lui Allah, investigarea adevărului, acurateţei şi calea transmiterii, modestia, sentimentul demnităţii, rostirea adevărului cu glas tare, răbdarea, reflecţia, buna pregătire şi îndeplinire

[Civilizatii]

http://www.islamulazi.ro/index.php/component/content/article/66-pri...