Ajunsă la al 19-lea volum, ediția N. Steinhardt nu și-a epuizat punctele de atracție, nici capacitatea de a contribui la o mai profundă înțelegere a personalității autorului.
Cea mai recentă apariție din serie, volumul Varia II, editat de același consecvent și competent Florian Roatiș, încheie restituirea publicisticii neincluse în volum și, în general, a tuturor „așchiilor” pe care acest scriitor prolific le-a risipit, după mult-întârziata sa revenire în presă. (Pentru tot mai vocalii tineri encomiaști ai defunctului regim, reamintesc doar că, după ieșirea din închisoarea politică, în 1964, lui Steinhardt i s-a permis să publice creații originale abia după nouă ani, în 1973: elocventă mostră de „toleranță” și „liberalism”.)
În sumar sunt incluse, prin urmare, cronici, articole, răspunsuri la anchete literare, interviuri, intervenții radiofonice și (întrucât libertatea de exprimare a fost limitată, în perioada comunistă) nu puține inedite, găsite în chilia lui Steinhardt de la Mănăstirea Rohia. Între aceste texte restituite se află mici „bijuterii”, îndelung comentate – cum ar fi faimosul eseu Secretul «Scrisorii pierdute», publicat sub pseudonimul Nicolae Niculescu în revista „Ethos” din Paris, în 1975 –, și un capitol destul de consistent de încercări literare în versuri și proză. Care, dacă nu atestă un puternic talent epic sau liric, demonstrează, dacă mai era cazul, multilateralitatea preocupărilor culturale ale lui Nicolae Steinhardt și complexitatea personalității sale.
Ceea ce mi se pare remarcabil la acest al doilea volum de Varia este faptul că, în pofida caracterului său compozit, se citește cu folos și adaugă o tușă în plus la portretul autorului. Departe de a fi o completare „de serviciu” a ediției, el se poate constitui chiar – tocmai prin varietatea sa, despre care voi vorbi imediat – într-un bun punct de plecare al unei eventuale monografii a operei lui Steinhardt. Pe care o subîntinde, atât cronologic (cel puțin pentru perioada de după închisoare) și tematic, cât și structural. Căci tocmai fragmentele risipite – sau, nu o dată, deliberat diseminate – într-o serie întreagă de publicații, nu neapărat centrale, și în diverse medii, ca radioul, atestă universalitatea preo cupărilor culturale ale „mo nahului de la Rohia”, într-un secol XX marcat tocmai de specializare și atomizare tematică.
Spuneam că prima trăsătură de personalitate care transpare după lectura celor 665 de pagini de cronici, eseuri, însemnări, convorbiri etc. este vastitatea preocupărilor lui N. Steinhardt. O vastitate de mirare, în raport cu epoca (una, cum spuneam, de intensă specializare a autorilor și a limbajelor funcționale) și, mai ales, cu condiția autorului însuși. Ieșit din închisoare în 1964, cu sănătatea deja șubrezită, marcat ani întregi de interdicția de a publica și de „stigmatul” condiției de fost deținut politic, nu cred că pe Steinhardt l-ar fi învinuit cineva dacă s-ar fi refugiat în spațiul privat și în confortul unei sinecuri culturale oarecare. Însă fostul exeget al iudaismului din perspectivă catolică a procedat exact pe dos: îndată ce i s-a permis, s-a dedicat unei activități publicistice bogate, diverse, dând frâu liber curiozității sale enciclopedice. Foarte probabil, a contat acea revelație pe care a simțit-o la scurt timp după eliberare și pe care i-a povestit-o, într-o epistolă, lui Nicolae Manolescu: văzând, la Conservatorul din București, afișul unor conferințe pe teme, până nu demult, prohibite, a resimțit din plin perplexitatea evidenței că, în contextul micului „dezgheț” dintre 1964-1971, se poate face din nou cultură.
După nouă ani în care apariția numelui său a fost permisă numai sub traduceri din literatura universală (facilitate, spune editorul Florian Roatiș, de Mihai Șora și Vladimir Streinu), începând din 1973, Steinhardt a început să semneze regulat în presa literară. Mai întâi în „Viața Românească”, apoi și în „Secolul 20”, „Steaua”, „Tribuna”, „Familia” și altele. Dacă revenirea în literatura română propriu-zisă s-a făcut cu cronichete artistice și literare, găzduite la rubrica Miscellanea, ba chiar și la Revista revistelor, încetul cu încetul, „aripile” culturale ale eseistului s-au deschis și au acoperit teritorii tot mai variate, de la creația literară și plastică actuală la literatura, muzica, teatrul și gândirea universală.
Articolele sale acoperă, de fapt, o gamă uluitoare de preocupări și, chiar dacă nu se poate vorbi în toate de o competență specializată, e evident că avem în N. Steinhardt un al doilea mare risipitor de idei din cultura română, după Tudor Vianu. Ceea ce unifică, să zicem, cronica plastică la Dumitru Ghiață cu cea literară la Bedros Horasangian și glosele „mateine” cu considerațiile despre civilizația macedoneană în Grecia, este libertatea spiritului care, înzestrat cu o cunoaștere enciclopedică, își află în cultură un spațiu de fugă. Nu un refugiu, ci o eliberare: mai întâi, de spectrul celor două temnițe (cea mică, din care abia ieșise, și cea mare, a României comunizate), apoi, de cel al „omului nou”. Ipostaza estetică a omului, pe care o regăsește în arte, în filosofie, în istoria culturii, reprezintă mângâierea și, totodată, singura răzbunare acceptabilă, potrivit eticii creștine, pentru chinul de a vedea – în pușcărie, ca și în libertatea limitată de după – un alt chip al umanității: cel al „spiritului primar agresiv”, de care vorbea Marin Preda.
Această „recoltă” publicistică vastă și variată contrazice, o dată în plus, stereotipul monahismului ortodox „dogmatic” și „închistat”. Există în ortodoxie, neîndoielnic, nenumărați călugări și călugărițe refractare la cultura laică, însă monahismul are, și el, valoarea celui care îl practică. Steinhardt nu și-a schimbat identitatea spirituală după ce a îmbrăcat rasa monahală, ci, rămânând un exemplar călugăr, și-a păstrat libertatea de gândire și curiozitatea sa literară și artistică. Se poate spune, dimpotrivă, că Mănăstirea „Sfânta Ana” de la Rohia i-a ocrotit splendidul exercițiu al spiritului, dovedind că numai într-o înțelegere îngustă a ortodoxiei, aceasta intră în coliziune cu cultura laică.
A doua observație care se poate face, după lectura prezentului volum, este că N. Steinhardt nu a fost un naiv. Libertatea de care a beneficiat, după eliberarea din 1964, nu a fost completă. Regimul i-a îngăduit, într-un târziu, să revină în spațiul public, dar revenirea nu a fost deplină. Marea majoritate a articolelor sale au fost găzduite sau de-a dreptul destinate unor reviste „de nișă” ori din provincie, aflate, așadar, mai departe de ochii cenzurii. Când a dorit să publice un text ce intra în conflict fățiș cu ideologia dominantă (cum a fost Secretul «Scrisorii pierdute», al cărei „secret” consta, după cum a arătat George Ardeleanu, tocmai în mesajul antitotalitar din subtextul exegezei capodoperei caragialene), a recurs la un pseudonim și o publicație din exil. Lui Steinhardt nu i s-a permis, în mod evident, să devină un reper cultural de prim-plan, statut la care a acces numai postum, după prăbușirea comunismului. Până în 1989, condiția sa a fost cea de mare ocultat, tolerat, cu toate „bubele” sale politice, dar nu încurajat.
Cu atât mai mult, cu cât regimul a avut de-a face cu un spirit tenace, care a refuzat să îmbătrânească. Interesul lui Steinhardt pentru literatura generației optzeci, pentru suprarealism și, în general, pentru arta neleneșă atestă o vădită dorință de a recupera, de a trăi în prezent, a celui căruia i se furaseră atâția ani din viață. Ca și alți foști deținuți politici sau scriitori aflați un timp sub interdicție (de la Nicolae Balotă la Alexandru Piru), „călugărul de la Rohia” a revenit în cultură cu un apetit prodigios și cu o râvnă pe care activitatea sa antebelică nu o lăsa să se întrevadă. Preluând o celebră formulă din memorialistica recluziunii politice, spiritul lui Nicolae Steinhardt s-a îndoit, sub vremi, modificându-și metabolismul cultural, dar nu s-a frânt. Convingerea sa în puterea culturii de a-l salva spiritual pe omul modern, aflat la noi sub zodia unei ideologii opresive, reprezintă, în fond, echivalentul laic al mântuirii prin credință.
Cei care văd în asta o dovadă de naivitate sunt îndemnați să parcurgă ediția.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius