Din istoria Marinei Militare (V): Anii ’20 – modernizarea flotei

[altmariuscultural]

http://www.rador.ro/2020/07/29/din-istoria-marinei-militare-v-anii-...

După Primul Război Mondial, flota militară a fostului Imperiu Austro – Ungar a fost împărțită între statele învingătoare. Din navele care au revenit marinei române, Divizia de Dunăre a primit în 1921 trei monitoare fluviale, care, împreună cu cele patru existente și cu șapte vedete de siguranță, au format o puternică forță fluvială.  În aceiași ani, 1920 – 1921, au fost achizițioante din Franța patru canoniere dragoare și din Italia șase șalupe torpiloare – armă nouă a războiului naval. Principalele unități ale flotei de mare au fost contratorpiloarele Marăști și Mărășești comandate de România încă din 1914, la Șantierul naval Pattison din Neapole. Câțiva ani mai târziu (1930), în cadrul Diviziei de Mare au intrat două distrugatoare (Regele Ferdinand și Regina Maria) construite  la același șantier din Neapole. Aceste nave moderne aveau în dotare, alături de artilerie, și tuburi de lansat torpile.   Pentru controlul lucrarii și pentru familiarizarea cu un nou  tip de torpilă,  s-a hotărât trimiterea la Neapole a unui proaspăt absolvent al Școlii de Maiștri. Pentru această misiune a fost ales Gheorghe Bucur :   

 

 

„După ce s-a terminat  iarna ’24 – ’25, la Școala [de Maiștri] a venit în inspecție un  contraamiral, care s-a răţoit la comandant: “Ce, noi avem nevoie de oameni învăţaţi? Noi avem nevoie de specialişti aici, nu de studenţi!” Şi am fost toți îmbarcați  pe diferite vase. Eu am fost repartizat pe Distrugătorul Mărăşti. Distrugătoarele Mărăşti şi  Mărăşeşti erau la Arsenal la Galaţi. Pe aceste distrugătoare  noi eram practicanţi.  La Galași erau niște  italieni – un inginer  şi un maistru specialist în reparaţii de turbine Solentino. Așa că, până primavara, distrugătoarele au fost reparate și au fost gata de marș.  Am venit cu ele la Constanţa, unde ne-am pregătit pentru plecarea în Italia. În Italia navele trebuiau modernizate, armamentul îmbunătățit. Și în luna iulie am plecat la drum. Am trecut prin Bosfor, prin Marea de Marmara, prin Marea Egee şi ne-am oprit la Pireu. De ce? Pentru că aceste nave consumau foarte multă păcură  și  nu puteam să mergem direct la Neapole. Și la ieşirea din Corint ne-a prins o furtună puternică.  Și furtuna m-a prins la cârmă. Vă rog să mă credeţi că am stat la cârmă șase ore.   Nu puteau să mă schimbe, pentru că nu puteau oamenii să iasă pe punte, că îi luau valurile! După șase ore s-a montat o parâmă de la pupa la prora care se numea “ţin-te bine”. Așa a putut să vină să mă schimbe  ca să mă odihnesc şi să iau masa.

Am ajuns la Neapole. La Neapole era un şantier unde  complectau navele cu diferite aparate. Cum am venit, am fost  luați în primire.  Ne-au schimbat tunurile, a demontat postamentele… Prima dată când am văzut şi eu sudură, cum găureşte niturile şi iau niturile complete. Toată vara s-a lucrat la montarea tunurilor. Distrugătoarele astea aveau în  faţa comenzii, la prora, două tunuri – unul în tribord şi altul în babord.  Aceste tunuri nu aveau un câmp mare de tragere pentru că se încurcau reciproc.    Atunci s-a pus la centru un tun cu două ţevi, care putea să tragă şi în dreapta şi în stânga.  Acest tun se putea manevra.  Putea să tragă în ambele borduri! Şi s-a mai pus un tun la pupă,  chiar în faţa careului, tot cu două ţevi.  Între coşuri şi pupă,  pe un suport, a fost montat un tun cu o ţeavă. Distrugătorul mai avea mitraliere și tuburi de torpilă… două într-un bord şi două într-un bord. Torpile Whitehead cu patru cilindri în stea.  Ne-am întors în ţară… cu distrugătoarele  lustruite, frumoase, cu tunuri noi… Toamna toţi elevii  au fost debarcați.  Am venit la şcoală, am dat examene de absolvire a şcolii. Am reuşit zece. Am ieşit maiştri stagiari. Ne-a îmbrăcat statul cu manta şi haine de trupă. Galoanele le purtam la mâna stânga: o tresă de stagiar, îngustă de vreo zece milimetri. Şi, în 1927, m-am îmbarcat pe distrugătorul Mărăşti. La Constanța, la Dana militară zero erau diferite construcţii:  ateliere care deserveau navele, ateliere dpentru torpile,  o magazie unde mine și torpile erau ținute   pe nişte duşumele de lemn. Acolo am văzut prima dată şi noi torpilele demontate. În Marina Militară erau doar doi  maiştri-torpilori: unul la Sulina și altul la Constanța.  Cei doi maiștri nu cunoşteau torpilele în amănunţime; știau numai să le deschidă valva, să le pornească motorul. Atât ştiau ei! Pentru noi s-a făcut o  anexă din lemn lângă magazie. Vreo patru elevi am fost repartizați să lucrăm la torpile. Ce făceam? Mai mult stricam decât… făceam treabă. Când demontam o torpilă, ne rămâneau piese de schimb! Afară de asta, n-aveam dexteritate la strâns şuruburile, le rupeam… Aşa a fost atunci! Când s-a ivit ocazia, s-a comandat la Neapole torpile pentru distrugătoarele Regele Ferdinand şi Regina Maria. Dintre toţi  maiştri, șefilor li s-a părut că… eu am mai mult talent la meserie!  Așa că am primit  ordin  să mă prezint la Divizie imediat. M-am îmbrăcat şi am plecat! Când am ajuns la Divizie mi s-a spus: “Mâine dimineaţă trebuie să pleci la Bucureşti! Îţi faci hainele civile în noaptea asta.” Mi-au dat 6000 de lei, o sumă mare atunci,  m-am dus la croitor am plătit şi dimineaţa la şase mi-am luat hainele. La opt am plecat la Bucureşti.  Aici mi-au spus că am fost trimis într-o comisie de supraveghere a torpilelor şi tuburilor de lansare pentru distrugătorul Regele Ferdinand şi distrugătorul Regina Maria. Am luat caietul de sarcini și toată documentaţia pentru construcţia torpilelor. La Neapole am găsit un locotenent român care mă aștepta. S-a bucurat foarte mult când m-a văzut că am venit cu actele de care avea nevoie. Imediat a început şi construcţia torpilelor. Aveam 24 de torpile şi patru  tuburi de lansare pentru distrugătoare.

Respectam caietul de sarcini: la toate piesele turnată se lăsa o baretă pe care se făceau diferite probe – ruptură, întindere, după cum scria în caietul de sarcină.  Adică se verifica  calitatea materialului. Şi eu mă ocupam cu treburile astea.  Am văzut  că torpilele  nu prea dau rezultate bune. “Domnule locotenent, cu torpilele astea ne-am păcălit! Nişte porcării de torpile: greu de montat, îţi rupi degetele… piesele sunt înghesuite …” A venit şi s-a convins.  A făcut raport la Bucureşti  şi-a cerut plecarea în ţară, că el nu răspunde de aceste torpile. A fost înlocuit de un locotenent comandor. În timpul ăsta eu  am  văzut  cum se toarnă piese, am văzut  cum se montează giroscopul, aparatul de aprindere… Nu m-am mulţumit numai să văd. Eu am lucrat efectiv la torpile, la reglarea giroscopului.  Lucram cu meseriaşii; acolo eu am învăţat meserie, la ei.  A trecut anul ‘931… și a venit anul ‘932.  Toamna au început lansările de torpile pentru recepţie.   La recepţie, eu mă ocupam mai mult de giroscop pentru ca torpila  să meargă  în linie dreaptă, să nu devieze. (….)  Am venit în ţară.  Toamna au venit în țară  toate torpilele comandate. Acum ne trebuia la Constanța un atelier de torpile cu utilaje, cu strunguri… că  torpila nu e jucărie, aici e mecanică fină….  nu e un  proiectilul pe care  îl bagi pe ţeavă şi îi ai drumul; Şi s-au consturit două clădiri! O clădire: atelier de torpile dotată cu tot ce am cerut: strunguri, raboteze, freze, bormașini… toate cele necesare unui atelier.  Plus de asta, aparate de control care erau puse pe perete, 40 de butelii de aer comprimat pe care le încărcam cu un compresor englez, cu motor electric. Pe urmă am mai primit două motoare diesel. A doua clădire a fost o magazie  în care aveam rastele pe care am pus torpile. În atelier am lucrat eu singur cu marinari, cu  meseriaşi pe care îi alegeam eu de la batalionul de recruţi.  Zece inşi în fiecare an! Era destul să găsesc unul bun, ca ăla să găsească alţi şi să mi-i aducă. Eu aveam întâietatea să-mi aleg meseriaşi buni! Eu multe lucruri  am învăţat de la ei, nu mi-e ruşine să spun. Am învăţat multe lucruri de la ei”.

[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 2001]