Izolarea monahului

[altmariustotal ortodox]

Pustnicul nu este bolnav. Cel care se retrage printre stânci, se retrage în peşteri, într-o chilie, într-o mănăstire, nu face aceasta pentru că vrea să se închidă în sine însuşi şi astfel să se zădărnicească. Nu o face mişcat de dispoziţia bolnăvicioasă de care suferă omul contemporan în oraşele mari. Acesta o face pentru că a constatat, cel puţin pentru sine, că ducându-se acolo, va deschide acea fereastră despre care am vorbit, va deschide acea uşă, cu harul şi ajutorul lui Dumnezeu, şi către Dumnezeu şi către ceilalţi oameni.

Avem astfel de exemple concrete de pustnici, asceţi, care s-au retras acolo şi au deschis atât de larg inimile lor, încât nu doar că încap în ei toţi oamenii, ci îi atrîfi ei pe toţi oamenii şi simt precum apostolul Pavel, care spunea despre sine, scriindu-le filipenilor, că-i are în inima sa.

Ingăduiţi-mi, să mă refer la cazul unui monah, despre care am mai vorbit. In Sfântul Munte, mai concret în cel mai anevoios loc din Sfântul Munte, numit Karoulia, unde se urcă şi se coboară pe frânghii şi se trăieşte, mai mult, cu smochine sălbatice decât cu pâine şi altă hrană, un ascet, care a plecat de la mănăstirea în care era închinoviat şi a mers în acest loc sălbatic, ajunsese intr-un asemenea punct încât se ruga cu lacrimi, multe ceasuri din zi şi multe din noapte, ca Dumnezeu să ducă lumea
întreagă în rai şi pe el să-l lase afară.

Poate că noi nu putem înţelege ce înseamnă aceasta. Dar, dacă ne gândim că un om care, nu numai că a părăsit lumea, dar şi mănăstirea, ca să meargă în pustie să-şi mântuiască sufletul său, în cele din urmă l-a jertfit şi pe acesta, şi dacă ne gândim că acest om este în toate minţile - fiindcă şi un om care nu este în toate minţile ar fi putut face asta - dacă ne gândim că omul acesta cugetă raţional, că omul acesta ştie ce caută, ştie ce vrea, dacă gândim în felul acesta, înţelegem, atunci, la ce nivel de sfinţenie, la ce nivel de deschidere către iubirea lui Dumnezeu, de deschidere către ceilalţi oameni a ajuns acest ascet. Pentru noi, cei care trăim în lume, ar trebui să se întâmple o minune nemaiîntâlnită, nu ca să ajungem la un asemenea nivel, ci ca să avem o fărâmă din trăirea lui.

Aşadar, una este izolarea aceasta, închiderea aceasta, plecarea cuiva de lângă ceilalţi, care este boală şi este caracterizată astăzi de către psihologi - de ce nu şi din latura duhovnicească? - ca boală a omului contemporan; aşadar, una este aceasta, şi alta este ceea ce fac asceţii, pustnicii, sau chiar ceea ce face cineva care este în lume şi se străduieşte să trăiască precum pustnicii şi asceţii.

Prin urmare, dacă nu avem iubire adevărată, dacă nu ne ataşăm de ceilalţi oameni sau nu suntem duşmănoşi faţă de ceilalţi oameni, e nevoie să ne cercetăm mai în adâncime, nu cumva suntem foarte izolaţi, foarte închişi în noi înşine, nu cumva în adânc suferim de, ceea ce Părinţii numesc, întreagă în rai şi pe el să-l lase afară.

Poate că noi nu putem înţelege ce înseamnă aceasta. Dar, dacă ne gândim că un om care, nu numai că a părăsit lumea, dar şi mănăstirea, ca să meargă în pustie să-şi mântuiască sufletul său, în cele din urmă l-a jertfit şi pe acesta, şi dacă ne gândim că acest om este în toate minţile - fiindcă şi un om care nu este în toate minţile ar fi putut face asta - dacă ne gândim că omul acesta cugetă raţional, că omul acesta ştie ce caută, ştie ce vrea, dacă gândim în felul acesta, înţelegem, atunci, la ce nivel de sfinţenie, la ce nivel de deschidere către iubirea lui Dumnezeu, de deschidere către ceilalţi oameni a ajuns acest ascet. Pentru noi, cei care trăim în lume, ar trebui să se întâmple o minune nemaiîntâlnită, nu ca să ajungem la un asemenea nivel, ci ca să avem o fărâmă din trăirea lui.

Aşadar, una este izolarea aceasta, închiderea aceasta, plecarea cuiva de lângă ceilalţi, care este boală şi este caracterizată astăzi de către psihologi - de ce nu şi din latura duhovnicească? - ca boală a omului contemporan; aşadar, una este aceasta, şi alta este ceea ce fac asceţii, pustnicii, sau chiar ceea ce face cineva care este în lume şi se străduieşte să trăiască precum pustnicii şi asceţii.

Prin urmare, dacă nu avem iubire adevărată, dacă nu ne ataşăm de ceilalţi oameni sau nu suntem duşmănoşi faţă de ceilalţi oameni, e nevoie să ne cercetăm mai în adâncime, nu cumva suntem foarte izolaţi, foarte închişi în noi înşine, nu cumva în adânc suferim de, ceea ce Părinţii numesc, iubire de sine. Adică nu cumva suferim de ceea ce ne face să ne gândim doar la noi înşine, în chip egoist, nu cumva avem iubire bolnăvicioasă, demonică aş zice, iubire de sine.

Arhim. Simeon Kraiopoulos

Te cunosti pe tine insuti, Editura Sophia

Cumpara cartea "Te cunosti pe tine insuti"