Dramaturgul de limbă maghiară Csaba Szekely are treizeci și opt de ani. Este născut la Tîrgu-Mureș, a studiat la Cluj și, din anul 2009, anul debutului său, a primit nenumărate premii importante pentru scriitura lui. De pildă, premiul oferit de BBC pentru cea mai bună piesă europeană în 2009 – Vă plac bananele, tovarăși? – prima sa piesă sau „Imision Award”, valorosul premiu acordat de Societatea autorilor din Marea Britanie în 2013. Un debut remarcat și premiat afară… Au urmat premii în Ungaria, pentru Trilogia minelor – Flori de mină, Orb de mină, Apă de mină, în Cehia. Csaba Szekely este un autor montat și în teatrele din România, atît în limba maghiară, cît și în limba română. Profund și subtil în problematică, mergînd în adîncimi psihologice, sociale, în tipologii decupate minuțios din realitatea recentă, dramaturgul are o măsură extraordinară să introducă în replică sau în situație, ludicul, umorul pe muchie de cuțit, un tip de analiză care își menține echilibrul pe firul de sfoară al istoriei. Măsura se regăsește în structura dramaturgică, în balansul unui anumit tip de cinism, al ironiei, în dinamica fiecărui personaj, dar și în aceea a relației dintre ele. Acum cîțiva ani, poate că și din pricina traducerilor în limba română, părea că-mi scapă ceva din umorul extrem de special al acestui dramaturg. Că nu trece rampa ceea ce intuiesc, de fapt. Isabela Varro îl traduce minunat în limba română pe Csaba Szekelz și asta m-a ajutat să gust verbul și să-i pot aprecia harul. Astăzi vorbim despre una dintre cele mai acute scriituri prezente, din fericire, în repertoriul unor teatre din țară. Acolo unde regizorii sau directorii sînt interesați de textul de teatru contemporan și autohton. Deci, în puține locuri. În ediția de anul trecut a Festivalului Național de Teatru, spectacolul 10 produs de Teatrul Național „Radu Stanca“ din Sibiu și pus în scenă cu inspirație și multă atenție la situații și interpretare de regizorul Radu Nica, are o cotă clară a valorii și datorita textului scris de Csaba Szekely. Asumat și decodat minunat de toată trupa de creatori stimulați de regizor și de vigoarea piesei, a încărcăturii poveștii.
La Teatrul Act am văzut acum cîțiva ani Apă de mină. Același text pus și la Tîrgu-Mureș, ceva înainte. Mi s-a părut mai bine la Act și datorită unui anumit meșteșug în interpretare, și mă gîndesc la Virginia Mirea, în primul rînd. Un spectacol cu actori bine aleși, dar cu o istorie nefericită și bîjbîită îndelung în facere. Cred că piesele lui Csaba Szekely, prin forța și prin ceea ce îi atrage pe actori în replică, în identitatea personajelor, aduc împreună echipa de creatori, dar și spectatori foarte diferiți ca nivel de receptare. Și asta cred că este esențial pentru sensul dramaturgiei. Zilele trecute am văzut Nu regret nimic, tot la Teatrul Act, care a avut premieră în toamna aceasta, după ce în primăvară avea loc premiera absolută la Teatrul de Nord din Satu-Mare, trupa „Harag Gyorgy“ cu același text semnat de Csaba Syekely, în regia lui Lendvai Zoltan. Mărturisesc că m-a surprins subiectul și mai ales că s-a scris o piesă despre ceva ce nu a fost analizat serios la noi la nivel larg, nu a fost trecut în vreun manual de istorie sau psihologie. S-au scris cîteva cărți remarcabile, au fost publicate documente, s-au făcut emisiuni, dat nu am făcut destul și constant ca oamenii de orice vîrstă, care au trăit în anii duri ai comunismului sau sînt născuți după 1989, să afle exact ce se petrecea cu adevărat lîngă noi. Într-o realitate aflată în proximitate și aproape necunoscută. Ce atrocități cumplite, care au continuat teroarea și bestialitatea ireale din pușcăriile comuniste de pe vremea lui Dej, pînă la căderea lui Ceaușescu. Într-o formă sau alta, poate că în altă manieră, cu alte mijloace, poate mai puțin barbare, nu știu, unele tipuri de teroare și de anchete au mers și după 1990. Securitatea nu a murit în noaptea în care s-a născut democrația. Mai toți torționarii nu regretă nimic. Conștiința este zero. Au crezut că sînt de folos binelui poporului. Asta trîmbițează și azi. S-au îndoctrinat singuri, dacă a fost cazul, pînă creierul a fost absolvit de urmele păcatului. Cam acesta ar fi și subiectul piesei lui Csaba Szekely, care se află în repertoriu și la Satu Mare, și la București. Aș spune că regizorul Lendvai Zoltan, invitat din Ungaria, tratează tema ceva mai atent la nuanțe și la substanță. Un fost colonel de Securitate care se pensionează imediat după 1989 trăiește singur într-o locuință mai mult decît sordidă dintr-un bloc banal. Soția, medic pediatru, a murit, iar fata, plecată din țară, l-a renegat cînd a aflat în timpul studenției cu ce s-a ocupat tatăl. Marginal, neconectat la lumea de dincolo de apartament, fără familie, Dominik nu regretă nimic. Nici bătăile crunte administrate celor care ascultau Europa liberă, nici metoda de teroare care îi purta numele, nici gradul ridicat al violențelor și al umilințelor provocate. După mulți ani, cam șaptesprezece, este vizitat de un fost coleg mai tînăr, Alex, încă activ, care îl solicită pentru o ultimă misiune. Camera lui Dominik devine un spațiu în care păcatele se urcă pe pereți. Zeci de complicități în anchete oribile, în bătăi animalice. Nici un vinovat. Ca în recenta sentință dată în cazul morții lui Gheorghe, Babu, Ursu. Cei trei torționari puși să-l omoare au fost achitați zilele trecute. După treizeci de ani de democrație. Înspăimîntător. Dominik și Alex își întind peste tot demagogia de doi bani. Au apărat statul de trădători. Au caftit zdravăn, împreună, de exemplu, o femeie însărcinată pentru că s-a presupus la un moment dat că făcea avorturi. Că n-a fost adevărat, asta s-a scurs ca fulgerul în pămînt. Copilul din burtă a supraviețuit, în ciuda loviturilor, este o tînără de cam șaisprezece ani, este vecina lui Dominik, s-a născut cu o malformație la inimă și singura șansă la viață este un transplant de patruzeci și ceva de mii de euro. Pentru asta Dominik acceptă sarcina de serviciu abjectă propusă de Alex. Rezolvă treaba, dar nu primește banii promiși. Țeapă. Execuții scurte între oamenii serviciilor.
Piesa este bine structurată mai cu seamă în prima parte, în dialogul celor doi securiști. Odată cu intrarea tinerei Eliza, povestea devine siropoasă, se diluează, Dominik se îmblînzește cam neverosimil, vorbește, o apără de violența tatălui, se luptă pentru viața ei. Mă rog, fata regăsită, cumva, iubirea. Puțin telenovelistic. Există, deci, la nivelul scriiturii o fractură în text. Mai bine mascată în montarea lui Lendvai Zoltan. Cheia în care își construiește spectacolul regizorul Eugen Gyemant este una minoră. Din toate punctele de vedere. Din păcate. Actorii Lucian Iftime (Dominik) și Dan Rădulescu (Alex), lăsînd la o parte că nu simt lumea aceea, sînt prea tineri, poate că nici asta nu ar fi o problemă dacă ar exista în spate o documentare aplicată și minuțioasă, au indicația să joace mai degrabă doi șmecheri, unul mai ciufut, altul mai uns cu alifii recente, în trend vestimentar și plin de fițe de doi bani. Interpretarea pare concentrată pe „vrăjeală“, pe gesturi fără sens – Dominik lovește un sac spectaculos de box numai pe intrarea spectatorilor, pe urmă, îl lasă baltă, în momente de tensiune se adresează cîte unui spectator, îi face cu ochiul, deși convenția mizanscenei nu pare să fie asta. Alex în trening își piaptănă unsuroasa frizură cu lama unui cuțit. Fiecare personaj ajunge în scenă pe unde vrea. Și iese la fel. Sînt patru intrări pe scena de la Act. De ce să nu dăm dinamică dialogului? Cum altfel, decît folosindu-le pe toate. De ce? N-am înțeles. Cum se definește spațiul? De unde vin personajele? Unde ies? De ce cam toate replicile sînt însoțite de un potpuriu ales ca un fel de comentariu lejer, de vară, la ce se vede, la ce se spune? Ar fi muzica o încărcătură emoțională care lipsește altfel cu desăvîrșire? Ca și acel du-te vino al Elizei(Irina Antonie), inutil, presărat cu atitudini multe și mărunte, începute și abandonate? Să fie Eliza un fel de Lolita cum sugerează regizorul Gyemant? Nu cred. Nu are argumente solide. Doar glumițe. Multe. Prea multe glumițe în acest spectacol care nu diferențiează momentele cu greutate de cele de pasaj, umorul de banc, ludicul de prosteală. Mi se pare o miză redusă pentru text și pentru acest spectacol, o „estetică“ – redusă la o voce de teatru radiofonic, cea a lui Lucian Iftime, nelucrată, cam aceeași cap-coadă, la Ave Maria a lui Schubert, la un sac de box ca element de decor, cîteva cîntecele care habar n-ai de unde se aud, de la vecini, de peste tot, tot timpul, de multe ori explicitînd ce se întîmplă în fața ochilor. Cu alte cuvinte, să conteze doar timbrul unui actor, cel al lui Lucian Iftime – care, din păcate, se bazează prea mult pe asta cam în tot ce face – fără să fie abordate temeinic relațiile dintre personaje, accentele în frază, nuanțele, schimbările de registre – mai ales că cei trei actori duc, în principiu, cam orice provocare, mi se pare puțin ofertant. Chiar și pentru un exercițiu de școală. Nu există nici o tentativă de echilibristică prin mentalul vinei. Și a vinovaților care nu regretă nimic.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius