Editura "Sapientia": Trei noi cărţi

[altmariustotal catolic]

La Editura "Sapientia" au apărut cărţile: Strategii inovative în predarea religiei, scrisă de Petru Sebastian Tamaş (coordonator), Bioetica, educaţia şi familia, scrisă de Maria Luisa Di Pietro şi tradusă în limba română de dr. Gema Bacoanu şi pr. Iosif Agiurgioaei şi Revoluţia biopolitică: alianţa nefastă dintre materialism şi tehnică, scrisă de Vittorio Possenti şi tradusă în limba română de Silvia Zamfir.

*

La Editura "Sapientia" a apărut recent cartea Strategii inovative în predarea religiei, scrisă de Petru Sebastian Tamaş (coordonator). Cartea apare în colecţia "Cateheză", în formatul 17×24, are 270 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţara la preţul de 25 lei.

Cred că fiecare profesor sau educator a simţit ce înseamnă a intra în sintonie cu elevii, atunci când, făcând apelul în clasă, i-a privit pe elevi direct în ochi, demonstrând şi că îl interesează persoana lor.

Pornind de la acest fapt "banal", putem înţelege cât de importantă este tema relaţiei dintre profesor şi elev, cât de vital este modul profesorului de a se face credibil. De multe ori elevii aşteaptă de la profesorul lor, mai ales cel de religie, nu atât un "profesionist" în materie de predare, dar mai ales un mod de "a fi", pentru că misiunea unui profesor nu este numai de a atinge obiective didactice sau de a forma o normă didactică, dar mai ales aceea de a intra în relaţie cu elevul, ajutându-l în drumul lui de formare pentru viaţă. Este o misiune pe cât de fascinantă, pe atât de complexă şi dificilă. Educaţia se prezintă astăzi ca o misiune complexă, vastă şi urgentă. Dacă nu sunt găsite şi strategiile cele mai potrivite, în această complexitate există riscul să se piardă din esenţial, adică formarea persoanei umane în caracterul ei integru, în special în ceea ce priveşte dimensiunea religioasă şi spirituală.

Educaţia se prezintă astăzi ca o misiune complexă, provocată de rapidele schimbări sociale, economice şi culturale. Misiunea sa specifică rămâne formarea integrală a persoanei umane. Copiilor şi tinerilor trebuie să li se garanteze posibilitatea de a dezvolta în mod armonios propriile capacităţi fizice, morale, intelectuale şi spirituale; ei trebuie să fie ajutaţi să dobândească un simţ ridicat de responsabilitate, să înveţe folosirea corectă a libertăţii şi să participe activ la viaţa socială.

Un învăţământ care nu ar cunoaşte sau ar elimina dimensiunea morală şi religioasă în formarea persoanei elevului, ar constitui un obstacol pentru o educaţie completă, deoarece "copiii şi tinerii au dreptul să fie ajutaţi, fie să evalueze cu conştiinţă corectă şi să accepte cu adeziune personală valorile morale, dar şi ajungând să-l cunoască şi să-l iubească pe Dumnezeu cât mai perfect posibil" (Conciliul al II-lea din Vatican, Declaraţia Gravissimum educationis, 1965) .

Papa emerit Benedict al XVI-lea, vorbind odată profesorilor de religie, a afirmat că "dimensiunea religioasă, într-adevăr, este intrinsecă factorului cultural, deoarece el contribuie la formarea globală a persoanei şi permite transformarea cunoaşterii în ştiinţă de viaţă". În acest sens, predarea religiei catolice are un rol foarte important, pentru că "şcoala şi societatea se îmbogăţesc ca adevărate laboratoare de cultură şi de umanism, în care descifrând aportul semnificativ al creştinismului, persoana este abilitată să descopere binele şi să crească în responsabilitate, să caute confruntarea şi să rafineze simţul critic, să scoată din trecut comori pentru a înţelege mai bine prezentul şi să se proiecteze în mod conştient spre viitor" (Benedict al XVI-lea, Discurs adresat profesorilor de religie catolică, 25 aprilie 2009).

Aduc în memorie şi celebrele cuvinte ale sfântului apostol Paul: "M-am făcut totul pentru toţi, ca să-i câştig măcar pe unii" (1Cor 9,22). Aşa descria apostolul neamurilor activitatea misionară pe care a desfăşurat-o. A folosit toată inteligenţa şi toate mijloacele de care dispunea pentru ca un număr cât mare de oameni să ajungă să îl cunoască şi să îl iubească pe Cristos, iar apoi să se mântuiască.

Ce frumos ar fi ca peste ani, privindu-şi retrospectiv viaţa, profesorii de religie să-şi poată repeta afirmaţia sfântului Paul, mărturisind că şi ei au făcut totul pentru ca elevii pe care i-au avut spre îndrumare să-l cunoască şi să-l iubesc pe Cristos, iar apoi să se mântuiască. Şi la fel elevii de odinioară să poată privi cu admiraţie şi recunoştinţă la dascălii care i-au format pentru viaţă, pentru o profesie, pentru a fi oameni...

Analizată în cheie pedagogică, afirmaţia sfântului apostol Paul invită profesorul de religie la folosirea, pe de o parte, a întregului arsenal de mijloace, metode şi procedee didactice de care dispune didactica modernă, pentru ca toţi elevii să îmbrăţişeze evanghelia şi să o trăiască. Pe de altă parte, sensul afirmaţiei este mult mai complex, acoperind întreaga sferă a personalităţii profesorului (caracter etc.). Sintagma "strategii inovative în predare" nu se rezumă la registrul metodic, bine conturat din punct de vedere pedagogic, ci include şi forţa modelatoare a personalităţii profesorului, precum şi o serie întreagă de factori extrinseci mediului şcolar, ce exercită un rol determinant în percepţia pe care elevul şi-o formează cu privire la viaţa religioasă.

Teoriile psiho-pedagogice moderne insistă asupra faptul că procesul educativ, pentru a fi cu adevărat eficient, trebuie să fie mereu proaspăt, să ţină cont de structura psiho-somatică a celui căruia se adresează, să răspundă nevoilor şi aşteptărilor grupului social, să valorifice la maxim potenţialul celui educat şi mijloacele teoretice şi practice pe care le pun la dispoziţie ştiinţele moderne. Educaţia religioasă realizată în mediu şcolar nu poate eluda exigenţele enumerate mai sus.

Nici o societate şi nici o şcoală nu poate supravieţui pe termen lung şi nici nu poate deveni un adevărat "areopag" de cultură şi civilizaţie dacă nu există o minimă preocupare pentru ca ea să formeze în spirit etic adevăraţi oameni, cu principii, atitudini şi comportamente care facă posibilă convieţuirea paşnică şi armonioasă între persoane şi grupuri diferite, dispuse să se accepte şi să fie în competiţie în acelaşi timp, fără a se anihila reciproc, fără a ajunge la atitudini de fanatism şi fundamentalist religios.

Biserica a afirmat şi îşi revendică dreptul de a contribui la formarea copiilor şi tinerilor prin propunerea religiei ca disciplină de predat în şcoală. De altfel, învăţământul religios este prezent aproape în toate sistemele scolastice europene, în virtutea rolului pe care fenomenul religios îl are în societate şi a modului în care influenţează viaţa socială şi cultura fiecărei naţiuni.

Considerăm că este nevoie ca disciplina "religie" să aibă loc în curricula şcolară, cel puţin ca "un minim necesar". "Minimul necesar" pentru disciplina religie este totuşi un patrimoniu deosebit, care poate şi trebuie să crească prin contribuţia tuturor şi din partea tuturor, dascăli şi elevi. De aceea conceptul de "religie" se întâlneşte cu cel al drepturilor omului, cu cel al capitalului social, al capitalului moral şi al capitalului spiritual, la care predarea religiei poate aduce o contribuţie validă, fără a se reduce la folclor şi fără a se confunda cu fanatismul şi fundamentalismul religios. Este de dorit, ca fiecare cetăţean al ţării să fie format în şcoală în aşa fel încât să poată contribui la progresul material sau spiritual al societăţii atunci când va ajunge la vârsta maturităţii.

"Strategii inovative în predarea religiei", este o lucrare care adună roadele simpozionului cu acelaşi nume, desfăşurat în primăvara anului 2017, sub egida Oficiului pentru Pastoraţia Şcolară şi Predarea Religiei în Şcoli. Manifestarea ştiinţifică la care au participat în special profesorii de religie din întreaga Dieceză Romano-Catolică de Iaşi, precum şi reprezentanţi ai mediului universitar din ţară şi străinătate, a fost bine cotată, mai ales din perspectiva acurateţei ştiinţifice.

Volumul a fost conceput după macheta simpozionului. În partea introductivă, prin intermediul a trei articole, se realizează o abordare a temei din perspective diferite: pedagogică, psihologică şi teologică. Gradul înalt de expertiză al autorilor, unii dintre ei reputaţi profesori universitari, are menirea de a face să pătrundă lumina ştiinţelor moderne şi în domeniul educaţiei religioase, domeniu aşezat adesea, în mod nedrept, la penuria cercetării ştiinţifice.

Articolele elaborate pentru cele două secţiuni ale simpozionului, "Metode şi procedee de organizare a predării şi învăţării la religie" şi "Ipostaze curriculare şi extracurriculare în formarea religioasă a tinerilor", sunt rodul experienţei didactice a câteva zeci de profesori, în special de religie, care au dorit să ofere expertiza lor ca suport pentru o înţelegere globală a procesului educativ, cu referinţă la strategiile didactice moderne. Deşi, din perspectiva acurateţei psiho-pedagogice, articolele sunt perfectibile, ele reprezintă un plus valoare dacă ne raportăm la faptul că vin din zona unei discipline considerată adesea "cenuşăreasa disciplinelor şcolare" sau o "pseudoştiinţă". Dorinţa de a împărtăşi experienţa didactică şi de a deschide noi orizonturi pentru o educaţie religioasă de calitate consider că sunt argumente suficiente pentru a justifica acest demers editorial.

Un cuvânt de preţuire adresez celor care au trudit la organizarea evenimentului şi la editarea acestui volum. Amintesc aici Oficiul pentru Pastoraţia Şcolară şi Predarea Religiei în Şcoală din Dieceza Romano-Catolică de Iaşi, Inspectoratul Şcolar al Judeţului Iaşi, Universitatatea "Al.I. Cuza" Iaşi (Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei; Facultatea de Teologie Romano-Catolică), Colegiul Pedagogic "Vasile Lupu" Iaşi etc.

Exprim totodată un cuvânt de pioasă recunoştinţă doamnei prof. dr. Mariana Georgeta Purţuc, care la un an de la organizarea evenimentului a plecat spre Casa Tatălui. Având o carieră didactică de excepţie, a folosit toate resursele intelectuale şi umane de care dispunea pentru ca educaţia religioasă să fie realizată la cele mai înalte standarde. Tema simpozionului şi a celor două secţiuni sunt marca personalităţii ei. Profesoara Mariana Purţuc a moderat ea însăşi secţiunea "Ipostaze curriculare şi extracurriculare în formarea religioasă a tinerilor".

Dumnezeu să facă rodnică munca tuturor profesorilor, iar la sfârşitul vieţii fiecare să poată spune împreună cu sfântul Paul: "M-am făcut totul pentru toţi, ca să-i câştig măcar pe unii!" (1Cor 9,22)

PS Aurel Percă,
episcop auxiliar de Iaşi

*

La Editura "Sapientia" a apărut recent cartea Bioetica, educaţia şi familia, scrisă de Maria Luisa Di Pietro şi tradusă în limba română de dr. Gema Bacoanu şi pr. Iosif Agiurgioaei. Cartea apare în colecţia "Tratate de teologie", în formatul 17×24, are 250 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţara la preţul de 25 lei.

În ciuda primilor paşi făcuţi în lumea academică şi medicală, bioetica a interesat foarte repede şi lumea învăţământului, cu care împărtăşeşte finalitatea, conţinuturile şi provocările.

Finalitatea: dacă scopul bioeticii este de a identifica valori şi norme pentru acţiunea umană în intervenţia tehnoştiinţelor asupra vieţii umane şi asupra biosferei, iar scopul educaţiei îl reprezintă intenţia şi formarea în ceea ce conferă demnitate acţiunii umane sau valori, era inevitabil de a nu se întâlni în căutarea comună a valorii şi a sensului.

Conţinuturi: temele proprii ale bioeticii (tutela fiinţei umane; semnificaţia vieţii şi a morţii; creaţia; familia; solidaritatea) nu pot să nu facă parte integrantă şi dintr-un proiect educaţional. Este vorba, de fapt, de chestiuni de o aşa importanţă pentru soarta umanităţii, că necesită să fie abordate cu continuitate şi competenţă şi să facă parte din momente de formare pentru a oferi instrumente de evaluare a acţiunii.

Provocări: reflecţia bioetică s-a născut ca răspuns la teama că progresul ştiinţific şi schimbarea contextului cultural ar putea afecta umanitatea şi ecosistemul, punând în pericol însăşi existenţa; urgenţa de a educa în probleme de viaţă vine din conştientizarea că reducerea educaţiei doar la informare a privat noile generaţii de căutarea "adevărului", adevărata raţiune de sinteză dintre libertate şi responsabilitate: "A face ceea ce vreau - scrie Spaemann - e fundamental pentru libertate, însă şi mai important este a putea dori, şi tocmai în sensul de a şti de ce fac ceea ce fac".

Referirea la "adevăr" este esenţială într-un discurs asupra vieţii şi asupra educaţiei: nu în ultimul rând, renunţând la căutarea adevărului - şi în particular a adevărului asupra Omului -, apare riscul de a fi confruntat, pe de o parte, cu comportamente şi alegeri reductive umane şi, pe de altă parte, cu forme de tergiversări şi de pur arbitrar sau de demisie şi de scepticism periculos.

Care adevăr despre om? Aceasta este o problemă serioasă şi decisivă: pentru că numai dacă sunt identificate caracteristicile proprii ale Omului sau ceea ce determină natura şi demnitatea sa, este în măsură să orienteze eforturile educaţionale. "A educa" şi "a forma" sunt cuvinte care etimologic se referă la un scop (primul) şi la o formă (al doilea): Omul le găseşte pe ambele scrise în el însuşi şi drumul pe care trebuie să-l parcurgă nu poate să nu fie conform cu aceste lucruri. Nu putem nega ceea ce suntem: a renunţa la pretenţia anumitor adevăruri despre Om înseamnă a renunţa la a educa.

Prima căreia îi este adresată sarcina educaţională este - chiar cu toate dificultăţile inegalabile - familia; şi în familie, părinţii. Pe de altă parte, aşa cum se menţionează la punctul 16 din Scrisoarea către familii, părinţii "sunt primii şi principalii educatori ai propriilor copii şi au chiar şi în acest domeniu o competenţă fundamentală: sunt educatori pentru că sunt părinţi". Familia, ca loc al procreării, al primirii şi al asistenţei, oferă toate ingredientele necesare pentru a educa, şi mai ales pentru a educa la viaţă. Alegerile procreative, precum şi dimensiunea biologică a filiaţiei, dificultatea de a se confrunta cu boala şi cu procesul pierderii amplifică domeniul de reflecţie şi determină familia să se confrunte şi cu provocările unei societăţi ce are un raport mereu tot mai ambivalent cu viaţa. De la refuzul vieţii (recurgerea la avortul chirurgical sau chimic; căutarea unei "contracepţii" tot mai sigure şi abortive) până la cererea vieţii prin metode de fecundare artificială. De la eliminarea vieţii "inutile" prin alegerea avortului selectiv şi a eutanasiei la dispreţul vieţii care este pusă în pericol de comportamente riscante pentru ei înşişi şi pentru alţii.

Familia - de fapt - valorizează viaţa, contribuie la promovarea unei culturi a vieţii, sărbătoreşte viaţa în cotidian, se află în serviciul tuturor membrilor, mai ales al copiilor, bătrânilor sau bolnavilor. Este vorba de o sarcină importantă, care necesită competenţă şi capacitate de informare şi formare nu numai din partea familiei, însă mai ales din partea tuturor celor care sunt implicaţi în studiul - chiar înaintea problemelor individuale - adevărului despre Om, căsătorie şi familie.

Acest volum, ce vrea să fie o contribuţie la reflecţia asupra bioeticii, educaţiei şi asupra familiei, tratează - pe lângă aspectele meta-eticii (naşterea bioeticii, identitatea bioeticii; etica şi antropologia în dezbaterea bioetică) - câteva teme speciale (avortul, fecundarea artificială, viaţa manipulată: de la embrioni supranumerari la clonare; familia şi genetica; familia şi sănătatea; transplantul de organe; familia şi gestionarea bolnavului grav). Cu o atenţie particulară pentru două domenii ale intervenţiei educaţionale: sănătatea (educaţia pentru sănătate în familie) şi sexualitatea (sexualitatea umană: aspecte culturale, antropologice şi etice). Pentru a simplifica înţelegerea textului, a fost inserat un lexicon al termenilor ştiinţifici utilizaţi.

Maria Luisa Di Pietro

*

La Editura "Sapientia" a apărut recent cartea Revoluţia biopolitică: alianţa nefastă dintre materialism şi tehnică, scrisă de Vittorio Possenti şi tradusă în limba română de Silvia Zamfir. Cartea apare în colecţia "Tratate de teologie", în formatul 14×20, are 210 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţara la preţul de 20 lei.

Secolul al XX-lea a fost secolul totalitarismelor, al democraţiei şi al impactului ştiinţei tehnice asupra omului. Secolul al XXI-lea pare şi mai profund marcat de aceasta din urmă şi de rapiditatea cu care evoluează, în special biotehnologiile, care au ajuns să influenţeze cursul istoriei chiar mai mult decât economia. Istoria se precipită ca o avalanşă şi noi ne chinuim să ţinem pasul cu ea.

Acestea şi multe alte noi posibilităţi biotehnologice arată că suntem chemaţi să luăm hotărâri în condiţii vitrege şi incerte şi că nu putem s-o facem în mod adecvat decât în baza unei idei concrete şi exigente despre fiinţa umană, care nu poate fi sacrificată unui mit al progresului şi schimbării prost înţeles. Rămâne esenţial să înţelegem că tehnica este un proiect uman, care izvorăşte la convergenţa dintre cunoaştere şi putere, şi nu un destin provenit de aiurea. Prin provocarea adusă de biotehnologii reapar concepţia despre om, categoria de persoană şi problema umanismului. Acesta din urmă este în criză astăzi nu doar din cauza folosirii disproporţionate sau hazardate a biotehnologiilor, ci, poate chiar mai mult, din cauza contaminării cu un naturalism scientist care intenţionează să elimine excepţia umană, considerată o moştenire fără temei şi irelevantă, prin readucerea omului la stadiul de animal. Nu se poate replica pe măsură unei asemenea provocări atât timp cât abandonăm conceptul de natură umană şi ne predăm unor culturi istoriciste, marcate de categorii "slabe", postmetafizice, care înţeleg fiinţa umană doar ca pe o expresie naturalistă ceva mai elevată a devenirii cosmice.

Revoluţia biopolitică: în titlul cărţii se insinuează dilema despre biopolitica contemporană şi şansele ca aceasta să se menţină pe calea umanismului şi a respectării omului; sau poate, dimpotrivă, ne va conduce către Biopower, antiumanism sau vreo versiune a Minunatei lumi noi preconizate de A. Huxley. Această nouă instanţă îşi pune problema dacă există un statut al vieţii umane (de la concepţie) ce trebuie recunoscut şi respectat, în ciuda pluralităţii de răspunsuri ale filosofiei morale despre ce este viaţa bună. Atestarea statutului vieţii umane devine principala problemă bioetică şi biopolitică, fiindcă astăzi este ameninţată nu doar etica, ci şi înţelegerea fundamentală a omului, din ce în ce mai strâmtorată de teza materialistă.

Revoluţia tehnologiilor biomedicale, care presupune un control din ce în ce mai strict al scopurilor ultime şi al proceselor vitale, induce schimbări semnificative la nivelul criteriilor de bază care, timp de epoci întregi, au marcat înţelegerea umanului şi cultura. Sunt urmărite în special două obiective: a transforma ideea de fiinţă umană pentru a o reduce, în mare măsură, la elemente biologice; respectiv, a trece de la etica tradiţională la o nouă etică, ce nu mai e bazată pe valori morale absolute, cu caracter deontologic, ci pe o etică tipic utilitaristă, fără deontologie. Prin această dublă mişcare îşi pune amprenta în Occident procesul de secularizare, încă în rapidă desfăşurare, care implică o mutaţie în modul de a înţelege omul şi umanismul. În opinia mea, elementul cel mai semnificativ în gestionarea noilor provocări este cel antropologic, care va fi prioritar pentru noi, mai ales că în cazul multor bioetici şi biopolitici contemporane ceea ce cu adevărat lipseşte sau este redusă la minimum e antropologia. E vădit că rămâne o diferenţă de netrecut între o antropobioetică materialistă, cu o oarecare formă de funcţionalism, şi o antropobioetică ce recunoaşte că fiinţa umană este dotată cu spirit şi poate să spună: non omnis moriar.

O altfel de abordare metodologică şi un alt fel de conţinut se întâlnesc în acele bioetici şi biopolitici, deseori autodefinite drept "laice", unde punctul de plecare este stabilit undeva mai la suprafaţă, pe baza premisei - nu întotdeauna declarată, dar prezentă în subtext - că antropologia de referinţă este cea materialist-funcţionalistă, într-una dintre variantele sale. Asemenea puncte de vedere doresc să întruchipeze o instanţă umanistă mult prea selectivă, centrată, în bună măsură, pe libertatea de autodeterminare a individului. Acestora le lipseşte, în general, o adecvată aprofundare antropologică, omisă nu rareori cu nonşalanţă în favoarea utilitarismului etic şi a tezei materialiste, şi nu ţin cont de necesitatea unei conceptualizări antropologice, principala problemă, aşa cum am amintit, a bioeticii şi biopoliticii. Mult aşteptata naştere a unei noi civilizaţii biomedicale nu poate rezulta doar dintr-o reformă etică.

Esenţa argumentului propus aici este că exigenţa filosofică e de un semnificativ ajutor pentru a dimensiona etic şi biopolitic rezultatele şi evoluţiile biotehnologiilor şi, desigur, pentru a aprofunda noţiunea de persoană, de natură umană, de umanism. În aceste domenii se dovedeşte la fel de important sprijinul religiei, aşa cum ne demonstrează o îndelungă tradiţie. Elementul religios nu poate fi eliminat din accesul la persoană, la demnitate, la discernământul binelui şi răului. Altfel spus, pentru a ne deosebi de materialismul evoluţionist, de secularismul libertar şi de biopolitica ce derivă din acestea, trebuie să ne mişcăm pe un teren unde filosofia omului şi inspiraţia religioasă pot colabora.

Nu-mi rămâne decât să ilustrez pe scurt conţinutul volumului, care nu este nici manual, nici tratat de biopolitică, ci o reflecţie asupra câtorva puncte pe care le consider semnificative în cadrul conexiunii dintre umanism şi biopolitică. Cartea constă din şapte capitole: în primul se aprofundează problema dificultăţilor actuale ale umanismului, riscurile dezumanizării sale şi factorul de rezistenţă reprezentat de noţiunea de persoană. Aceste teme sunt într-un anumit fel reluate în al treilea capitol, care tratează despre dificultăţile proiectelor etice întemeiate pe un secularism şlefuit, despre aportul religiei în sfera publică şi despre paradigme în bioetică. Cel de-al doilea reprezintă o reflecţie despre conceptul polivalent de viaţă şi schiţează cadrul biopoliticii diferenţiate de birocraţie. Al patrulea se confruntă cu conexiunea dintre tehnică şi biopolitică şi pune întrebarea dacă există cu adevărat un imperativ necondiţionat pentru recursul la tehnică, privită ca moaşa unui antidestin, pentru a discuta apoi, pe scurt, teme precum eugenia şi ingineria genetică. În al cincilea capitol atenţia este îndreptată spre caracteristicile de fond ale dezbaterii biopolitice în sfera publică, cu specială aplecare asupra problemei decisive a embrionului uman, asupra dilemei dacă acesta e un individ uman deplin ori nu şi asupra tipului de protecţie de care are nevoie. Ultimele două capitole privesc o altă mare problemă biopolitică, cea a "sfârşitului vieţii", care, precum cea a embrionului, este astăzi discutată oriunde, cu expuneri despre delicata temă a dispunerii ori nedispunerii de viaţă, iar în cele din urmă, abordez problema sinuciderii aşa cum a fost înţeleasă în diferite momente şi la autori importanţi ai tradiţiei filosofice. Închei cu o scurtă concluzie.

Vittorio Possenti

*

Strategii inovative în predarea religiei
Petru Sebastian Tamaş (coordonator), Ed. "Sapientia", 2020, 270 p., 17×24 cm, ISBN 978-606-578-389-8, 25 lei

Bioetica, educaţia şi familia
Maria Luisa Di Pietro, Ed. "Sapientia", 2019, 250 p., 17×24 cm, ISBN 978-606-578-385-0, 25 lei

Revoluţia biopolitică: alianţa nefastă dintre materialism şi tehnică
Vittorio Possenti, Ed. "Sapientia", 2020, 210 p., 14×20 cm, ISBN 978-606-578-388-1, 20 lei