Edouard Lalo - Simfonia spaniola pentru vioara si orchestra

[altmariusclassic]

http://discvinil.ro/produs/maurice-ravel-bolero-edouard-lalo-simfon...

Viaţa compozitorului Edouard Lalo (1823—1892) s-a desfăşurat într-una din cele mai frămîntate perioade din istoria Franţei şi a Europei. Născut la Lille, unde şi-a început şi studiile muzicale cu un elev al lui Beethoven, violoncelistul Baumann, Lalo a trăit cea mai mare parte a vieţii sale in Parisul baricadelor, al insurecţiei din 1830, al revoluţiei din 1848 şi al Comunei (1871). In creaţia instru¬mentală a compozitorului francez, folclorul ocupă un loc considerabil. Din cele trei concerte .pentru vioară ale sale, al doilea a cucerit o faimă universală sub titlul de „Sim¬fonia spaniolă”, iar al treilea este clădit pe teme populare ruse. Edouard Lalo a mai compus un concert pentru vio¬loncel şi orchestră, un altul pentru pian, sonate, trio-uri, o simfonie în soJ minor, o „Rapsodie norvegiană”, o alta clă¬dită pe melodii din regiunea franceză Auvergne. Muzica lui Lalo se caracterizează prin abundenţa melodiilor de esenţă populară, folclorică, prin ritmuri vii şi avîntate, prin claritatea armoniei şi fineţea instrumentaţiei.

„Simfonia spaniolă”, în realitate unul dintre cele mai inspirate concerte pentru vioară şi orchestră din literatura veacului trecut, oglindeşte dragostea deosebită a autoru¬lui pentru minunatul folclor muzical spaniol, dragoste pe care o explică atît frumuseţea şi expresivitatea acestuia, cît si originea iberică a lui Lalo.

Lucrarea este alcătuita din cinci părţi şi se remarcă prin farmecul melodiilor ce o străbat, prin ritmica de viaţă evocînd pitoreştile dansuri spaniole şi mai ales prin admi¬rabila folosire a posibilităţilor expresive ale instrumentului solist. Edouard Lalo era el însuşi un excepţional violonist, iar „Simfonia spaniolă” a fost dedicată de el vestitului violonist de origine spaniolă Pablo Sarasate — bun prieten cu autorul — care a făcut-io celebră şi iubită în întreaga lume.

Din cele cinci părţi ale „Simfoniei spaniole” majoritatea interpreţilor execută în mod obişnuit numai patru şi anume cea dinţii, a doua, a patra şi ultima.

Prima parte, Allegro non troppo, începe energic, în fortissimo, cu un motiv ritmic-melodic, în care este cuprins capul temei principale. După 4 măsuri, vioara solistă reia în fortissimo acelaşi motiv ritmic, legîndu-l de o frază recitativă, intonată cu pasiune şi elocvenţă. Apoi orchestra dezvăluie cu forţă întreaga expresivitate a melodiei prin¬cipale în sonorităţi ample, simfonice. Vioara solistă reintră în acţiunea muzicală cu două arpegii urcătoare şi apoi reia capul ritmic al temei principale, legîndu-l de larga, cantabila intonare a acesteia. Pasaje de strălucire virtuoză şi un episod amplu simfonic, apoi o nouă frază recitată a viorii soliste, fac trecerea spre tema secundara, al cărei lirism şi cantabilitate sînt subliniate de nuanţa „dolce” în care solistul o expune. Aceste două melodii sînt prelucrate în cadrul formei de sonată, de-a lungul celor trei tradiţionale secţiuni — expunere, dezvoltare, repriză.

Partea a doua, în mişcare Allegro molto, prezintă prin ritmica ei vie, capricioasă si plină de fantezie, asemenea dansurilor populare spaniole, ca şi prin melodica ei pătrunzătoare, un sugestiv tablou al Spaniei muzicale. Miş¬carea începe cu un ritm caracteristic de castaniete, marcat în pianissimo de instrumentele de coarde în pizzicato. Din introducerea ritmică a orchestrei se desprinde o figură caracteristică pe care b urmărim uşor de-a lungul întregii mişcări. Vioara solistă îşi înalţă apoi cîntul pe acompania¬mentul liniştit .al orchestrei. La încăput recitată, melodia viorii se amplifică şi se dezvoltă apoi în figuri pline de strălucire ce conduc s>pre încheierea iprimei secţiuni a miş¬cării. Construită în forma unui Scherzo, cu obişnuitul episod median denumit Trio, partea a doua. aduce în cele două secţiuni ale ei o mare varietate de imagini muzicale. In Trio se schimbă şi tonalitatea şi mişcarea, care din Allegro molto devine Poco piu lento. Aici vioara solistă cîntă cu expresivitate o melodie’ de un ritm capricios, ale cărei spirale reproduc anumite intonaţii specifice muzicii mauro-spaniole. După revenirea primei secţiuni a formei de Scherzo, care aduce aidoma melodia şi ritmul iniţial, miş¬carea se încheie într-o treptată estompare a sonorităţii.
Partea a patra, în mişcare lentă, Andante, este de un lirism profund. După o introducere gravă, meditativă, de 17 măsuri a orchestrei, vioara solistă intonează un cînt Jarg şi nostalgic pătruns de accentele unei pătimaşe dureri. Este, în această parte, o emoţie concentrată, pătrunsă de accentele unei adînci tristeţi şi meditaţii. Ritmuri şi into¬naţii populare spaniole se contopesc în cantilenele înfocate ale viorii soliste, care, la un moment dat, se înalţă într-un pasaj strălucitor, deasupra durerii şi melancoliei, într-un lanţ de triluri, în registrul superior.

Finalul „Simfoniei spaniole”, compus în forma clasică a Rondoului, este construit .pe principiul revenirii periodice a unei teme-refren, ale cărei accente ritmice, subliniate de orchestră şi de instrumentul solist, amintesc de dansul popular spaniol denumit Malaguena. O a doua melodie, în mişcare mai .încetinită, Poco piu lento, aduce în desf㬺urarea ei ritmul bine cunoscut al dansului denumit Habanera.

V. CRISTIAN