Suferinta si nadejdea mantuitoare

[altmariustotal ortodox]

Nadejdea mantuitoare

Putine sunt sufletele care se incred cu sinceritate in Dumnezeu si nu sunt egoiste, iubitoare de sine. Cei mai multi, daca nu trec prin momente grele de suferinta nu vor invata niciodata lectia smereniei, a caintei, a rugaciunii adevarate. Se poate ca oamenii sa se roage, dar rugaciunea adevarata care mantuieste sufletul, n-o vor avea daca nu vor trece prin furcile caudine ale suferintei care mantuieste sufletul.

Chiar daca esti smerit, te caiesti in adancul sufletului tau esti tot in intuneric, in razvratire. Trebuie sa te silesti sa porti greutatile ca sa te izbavesti de raul pacatului sa te lepezi de omul cel vechi. Asadar omul din punct de vedere spiritual trebuie sa treaca prin greutati, altfel sufletul lui nu se linisteste, nu se caieste. Trebuie ca omul sa treaca prin mai multe ispite si cand simte ca nu mai rezista sa se predea in intregime lui Dumnezeu si sa se lepede cu desavarsire de sine si va respinge tot ce l-a tinut legat.

In aceste situatii, omul nadajduieste sa aiba vesti bune. Deseori se intampla aceasta, si de unde crede ca a venit pur si simplu sfarsitul, ca nu mai rezista ca se sufoca, ca se va pierde sufletul lui si toate se tulbura ca intr-o vijelie, poate sa fie doar "o boare de vant". (Sfantul Atanasie)

Aceasta trece repede, se indeparteaza, iese soarele. Asa se intampla si cu sufletul la sfarsit, vine mila lui Dumnezeu, vine odihna, vine linistirea.

"Am trecut prin foc si apa si ne-ai pus pe noi la odihna" (Psalm 65,12).

Acesta este un adevar, o realitate. Sa nu ne pierdem niciodata nadejdea, intotdeauna s- o pastram. Cu toate ca Dumnezeu randuieste lucrurile sa se intample asa ca, atunci cand vine pala de vant omul sa reziste, vine din nou ceasul in care isi pierde nadejdea, insa exista in adanc o nadejde pe care el o poarta. Cand cineva deznadajduieste, impreuna cu nadejdea pe care o pierde, se desprinde si egoismul, pleaca din suflet toate relele omului vechi. Ramane in sufletul lui doar nadejdea mantuitoare.

Astfel, omul se leapada de sine, se smereste, se increde in Dumnezeu si nadajduieste cu adevarat in Acesta. Astfel vine vestea cea buna de dimineata: "Auzita sa-mi fie mie dimineata mila Ta, ca intru Tine am nadajduit!" In timp ce ne aflam pa calea lui Dumnezeu, ni se deschid incontinuu drumurile. Cu cat se vadeste mai mult Dumnezeu, cu atat ne lumineaza mai mult lucrurile si le aseaza pe fagasul lor. De aceea omul trebuie sa-l urmeze pe Domnul pentru ca acesta este Calea, Adevarul ,Viata, Virtutea.

Vizireanu Fulvia