Cei mai mari dintre Părinții deșertului se caracterizează printr-o smerenie imensă. Smerenia este calea de acces către memoria posterității. Cu cât asceții au trăit mai discret, cu atât lumea își amintește de ei și de cuvintele lor cu mai multă claritate. Aceasta este și situația avvei Pimen, care nu doar cunoaște smerenia din interior, din propria experiență, dar și face tot posibilul să își învețe ucenicii marea taină a smereniei. Dar smerenia se dovedește de fiecare dată misterioasă, scapă definițiilor. Poate fi descrisă, se pot face trimiteri înspre ea, poate fi arătată, dar efortul de a o atinge rămâne de fiecare dată la fel de dificil.
„Un frate îi zice avvei Pimen: «Ori de câte ori cad în vreun păcat nenorocit, cugetul mă roade și mă învinuiește: De ce ai greșit?» Bătrânul îi răspunde: «Oricând, la orice oră, dacă ar cădea cineva într-o greșeală, dacă spune: Am greșit, îndată se liniștește».”
Ce se află de fapt în spatele acestui răspuns atât de simplu al Părintelui Pimen? Este indicarea clară și lipsită de echivoc a faptului că primul gest semnificativ de smerenie este să îți recunoști propria vulnerabilitate în fața răului, să îți asumi lipsa de putere și fragilitatea, instabilitatea și neajunsurile. Părintele Sofronie Saharov, într-unul din textele sale, spune că în clipa în care omul își întoarce fața către Dumnezeu începe un proces ireversibil de vindecare. Dar proces tocmai asta înseamnă: schimbarea nu se produce instant, nu ajunge o singură clipă, chiar foarte intensă, pentru a anula resorturile îndelung exersate ale răului din ființa umană. Procesul care începe este, de fapt, așezarea pe o altă cale, un nou drum, care nu este decât parțial sinonim cu destinația finală. Iar parcursul acesta poate că este mai greu decât până în clipa aceea. Este presărat cu căderi despre care se vorbește prea puțin.
Cugetul chinuitor care macină sufletul ca un vierme insomniac se naște din iluzia că suntem mai mult decât suntem, că putem mai mult. Este o încordare centrată pe sine, o formă de mândrie rafinată, care blochează orice progres duhovnicesc. Cuvintele lui Hristos, „fără de Mine nu puteți face nimic”, sunt grele de adevăr. Orice autonomizare, fiecare încăpățânare de a merge pe drum de unul singur, prin propriile puteri, se încheie cu o cădere brutală, urmată de puternice mustrări de conștiință. În timp, aceasta se dovedește a fi școala smereniei. De fiecare dată când îți asumi căderea, când rostești cuvintele simple: „am greșit”, ai mai învățat ceva despre propriul sine. Fiecare prăbușire este un nou punct așezat pe harta lăuntrică a inimii. Iar o inimă limpede, curată, transparentă este calea spre dobândirea păcii statornice.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius