Creștinul poartă în el pecetea lui Hristos impregnată în ființa sa prin Taina Sfântului Botez. Pentru un creștin autentic, identitatea sa este clară. Dar pentru cei din jurul lui, pentru civilizația, cultura și societatea în care trăiește, trebuie să-şi configureze în mod vădit câteva trăsături esențiale care să-l definească și prin care să deschidă uşa dialogului frăţesc cu toţi cei din jur.
Care este portretul unui creștin astăzi, într-o lume multinațională, multiculturală și pluriconfesională? Apelul la Părinții Bisericii dă cel mai autentic și convingător răspuns. În fond, definirea portretului creștinului ascunde în spate o dilemă cu care creștinismul s-a confruntat dintotdeauna: Care este raportul lui cu lumea în care trăiește? Care trebuie să fie poziția autentică a unui creștin față de lume? Răspunsul elocvent la această întrebare îl dă Mântuitorul în disputa cu fariseii și irodienii: „Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21). Pornind de la această învățătură a Mântuitorului, Dumnezeieștii Părinți au dezvoltat în decursul istoriei portretul creștinului.
Cea mai completă și actuală portretizare a creștinului o regăsim într-o scriere din perioada primară a Bisericii (mijloc de secol II şi început de secol III), Epistola către Diognet. Autorul epistolei este necunoscut, însă mesajul scrierii pare să se potrivească extrem de bine cu atmosfera epocii din Biserica primară, din timpul persecuțiilor și, mai precis, cu epoca ultimilor Antonini ori cu cea a Severilor. Autorul i se adresează lui Diogent, un păgân cultivat, interesat de creștinism. Scrierea cuprinde 12 capitole.
Potrivit acestei scrieri, ca de altfel concepției generale din epocă, creștinul era „un neam nou de oameni”, iar creștinismul, „un fel nou de viață” (I. 1). Observăm noutatea adusă de Hristos prin Întruparea Sa, noutate mereu actuală, deoarece „Întruparea Mântuitorului este singurul lucru nou sub soare” (Sfântul Ioan Damaschin).
Creștinul are aceeași ființă umană ca orice alt om de pe fața pământului, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu: „Creștinii nu se deosebesc de ceilalți oameni nici prin pământul pe care-l trăiesc…” (V. 1).
Modul de viețuire al unui creștin este identic cu cel al societății în care trăiește: „Nu locuiesc în orașe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viață străină” (V. 2).
Învățătura creștinilor este deasupra învățăturii omenești: „Învățătura lor nu-i descoperită de gândirea și cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotință; nici nu o arată, ca unii, ca pe învățătură omenească” (V. 3).
Asimilează obiceiurile oamenilor, însă le depășesc prin atitudinea lor față de lume: „Locuiesc în orașe grecești și barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băștinașilor și în îmbrăcăminte, și în hrană, și în celălalt fel de viață, dar arată o viețuire minunată și recunoscută de toți ca nemaivăzută” (V. 4).
Se implică în viața cetății, deci a societății, însă fără atașament de cinstea și faima lumii. Aparțin unei naționalități, dar respectă orice altă națiune sau țară, deoarece ei sunt convinși de efemeritatea acestei lumi: „Locuiesc în țările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetățeni, dar pe toate le rabdă ca și străini; orice țară străină le e patrie, și orice patrie le e țară străină” (V. 5).
Își întemeiază familii cu toată responsabilitatea ce implică acest act: „Se căsătoresc ca toți oamenii și nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuți” (V. 6).
Viața socială nu înseamnă o degradare a relației dintre cei doi soți: „Întind masă comună, dar nu și patul” (V. 7).
Creștinul nu trebuie să fie copleșit de cele materiale și de propriul său egoism, ci trebuie să-și cultive conștiința apartenenței sale la lumea cerească, la Împărăția lui Dumnezeu: „Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt locuitori ai cerului” (V. 8-9).
Se supun legilor omenești, dar le depășesc prin raportarea lor la Adevărul suprem: „Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viață, biruiesc legile” (V. 10).
Practicarea virtuților în viața lor și în raportarea cu ceilalți semeni este scopul vieții unui creștin. Virtuți precum: iubirea, smerenia, răbdarea, simplitatea, condescendența arată înălțimea viețuirii lor, dar și răspunsul lor la provocările lumii: „Iubesc pe toți, dar de toți sunt prigoniți. Nu-i cunoaște nimeni, dar sunt osândiți; sunt omorâți, dar dobândesc viața (autorul face referință la persecuțiile prin care trecea Biserica în acea perioadă, n.n.). Sunt săraci, dar îmbogățesc pe mulți; sunt lipsiți de toate, dar în toate au de prisos. Sunt înjosiți, dar sunt slăviți cu aceste înjosiri; sunt huliți, dar sunt îndreptățiți. Sunt ocărâți, dar binecuvântează; sunt insultați, dar cinstesc. Fac bine, dar sunt pedepsiți ca răi; sunt pedepsiți, dar se bucură, ca și cum li s-ar da viață” (V. 11-16).
Toate aceste însușiri sunt extrem de actuale în definirea unui creștin adevărat. Se pot constitui în adevărate repere pentru viața de zi cu zi a creștinului de azi. Pot inspira orice om dornic să-și trăiască umanitatea sa la modul cât mai deplin. Respectarea acestor exigențe ar crea o societate mai bună de care avem atâta nevoie. În fond, creștinismul este un mod de trăire, de dobândire a idealului suprem care este desăvârșirea.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius