Viața personalităților ilustre ale științei românești nu are vârstă temporală. Ridicată la înălțimea luminoasă a gloriei pe care a dobândit-o prin eforturile de înnobilare în „Arcadia”, cu opere nemuritoare, vârsta devine atemporală, nu se supune micimii clipelor efemere din „lumea cea comună”, vorba lui Eminescu, ci are o deschidere în eternitatea spiritului. Acest lucru se poate spune și despre academicianul și filosoful Alexandru Surdu, care de curând a trecut, fără valuri mediatice, peste vârsta octogenară.
Cu o demnitate rar întâlnită, academicianul Alexandru Surdu pare că a biruit efectul timpului și a găsit secretul de a rămâne confortabil într-o statură de plinătate a vieții.
S-a născut la Brașov, într-o familie modestă, dar cu suflet ales, la 24 februarie 1938. În prologul de la cartea Drago-betele. Povestea iubirii la români (2010) notează: „Nefiind bogați, părinții mei n-au putut să-mi ofere decât dragostea lor, pe care am încercat, la rândul meu, s-o dăruiesc și altora: rude, prieteni și prietene, colegi și profesori și, mai târziu, studenților mei”.
A urmat Școala și apoi Liceul „Andrei Șaguna” în Brașov, fiind absolvent cu merit în 1955. Încă de atunci și-a manifestat pasiunea pentru filosofie, care îl va călăuzi să ia calea spre Facultatea de Filosofie a Universității din București, unde a urmat cursurile între anii 1958 și 1963. Cariera științifică a început-o în 1964, când s-a angajat în profesie, fiind cercetător științific la Centrul de Logică al Academiei Române și a rămas în acest post până în 1975. În această perioadă, a beneficiat de o specializare în străinătate. A studiat logică simbolică și fundamentele științelor la Institutul de Matematici al Universității din Amsterdam (1969-1970).
Revenit la cariera sa științifică de la Academia Română, și-a pregătit doctoratul în filosofie, susținându-și teza în 1976, cu tema „Logica clasică și logica matematică“. Proaspătul doctor activează apoi, un timp, ca bibliotecar la Biblioteca Academiei Române. Despre acest post, mărturisește: „Întâmplările vieții m-au obligat să fiu, la un moment dat, bibliotecar. Sunt mândru de lucrul acesta și îl spun cu mare plăcere. Bibliotecar a fost și Constantin Noica, filosoful pe care îl iubesc cel mai mult. A trăit și el printre cărți în împărăția nevăzută a bibliotecii” (Monumente pentru eroii culturii române, pp. 94-95).
Întâlnirea cu Constantin Noica a fost de bun augur în viața și activitatea științifică a filosofului Alexandru Surdu. Noica i-a devenit mentor în evoluția sa pe drumul filosofiei speculative, unde va înregistra un continuu progres științific.
După anii ’90, devine profesor universitar, carieră care îi va aduce o reală satisfacție personală. A iubit această profesie. Cum spunea, dragostea lui a dăruit-o și studenților pe care i-a avut. A activat ca profesor la Facultatea de Filosofie a Universității din București, în perioada 1993-2007, din 1992 fiind și cadru de cercetare la Institutul de Filosofie și Psihologie „C. Rădulescu Motru” al Academiei Române, apoi director până astăzi.
Cu o activitate științifică prestigioasă, Alexandru Surdu, în anul 1992, devine membru corespondent al Academiei Române, un an mai târziu, membru titular, iar mai apoi, președinte al Secției de Filosofie, Psihologie, Pedagogie și Teologie a Academiei Române. În anul 2014 a fost ales vicepreședinte, fiind deja un savant care acoperă domeniul filosofiei cu înaltă competență profesională.
Filosoful Alexandru Surdu și-a expus sistemul său filosofic într-o serie de lucrări în care, folosind categoriile raționale, expune teoriile în cadrul sistemului pentadic, în mod original, fiind cunoscut ca un gânditor al formulărilor raționale pe principii logice bine determinate, uneori cu descinderi în sistemele filosofilor antici. Logician de formație, abordează frecvent logica filosofiei în manieră existențială. De altfel și afirmă că: „Logica este artileria grea a filosofiei”.
Opera filosofică a academicianului Alexandru Surdu cuprinde lucrări remarcabile: Logică clasică și logică matematică (1971); Elemente de logică intuiționistă (1976); Neointuiționismul (1977); Vocații filosofice românești (1995); Actualitatea relației gândire-limbaj. Teoria formelor prejudicative (1989); Pentamorfoza artei (1993); Gândirea speculativă (2000); Aristotelian Theory of Prejudicative Forms (2006); Filosofia pentadică I. Problema transcendenței (2007); Teoria formelor logico-clasice (2008); Filosofia pentadică II. Teoria subsistenței (2012); Filosofia pentadică III. Existența nemijlocită (2014).
Acestora li se adaugă și alte lucrări pe teme de filosofie, istorie și spiritualitate românească: Șcheii Brașovului, monografie (1992); Confluențe cultural-filosofice (2002); Mărturiile anamnezei (2004); Comentarii la rostirea filosofică (2009); Izvoare de filosofie românească (2010); A sufletului românesc cinstire (2011); Pietre de poticnire (2014); La Porțile Împărăției (2016); Drago-betele. Povestea iubirii la români (2010).
De asemenea, a publicat o serie de studii și articole prin volume colective și revistele de filosofie, în care abordează frecvent teme de filosofie speculativă. Este un admirator al lui Platon, al lui Aristotel și al sofiștilor antici, care au deschis anumite căi în știința speculativă.
În volumele de studii publicate în ultima vreme, face referiri și la situația din societatea românească, unde s-au produs schimbările de după 1989. Înzestrat cu un ascuțit simț de observație a lucrurilor, domnia sa este un vizionar care pătrunde cu gândirea dincolo de aparențe, în esența fenomenelor ce se petrec astăzi și chiar mai vechi. Constată că în ritmul schimbărilor s-au produs și multe anomalii la noi, în economie, industrie, în civilizație și cultură, care ne afectează din multe puncte de vedere. Discursul său, în acest caz, este frecvent bazat pe considerații sociologice, la care aduce mărturii concrete, unele chiar citate din faptele trăite de-a lungul vieții. Adesea se confesează: „O parte dintre noi am trăit vremuri grele pe care uneori le visăm, le povestim sau despre care scriem încă, fără patima cumplită care i-a cuprins pe profitorii de atunci, care și astăzi ne fac rău, și chiar mai rău decât «pe vremea aceea», cum se zice” (La Porțile Împărăției, p. 7).
Academicianul Alexandru Surdu este recunoscut și ca un filosof creștin, putem spune că este cel mai mare filosof pe probleme creștine al zilelor noastre. În lucrările sale abundă referirile religioase în cel mai curat spirit creștin românesc. La aceasta a contribuit și formația de acasă, apoi cugetarea domniei sale în spiritualitatea ancestrală care l-a apropiat de ființa transcendentului, a Atotputernicului divin și pronia Sa neistovită. Ca urmare, scrisul filosofului are uneori parfumul Sfinților Părinți de altădată, al Sfintelor Scripturi și Evanghelii, pe care le pomenește cu respect și admirație. Aș aminti numai ceea ce spune, că mai veche decât filosofia este învățătura creștină.
Pentru a demonstra teoretic valoarea religiei, scrie un capitol: „Logică și religiologie“, în volumul Pietre de poticnire, unde face o incursiune de observație atentă în viața creștină de la noi, analizând logica religiei, Prologul Evangheliei după Ioan, Apocalipsa, vizavi de teoriile speculative moderne. În concluzie, afirmă că, asemenea cu filosofia, și religia are logica ei.
Interesante sunt teoretizările pe care le face asupra transcendenței în viziune creștin-filosofică. Fără să se îndepărteze de adevărul dogmatic, domnia sa formulează exprimări bazate pe considerații hermeneutice proprii, ceea ce fundamentează știința despre Dumnezeu pe principii logice, de intuiție spirituală și mai puțin speculativă.
Despre sfârșitul lumii, face referiri în capitolul: „Episistența și sfârșitul lumii“, din volumul Filosofia pentadică II, apoi și în alte lucrări, unde vorbește despre Apocalipsă și eshatologie. După o analiză detaliată a stării lucrurilor în lume, emite părerea că trebuie să privim problema cu înțelepciune și prudență. „Sfârșitul Lumii, în ciuda multor asemănări a semnelor sale cu situația actuală a Lumii, nu înseamnă că se va petrece, după mulțimea prezicerilor false din imperiul imens al minciunii mediatice, într-un viitor determinat” (p. 181). Faptele sau semnele sfârșitului nu sunt încă destul de evidente pentru a trage o concluzie în acest sens.
Până atunci, zice că rămânem la porțile Împărăției lui Dumnezeu, în așteptarea vremii ce va să fie, după rânduiala Atotputernicului. Trecerea în acel topos ideatic nu este previzibilă. Noi doar teoretizăm viitorul pe baza intuiției, ceea ce ne oferă o satisfacție de gândire, dar fără o susținere suficientă în planul realității universale.
Cu referirile sale teologice, academicianul Alexandru Surdu depășește în tematică și profunzime ce s-a scris la noi de către antecesorii în domeniul filosofic și deschide o cale nouă, a abordării dogmatice în știință, unde problemele teologice pot fi expuse și la nivelul gândirii filosofice.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius