Câte cuvinte de origine germană are limba română?

[Filologie]

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cate-cuvinte-de-or...

Autor acad. Marius Sala

Influența germană asupra lexicului românesc este mai puțin semnificativă decât cea slavă, cea maghiară, cea greacă (despre care am vorbit în episoadele precedente) sau decât cea turcă ori cea romanică (pe care le voi analiza în episoadele următoare). Folosesc aici termenul german în accepțiunea sa largă, care include atât vechile limbi germanice, cât și limba vorbită în vremurile noastre pe teritoriul Germaniei și Austriei. Aceasta îmi permite să observ că în istoria raporturilor lingvistice româno-germane există două faze: una veche și una modernă.

Are româna cuvinte vechi germanice?

Idiomurile vorbite de populațiile germanice migratoare au intrat în con tact cu limba populației romanizate din Dacia începând din secolele al II-lea – al V-lea. Spre deosebire de Occidentul romanic, unde contactele dintre romanici și germanici au durat mai multe secole, ceea ce a dus la împrumuturi lingvistice reciproce, în Dacia contactul dintre populațiile germanice (goții, gepizii) și romanici a durat puțin și a avut loc într-o regiune cu o romanizare mai puțin intensă (curbura exterioară a munților Carpați, unde a fost descoperit tezaurul de la Pietroasa). Există un singur cuvânt vechi germanic intrat timpuriu în latină și moștenit de toate limbile romanice: sapo „săpun”.

Învățații care au scris despre influența veche germanică din română nu au ajuns la un consens: unii cred că în română se păstrează un număr mare de împrumuturi vechi germanice (R. Löwe, C. Diculescu, G. Giuglea, E. Gamillscheg), în timp ce alții sunt mai rezervați (S. Pușcariu) sau le contestă aproape în totalitate (O. Densusianu, P. Skok, W. Meyer-Lübke, Al. Rosetti). Ultimii le reproșează primilor că explicațiile date de ei nu respectă cu rigurozitate cronologia fonetică, ci fac apropieri care nu rezistă la un examen critic. Au fost înglobate adesea în influența veche germanică atât cuvinte latinești (tufă, care este atestat în latină la Vegetius: tufa), cât și unele cuvinte explicate ulterior prin traco-dacă (gard) sau prin neogreacă (stimă).

Altele sunt împrumuturi mai târzii, săsești sau germane (după cum arată V. Arvinte). De reținut că nu există în română niciun cuvânt vechi germanic acceptat de toți lingviștii. Se poate presupune că sunt vechi germanice rapăn, strănut „(cal) cu un semn alb pe buză”, nasture, targă. Nu pot fi acceptate ca nume vechi germanice toponimele (ca Gotea) sau antroponimele (ca Aldea, Bodea, Marcea, Manea).

Cuvinte germane moderne

A doua fază a raporturilor lingvistice germano-române începe în Evul Mediu, în urma contactului direct cu germanii stabiliți pe teritoriul țării noastre. Factorii care au determinat influența germanică au fost variați, de la o epocă istorică la alta: factori politici (stăpânirea unor teritorii, ca urmare a ex tinderii Imperiului Habsburgic), sociali (coloniști germani, muncitori sau meseriași germani stabiliți la noi), militari (angajarea în armata habsburgică a românilor transilvăneni și bucovineni), culturali și științifici (dezvoltarea științelor exacte în țările germanice) și lingvistici (fenomenul de bilingvism din regiunile de contact dintre graiurile românești și cele germane, cel săsesc și cel șvab).

Influența germană s-a manifestat asupra românei literare. Între diversele cuvinte germane se pot distinge două tipuri de cuvinte: unele cu o răspândire geografică mai mare (prezente uneori chiar în limba comună) și altele răspândite regional. Primele sunt cuvinte care provin, de cele mai multe ori, din germana literară (dar nu lipsesc nici cuvinte care, la origine, au fost termeni dialectali); acestea sunt termeni militari (maior), din minerit (granic, ort, ștaigăr), din alimentație (cartof, chiflă, griș, halbă, șnițel, șvaițer), din domeniul vestimentației (pantof, stofă, șnur), al comerțului (chelner, rabat, taler), al construcțiilor (șanț, turn, țiglă). Există și unele calcuri frazeologice: grădiniță de copii, picior plat.

În vocabularul reprezentativ (sau fundamental) al limbii române există șapte cuvinte germane, ceea ce reprezintă 0,27%: pantof, rolă, spital, șmecher, șurub, turn, ungur. În același vocabular reprezentativ există 64 (= 1,47%) de cuvinte cu etimologie multiplă, una dintre surse fiind germana, alături de franceză (clasă, marș, masiv, metal, metodă, naționalitate, nord, profesor, soldat) sau alături de franceză, greacă, italiană, latină savantă (mecanic, moment, natural, natură, negativ).

Cea mai veche tipăritură germană din România: Geistliche Lieder, de Andreas Moldner, Braşov 1543

Cuvinte regionale

Împrumuturile germane cu răspândire geografică regională apar numai în teritoriile de contact dintre dialectele germane și dacoromână sau în regiuni cu o puternică influență germană literară (Banat, Bucovina, Transilvania). Un loc aparte ocupă cuvintele din germana austriacă, răspândite în aceste regiuni: termeni de bucătărie (ainpren „rântaș”, crofnă „un fel de gogoașă”, ribizli „coacăză”, ringlotă „soi de prună”, țeler „țelină”) sau din alte domenii (ringhișpil „carusel”). Unii termeni austrieci au pătruns și în limba literară (cremvurști, parizer, șmecher, șpriț).

Alături de influența austriacă pot fi amintite două influențe dialectale germane, cea săsească și cea șvăbească, amândouă manifestându-se la nivelul graiurilor dacoromâne.

Cuvinte de origine săsească

Sașii au fost colonizați în Transilvania, ca și cavalerii teutoni, începând din secolul al XII-lea, pentru a apăra frontierele statului maghiar. Au fost aduși din regiunile apusene ale Germaniei (valea Rinului și a Mosellei), din Luxemburg și Flandra. Mai târziu au fost aduși coloniști din Saxonia (din dreapta Rinului).

Sunt atestați la început în jurul Sibiului, în regiunea Bistriței și în Ţara Bârsei. O mare parte a cuvintelor săsești au intrat în română înainte de secolul al XIV-lea și au ajuns în Muntenia și în Moldova; unele sunt chiar termeni literari. Împrumuturile săsești sunt adesea greu de deosebit de cele ger mano-austriece și din germana modernă.

V. Arvinte a stabilit o serie de criterii pe baza cărora consideră că sunt de origine săsească cuvinte care se referă la construcții medievale (șanț, turn), la administrația orașelor (pârgar), la prelucrarea lemnului (joagăr, leaț, roabă, șindrilă, șiță, țandură), la creșterea vitelor (șopron, șură), la agricultură și pomicultură (perjă, ciuhă „momâie”), la obiecte casnice (corfă „paner”, troacă), precum și alți termeni (jeț, ștreang). În Transilvania există urme săsești și în toponimie: unele sate locuite de sași au nume săsești (Agnita, Bungard, Crisbaf, Ghimbav, Lancrăm).

Cuvinte de origine șvăbească

Șvabii au fost colonizați în Banat în secolul al XVIII-lea, în timpul Imperiului Habsburgic, după înlăturarea stăpânirii otomane asupra fostului pașalâc al Timișoarei. Au fost aduși din diverse teritorii (vestul și sudul Germaniei, Austria, Alsacia, Lorena și Luxemburg); ei vorbesc graiuri germane de tip francon (mai ales renano-francone) în nord-vestul Banatului și de tip austro-bavarez și nord-bavarez în sudestul Banatului (județul Caraș-Severin). Așadar, ei nu sunt suabi, ca ger manii din județul Satu Mare, care provin din Suebia și a căror colonizare a început înaintea așezării germanilor în Banat (este posibil ca numele de șvabi al primilor veniți să se fi generalizat pentru toți coloniștii stabiliți în secolul al XVIII-lea în zonele de vest ale țării).

Cuvintele șvăbești circulă în subdialectul bănățean. Delimitarea împrumuturilor șvăbești de cele austro-germane și de cele din germana literară este dificil de făcut, problema fiind insuficient studiată. Criterii fonetice (consoană inițială surdă, în locul uneia sonore din germana standard: paur(e) „țăran”, plec „tablă, tinichea” – față de germ. Bauer, Blech – , crumpi „cartofi” – față de germ. Grumdbirnen – sau deosebiri de vocalism: drot „sârmă” cf. șvăb. Droht – față de germ. Draht – , fruștuc „mic dejun” cf. șvăb. Frustuck – față de germ. Früstück – ), precum și deosebiri semantice (metăr „greutate de 100 kg”, plaț „loc de casă”), pot servi pentru operarea acestei delimitări.

Cuvinte șvăbești sunt și raipelț „chibrituri”, șlap „papuc de casă”. Unele cuvin te pot fi împrumuturi fie șvăbești, fie din germana austriacă (maltăr „mortar”, paradaisă „roșie, tomată”, raină „cratiță”, ringlotă, șolă „ceașcă”, șpais „cămară de alimente”, șpo(r)hert „sobă de gătit”, țucur „bomboană”, țușpais „garnitură la mâncare”, vailing „vas mare pentru prepararea aluatului”. Există și toponime șvăbești: Freudorf, Gotlob, Liebling.

Caracterizare generală

Vocabularul românesc de origine germană este prezent mai ales după secolul al XVIII-lea și a fost pre lucrat atât pe cale scrisă, cât și, mai ales, pe cale orală. El aparține cu precădere culturii materiale: comerț, meserii, obiecte de uz casnic, alimentație.

O cercetare făcută în urmă cu o jumătate de secol a revelat 561 de cuvinte și 317 derivate românești de la cuvinte de origine germană în Dicționarul limbii române moderne, adică 1,77% din totalul cuvintelor din acel dicționar. Există câteva sute de cuvinte în plus: unele fac parte din terminologiile tehnice (tipografie, industria pielăriei etc.), altele se folosesc numai în graiuri. Nu există cuvinte germane în dialectele sud-dunărene.

Cuvintele germane au puține sensuri, de obicei numai sensul preluat din germană. În general, termenii germanici denumesc noțiuni concrete. Există și câteva cazuri când împrumutul are alt sens decât cel originar. Se citează de obicei, în acest sens, cazul lui fleac (cf. germ. Fleck) introdus prin intermediul cizmarilor germani, ca termen profesional. În germană el înseamnă „petic aplicat pe încălță minte”, sens existent și în română. În română însă cuvântul și-a lărgit sensul, și-a modificat și forma (fleac), ajungând să însemne „lucru de mică importanță”. La fel, germ. Schmecker „om cu bun-gust” nu are sensul peiorativ pe care îl are șmecher în română.