Într-un proiect editorial trimis USR de către un tânăr critic, se afirma existența unei generații poetice postdouămii (metamodernism, scria autorul). Nu l-am acceptat fiindcă era precar fundamentat, ca să nu mai vorbesc despre faptul că atât exemplele de douămiiști (deveniți „clasici” pentru urmașii lor de azi), cât și cele de metadouămiiști erau nesemnificative. Niciun nume confirmat. Doritorii de a-și lega numele de o nouă generație nu lipsesc, de la Laurențiu Ulici (generația 1970) la Marin Mincu (generația 1990). Ideea de generație literară, susținută inițial de Albert Thibaudet în Istoria literaturii franceze din 1937, presupunea că intervalul între două generații este de 30 de ani. Cercetări ulterioare (între care, la noi, un studiu al Mioarei Apolzan) au arătat că intervalul pare a fi scăzut în secolul XX la 20 de ani. Însă nu la mai puțin de atât. O privire, fie și fugară, asupra poeziei noastre de după 1948, când se instalează necruțătoarea ideologie comunistă și Cenzura de rigoare, ne dezvăluie existența a patru mari etape poetice, legată, fiecare, de o generație: 40, 60, 80, 2000. De precizat că etapele nu încep și nu se sfârșesc la date fixe: ele se suprapun uneori; cu atât mai mult autorii, care își depășesc de cele mai multe ori intervalul în care se află în centru.
1) Poezia realist-socialistă (1948-1964). O etapă care reprezintă o ruptură în „evoluția” poeziei române: poezia este impusă, tematic și stilistic, de ideologia comunistă și întoarsă din drumul ei modern la formule pașoptiste: epicul și epopeicul, baladescul, poemul istoric și patriotic, oda, imnul ș.c.l. Caracteristica principală este tendința propagandistică. Lirica se mărginește la generalități, intimitatea propriu-zisă e prohibită, dragostea, redusă o bună bucată de vreme la dragostea de țară și de natură; atitudinea e obligatoriu pozitivă și constructivă, spiritul, eroic, exprimarea, emfatică. Lexicul poetic se vede împărțit maniheist: cuvintele aparțin de două tabere aflate în permanentă luptă de clasă, unele acceptate (progres, social și socialism, pace, viitor, luminos etc.), altele refuzate (reacțiune, intim, război, trecut, capitalism, burghezo-moșieresc etc.). Cu câteva excepții, cele mai multe din anii de imediat după 1960, și publicate, nici măcar totdeauna, în volume, ci în reviste, ca piese izolate, poezia realist-socialistă e nulă. Autorii valabili și-au dat măsura reală a talentului mai târziu. Generația lor a avut neșansa de a se fi născut literar prea devreme.
2) Poezia neomodernistă (1964-1980). Generația 1960 (poeți născuți, majoritatea, în anii 1930) a avut, ea, norocul de a fi intrat în scena publică la vreme. A scăpat relativ repede de sechelele realist-socialiste și a redescoperit cea mai importantă parte a marii poezii interbelice, aceea de care se leagă modernismul nostru. Nu de la început, abia când critica a început recapitularea modernității, a fost numită neomodernistă. A închis paranteza istorică a realismului-socialist, reluând firul istoric al poeziei noastre de unde fusese curmat de jdanovismul dunărean. Ceea ce înseamnă că a repus în drepturi lirica, renunțând la narațiunile versificate din deceniul anterior, a redescoperit acel spirit al poeziei pure, de care interbelicii au făcut, în mod justificat, atâta caz. Acțiunea lor s-a datorat și republicării multor poeți interbelici ignorați oficial timp de un deceniu și jumătate. Au fost fericiții lor moștenitori. Treptat, sursa lor de energie poetică s-a extins la întreaga lirică interbelică, care va fi pusă abia târziu sub unicul semn al modernității, după ce inițial atât înainte, cât și după Război, fusese tăiată în felii ce păreau a nu ține de o aceeași tendință dominantă. Esențialul a rămas totuși: o poezie majoră de secol XX, compatibilă, deseori superioară, aceleia europene postbelice. A venit timpul să spunem, fără să abandonăm spiritul critic necesar, care se cade să ne călăuzească întotdeauna, că, deopotrivă în anii 1920-1930 și în anii 1960-1980 (și astăzi, dat fiind că generația 60 este încă activă), România a avut o mare poezie, ca nu multe țări din Europa.
2) Poezia postmodernă (1980-2000). Foarte pe scurt spus, postmodernismul adoptă o atitudine mult mai puțin rigidă decât (neo)modernismul în privința literaturii epocii clasice: tinde s-o integreze, nu s-o asimileze. E vorba de o atitudine retro. Modernii căutau în clasici ceea ce îi făcea contemporanii lor. Postmodernii caută în clasici ceea ce îi făcea clasici. Unii pariază pe identitate, alții, pe diferență. Intoleranța modernilor față de trecut conține un paradox: ei nu-și acceptau înaintașii decât dacă puteau fi asimilați, dar se comportau unii cu alții, modernii între ei, ca și cum ceea ce conta în ochii lor nu era asemănarea, de care nu păreau conștienți, ci diferența. Numai înăuntrul avangardismului au luat naștere nenumărate bisericuțe adverse, care își excomunicau reciproc fanii. Harta modernismului interbelic (nu neapărat aceeași cu a neomodernismului postbelic) conține numeroase regate mai mari sau mai mici. Harta postmodernismului este aceea a unui imperiu unitar, care a integrat toate genurile și speciile literare din trecut și din prezent, inclusiv, firește, pe cele evacuate din istoria poeziei de către moderniști. Risc să afirm că postmodernismul este un curent mai inteligent decât toate cele dinainte. Cu siguranță, cel mai lucid. Cât privește valoarea optzeciștilor, remarcabilă, fără dubiu, trebuie spus că istoria literară, ca și aceea generală, nu e rațională (din fericire!). E o loterie. Valorile sunt trase la sorți. Har Domnului!
3) Poezia douămiistă (2000-). E o cacofonie: de voci, de teme, de stiluri. O vină pentru acest Babel o poartă criticii generației. Sigur, nici optzeciștii n-au putut conta pe criticii lor, cu una sau două excepții, dar au avut șansa de a-i fi ascultat pe cei ai generației 60, absolut excepționali. Douămiiștii și-au avut și ei cândva liderii de opinie. La una din „Întâlnirile României literare” de la debutul anilor 2000, am constatat cu bucurie că foarte tinerii critici prezenți scriu cronică literară și am comparat situația literaturii din acel moment cu situația din deceniul 6, când generația mea a reinventat critica de întâmpinare și a salvat literatura de sechela realist-socialistă. Aveam și exemplul concret al unui tânăr și talentat critic care debutase cu o carte despre lupta generației noastre cu ideologicul. Câțiva ani după aceea și după ce susținuseră cronici (toți!) în România literară, la invitația noastră, pe neașteptate, sub diverse pretexte, tinerii critici ne-au abandonat, s-au dedicat unor cariere universitare (foarte bine!) și nu mai scriu cronică decât rarisim. Iar prea puținii dintre cei care mai scriu par fascinați de poezia douămiistă, pe care o promovează aproape exclusiv, dar fără un minim spirit critic. O generație care nu datorează criticilor ei decât teribila încurajare de a-și disprețui înaintașii. Rezultatul? O cacofonie critico-poetică.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius