Castellammare del Golfo, vedere de sus, foto: 123rfDupă Palermo și Alcamo Marina, jurnalista Dana Verescu explorează străzile din Castellammare del Golfo, o localitate din nord-vestul Siciliei, unde s-au născut figuri cunoscute ale mafiei locale.
Castelul de pe mare, din golf
Da, așa se traduce numele micii localități din nord-vestul Siciliei, Castellammare del Golfo, în apropierea căreia am petrecut 6 zile din iunie. Orășelul este construit, după cum îi spune numele, într-un golf bine apărat de câteva promontorii stâncoase. Știam că aici s-au născut mulți dintre cei care au jucat un rol important în războiul celor două clanuri mafiote din America anilor ’30. Marele mafiot sicilian Don Vito Ferro, care a trăit aici, l-a trimis pe Salvatore Maranzano să preia controlul mafiei new yorkeze. Războiul castellammarin s-a purtat între clanurile Maranzano și Masseria, avându-l câștigător pe primul. Cam asta știam despre acești mari oameni din istorie când am decis să vizitez localitatea. După câteva zile de soare, m-am gândit că e momentul să las lenea deoparte, măcar pentru o zi, și să umblu pe străzile încărcate de sânge și trădări ale serenei localități maritime.
O zi în oraș
Am fi vrut să ajungem dimineața, dar a fost foarte foarte greu să renunț la taichi, micul dejun pe îndelete și o baie în mare imediat după răsărit, când nu e mai nimeni prin preajmă. Și a fost și mai greu să mă grăbesc într-un loc în care timpul pare că a stat pe loc sau că nu a trecut niciodată pe aici. Așa că m-am lăsat în voia valurilor și abia pe la prânz am reușit să ne urcăm, una dintre tovarășele de călătorie și cu mine, în mașina închiriată. Aerul condiționat nu a reușit să ne răcorească pe parcursul celor 10 km, așa că am coborât ușurate și transpirate din mașină, pe care am lăsat-o într-o parcare din apropierea centrului. Probabil că mai toate parcările sunt, de fapt, în apropierea centrului, căci orășelul nu ocupă prea mulți km pătrați și are o formă de amfiteatru.
Aproape toate străduțele converg spre port, Cala Marina, cum îi spun localnicii. Din nou, senzația de Africa devine pregnantă. Aproape nimeni pe străzi. Doar din loc în loc câte un bărbat uscățiv și chel ne scrutează atent, apoi întoarce capul, plictisit. Turiști, ne cataloghează imediat, doar astfel de oameni se pot plimba prin căldură, după prânz. Mergem pe trotuarul umbrit și toate ușile sunt închise. Brusc, simțim un val de aer rece. O cofetărie și o vânzătoare tânără. Intrăm și cumpărăm canolli, desertul sicilian format dintr-un fel de vafă crocantă în formă de cilindru deschis la ambele capete și umplută cu ricotta. Mâncăm pe stradă și cotim pe străduțe, vrem să întârziem ajungerea în port, vrem să ne rătăcim puțin în orașul mafiot. Pare amuzant, dar persistă, poate mai puternică decât până acum, senzația că trebuie să ne uităm în spate, peste umăr, o senzație ușor apăsătoare că nu suntem chiar în siguranță. Nimic nu lasă să transpară că locul ăsta a fost un cuib al mafiei, nu există plăcuțe comemorative, panouri sau semne care să spune “Aici a locuit mafiotul X”, “Aici a murit mafiotul Y”. Nimic, în afară de impresia copleșitoare că nu ar trebui să fim aici.
Oamenii locului
Căutăm o locantă, o cârciumă, un mic bistro unde să putem mânca. E aproape 4 după amiaza și încă sunt închise multe localuri. Din fericire, chiar aproape de port, găsim câteva mese la umbră. Comunicăm în engleză, italiană și limbajul semnelor și ne alegem cu o porție de ravioli negre cu crevete și spaghete vegetariene. Chelnerița, o tânără blondă, corpolentă și foarte amabilă, îmi spune că ravioli sunt colorate cu cerneală de sepie și umplute cu pastă de crevete. Îmi lasă gura apă încă de când simt mirosul. Gustul e peste așteptări și constat că Sicilia e pe primul loc în privința gastronomiei, în toată Italia cartografiată de mine. Stingem pastele cu o bere inițial rece, plătim destul de mult și pornim agale pe străzi.
Castellammare del Golfo, foto: 123rf
Istorie încărcată
După o cotire la dreapta și încă 5 minute de mers printre casele cu pereți înalți ajungem la castelul care dă numele localității. A fost construit de arabi în secolul al X-lea și apoi refăcut de normanzi. Este muzeu azi și are, bineînțeles, o scară melc pe care toată lumea o fotografiază. Inclusiv noi. Ieșim și urmăm linia falezei și cumva ajungem chiar pe zid, de unde, în jos, se deschide o perspectivă largă spre est. Chiar dedesubt se află o mică plajă publică, cu apă azurie și câteva umbrele. Pornim în sens invers și mai rătăcim puțin pe străduțele labirintice. Căldura pare să se înmoaie, doar foarte puțin, și mai ales la umbră. Pe la 6 ne hotărâm să ne întoarcem pentru a prinde apusul pe plajă, dar nu înainte de a face câteva cumpărături. Mâncare, în special, pentru micul dejun și gustări: ouă, roșii uscate, anghinare murată, măsline de toate culorile, brânză fermentată, câteva portocale, pâine proaspătă. Nu găsim supermarket, dar asta deja nu ne mai miră. În schimb descoperim pe google maps un mic aprozar deschis la ora asta. Intrăm și găsim toate bunătățile la care tânjim. Ne învârtim și discutăm ce mai vrem, întotdeauna cumpărăm puțin mai mult decât ne trebuie. La casa de marcat stă o bătrână uscățivă, iar la tejgheaua cu specialități de brânză un bărbat înalt și corpolent. Așezăm cumpărăturile la casă și cerem o pungă, mai mult prin semne, bătrâna nu vorbește engleză. Bărbatul se apropie și ne întreabă de unde suntem. Îi spunem, ușor încordate, de obicei românii nu se bucură de o reputație prea grozavă nicăieri. Dar fața bărbatului se luminează și începe să vorbească o italiană curată și cristalină, scuzându-se că nu vorbește engleză. Îi spunem că înțelegem, dar nu putem vorbi. Și aflăm cum un văr de gradul întâi a făcut stomatologia la București și lucrează acum în Oradea, căsătorit cu o româncă. O mătușă, la fel, trăiește în România, iar el a fost la Oradea de câteva ori. A vizitat și Bucureștiul, e un oraș frumos, și noi tot de acolo suntem? Da, zâmbim noi la el. Da, continuă încântat, un oraș foarte frumos și mare. Ne spune mai departe că în Italia de sud e sărăcie, în Sicilia la fel, mulți italieni au plecat și mulți se află în România. Noi îi explicăm că ne place mult Italia și mai luăm câteva borcane de măsline, cadouri pentru cei de acasă. Ieșim zâmbind din magazin și mie îmi trece prin cap că pentru asta sunt bune călătoriile, ca să ai de unde să te întorci. Pentru că mi se face brusc dor de casă. Ne întoarcem să luăm mașina și să revenim pe plajă.
Ultimul apus galben
Petrecem ultima seară pe malul mării, unde câțiva tineri au organizat o ședință foto. Doi sunt călare, iar siluetele lor se profilează clar pe orizontul galben. Stăm să-i privim până se întunecă, și îi ascultăm dând indicații și filmând, probabil e o reclamă. Săptămâna siciliană se încheie cum a început: caldă și cu o nostalgie după ceva ce nu am trăit niciodată.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius