Meditatia zilei - 9 octombrie 2019

[altmariustotal catolic]

Iona 4,1-11; Ps 85; Lc 11,1-4

„Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!”, este cererea discipolilor adresată lui Isus, cerere pe care o citim în evanghelia de astăzi. Astăzi trebuie, deci, să căutăm a înţelege ceva mai bine cât de necesar este ca noi să învăţăm să ne rugăm; înainte de toate, cu ajutorul primei lecturi.

Atitudinea lui Iona este exact contrariul primei cereri din Tatăl nostru: „Tată, sfinţească-se numele tău!” Iona s-a opus acestei cereri, el nu vrea ca numele lui Dumnezeu să fie preamărit. El cunoaşte numele lui Dumnezeu, dar se împotriveşte să-l facă cunoscut aşa cum este. El îi spune lui Dumnezeu: „Ştiam că tu eşti un Dumnezeu milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi care renunţi la pedeapsă”. Iată care este „numele” lui Dumnezeu, pe care vrea să-l facă cunoscut, şi pe care Iona îl cunoaşte din toată revelaţia biblică. Şi totuşi, nu vrea să dea mărturie despre el prin propria-i viaţă: este un lucru contrar gusturilor sale, contrar modului său de a-şi trăi viaţa. El a fost trimis la Ninive pentru a profeţi: „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrus!”, şi acum pretinde ca această profeţie să se realizeze, ca să nu sufere reputaţia sa de profet. Dar milostivirea lui Dumnezeu nu poate să pună în act această predicţie. Dumnezeu l-a trimis pe profetul său pentru a chema la convertire şi ameninţarea sa era condiţionată: „Dacă nu vă veţi converti, veţi pieri”, şi acum Dumnezeu este mulţumit că poporul din Ninive s-a convertit şi că poate, astfel, să-şi facă cunoscut „numele său”: iubirea, bunătatea, milostivirea sa. Iona este, în schimb, plin de mânie, nu vrea ca numele lui Dumnezeu să fie preamărit. Şi atunci, Dumnezeu îi dă o lecţie, ca să înţeleagă cât de drept este ca el să manifeste milă faţă de tot ceea ce a creat, cât este de logic ca el să ierte şi să cheme la viaţă, şi nu la moarte.

Poate că nu ne dăm seama de aceasta, dar de atâtea ori ni se întâmplă şi nouă să nu dorim ca numele lui Dumnezeu să fie cunoscut aşa cum este: un Dumnezeu plin de blândeţe şi de răbdare, un Dumnezeu care nu intervine cu violenţă, ci care aşteaptă ca oamenii să se convertească, un Dumnezeu care permite existenţa răului pentru ca din el să poată extrage binele. De câte ori ne plângem de Dumnezeu pentru că lucrurile nu merg aşa cum ni s-ar părea nouă că este just! Vrem să reuşim în ceea ce facem; vrem să avem raporturi plăcute şi agreabile cu toţi; vrem ca punctul nostru de vedere să prevaleze; vrem să fie eliminaţi criminaliiY Şi Dumnezeu ne lasă să greşim, ne lasă în dificultatea raporturilor, permite ca alţii să nu ţină cont de opiniile noastre, face să strălucească soarele şi peste cei buni, şi peste cei răi. Relaţiile noastre spontane sunt în contradicţie cu prima cerere din Tatăl nostru: „Sfinţească-se numele tău!”, pentru că noi, mai degrabă, spunem: „Vreau ca gândurile mele să se împlinească, punctul meu de vedere să triumfeY„. Şi ideile noastre, perspectivele noastre sunt diferite de acelea ale lui Dumnezeu. E nevoie, deci, ca Domnul să ne înveţe să ne rugăm, ca el să pună în noi dorinţa profundă ca numele său să fie cunoscut.

Şi Domnul realizează educaţia noastră, înainte de toate, în celebrarea euharistică. Aceasta începe prin celebrarea cuvântului său, prin care el ne luminează, ne comunică punctul său de vedere, ca să-l putem înlocui pe al nostru. Dar nu numai prin cuvântul său, ci prin toată dinamica vieţii sale, a sacrificiului său, Domnul vrea să ne înveţe să ne rugăm cu adevărat: „Tată, sfinţească-se numele tău”. Ne putem ruga această rugăciune numai dacă suntem implicaţi în sacrificiul lui Cristos. Cum trebuie să fie sfinţit numele lui Dumnezeu? Ce înseamnă pentru Dumnezeu „a sfinţi numele său”? Învăţăm acest lucru participând la sacrificiul lui Isus. „Tată, preamăreşte numele tău!” Prin crucea lui Cristos, prin biruinţa sa în pătimire, numele lui Dumnezeu a fost cu adevărat făcut cunoscut, glorificat, sfinţit. În Euharistie, Isus ne antrenează în dinamica pătimirii sale în aşa fel încât să ne putem ruga Tatăl nostru mult mai profund la sfârşitul Liturghiei decât la începutul ei. „Sfinţească-se numele tău!” Spunem aceste cuvinte după ce Isus a repetat înaintea noastră jertfa de sine: „Acesta este trupul meu dat pentru voi, acesta este sângele meu, sângele noii alianţe”. În acest fel, numele lui Dumnezeu este sfinţit.

Atunci învăţăm cum numele lui Dumnezeu poate fi sfinţit şi în viaţa noastră. Ceea ce părea un obstacol, acum devine un mijloc, dacă îl purtăm cu noi, pentru a spune astfel, la Euharistie, pentru a înţelege cum putem, în orice situaţie, să sfinţim numele lui Dumnezeu. În loc să fim neliniştiţi în micile dificultăţi, în loc să disperăm în cele mari, să învăţăm puţin câte puţin să le vedem ca pe o posibilitate pe care iubirea Domnului ne-o oferă pentru a sfinţi numele său.