În Evul Mediu timpuriu funcţiona în Franţa o confrerie de călugări, educată să vadă acolo unde contemporanii nici nu gândeau să existe ceva. De chema chiar aşa Fraţii care văd. Cartea lui Elias Canetti, Masele şi puterea, ar părea să indice apariţia unei pături de iluminaţi, de Fraţi care îndrăznesc să spună ceea ce noi nici nu îndrăznim să gândim.
Canneti e autorul unui roman – Orbirea – citit, prin anii 1970, de toată intelighenţia românească. La vremea lui, romanul a indus aceeaşi insistentă stare de culpă: cineva cultiva gânduri şi sentimente care în noi nici nu fuseseră însămânţate.
În “Masele şi puterea”, Canetti exprimă idei despre mulţimi, care, în ciuda faptului că ne e îngăduit să le mestecăm şi singuri, aşteptăm să le consume întâi alţii. De pildă, idei negative despre rolul pozitiv al maselor largi în nu importă care zi a istoriei.
Ce gânditor autohton are curajul să spună că boborul, când e lăsat de capul lui, face numai rele? E suficient să se atingă fie şi cu o floare masele largi şi imediat un patriot, un om din popor întocmeşte un sondaj de opinie care, dacă nu cere înălţarea unui rug, îndeamnă cel puţin la o vopsire cu catran. S-a săturat un român să mai fie condus de masele largi, populare? E ca şi mort în plan social.
Canetti scrie foarte apăsat despre “patima distrugerii”, crescând dintotdeauna şi pretutindeni în mulţimi: “Masa distruge de preferinţă case şi obiecte … Distrugerea unor opere de artă reprezentând ceva înseamnă distrugerea unor ierarhii, care nu mai sunt recunoscute. Sunt atacate diferenţele şi distanţele stabilite de comunitate, vizibile pentru oricine … Dar mai este ceva. Omul are el însuşi sentimentul că, integrat în masă, îşi depăşeşte limitele …” Ieşirea din starea de masă e puterea.
Canetti nu scrie un eseu, ci un jurnal de trăitor în mai multe milenii. O carte de martor hotărât să clameze adevărul chiar dacă nimeni n-are nevoie de el: nici masele, nici puterea. Cartea asta trebuie citită, iar multe dintre paginile ei trebuie învăţate pe de rost, dacă voim să ne salvăm ca indivizi, ca fiinţe supravieţuind între două primejdii de moarte: masele şi puterea. (“Academia Caţavencu”, nr. 534/2002)
