de Ryszard Legutko
https://reactionarii.home.blog/2019/04/05/de-la-ridicarea-constiint...
În comunism, răul politic era perceput ca avându-şi originea în actul intim, interior, al dezavuării sau al incapacităţii organice de a accepta mesajul comunist. Acest rău, însă, putea fi contracarat. Statul comunist aplica variate programe de reeducare a conştiinţei sau, mai curând, aşa cum se spunea în comunism, de ”ridicare a nivelului conștiinței revoluționare”, menite să elimine deprinderile „greșite” din gândire şi, în felul acesta, să îndrepte voinţa umană spre scopuri adecvate.
Ideea a început să fie preluată – sau, mai curând, imitată, căci și acolo i se spune „ridicarea nivelului de conștientizare” – și în statele democrat-liberale, oricât de incredibil ar părea. Aceasta în ciuda rezonanței sinistre care trimite, esențialmente, la practici de spălare a minții oamenilor de predispoziții politic subversive. Prin astfel de programe ai putea scăpa de „obiceiuri proaste” precum gândirea antifeministă şi ai putea căpăta aversiune faţă de bancurile cu pederaşti. Deocamdată, programe de acest soi se întâlnesc pe scară largă în America, dar este foarte probabil ca ele să-şi găsească promotori zeloşi şi în Europa şi, fireşte, în Polonia. Există relatări entuziaste ale unor profesori polonezi care, în timpul sejurului la diferite universităţi americane, au fost trimişi la training-uri feministe de ridicare a conştiinţei (awareness). Vechii „pacienţi”, echipaţi de-acum cu o minte nouă, corectă politic, eliberaţi de gândirea „criminală”, vor fi, în mod cert, primii care vor fi invitaţi să organizeze training-uri similare în Polonia, unde „ridicarea conştiinţei” feministe, homosexuale sau rasiale este, aşa cum de mai mulţi ani repetă înţelepţii noştri, o sarcină cu un înalt grad de urgenţă.
În concepția actualilor liberal-progresiști, statul nu este singura entitate menită să vegheze asupra regulilor de colaborare şi să combată toate elementele necooperante. De fapt, ei consideră că această sarcină se află pe umerii tuturor şi că toţi suntem responsabili atât de identificarea a ceea ce nu este corect, cât şi de introducerea a ceea ce este corect. Din acest punct de vedere, democraţia liberală a ajuns unde ajunsese și comunismul – sau poate chiar mai departe. În comunism era nevoie de constrângerea statului, puterea acţiona brutal faţă de cei nesupuşi, iar originile sângeroase ale regimului au lăsat urme asupra comportamentului generaţiilor următoare. În democraţia liberală, însă, o mare parte a procesului se înfăptuieşte spontan, voluntar, iar elementele de constrângere juridică şi politică nu se pot compara cu cele comuniste, ci apar, cumva, ca răspuns la o nevoie a societății și nu ca o violenţă asupra acesteia. Din acest motiv, apar o mulţime de indivizi dornici să acționeze în spirit liberal-progresist, vânând cuvintele, faptele şi intenţiile din jur pe care le consideră neloiale. Fariseismul lor, uluitor prin insistenţa şi primitivismul gândirii, devine din ce în ce mai greu de suportat şi mai răspândit.
În democraţia liberală a zilelor noastre, la fel ca în comunism, un mare rol a revenit intelectualilor care, fiind cei mai informați și iluminați, se pretează cel mai bine la a căuta gândirea criminală, depistând „panta alunecoasă”, neobservată sau neglijată de ceilalţi, care ne duce spre „oprimare” şi „intoleranţă”. Această pantă este destul de greu de observat de o minte mai simplă; poate începe, de exemplu, cu folosirea non-inclusivă a unui pronume (el în loc de ea, de pildă, sau el și ea, sau, și mai bine, ea mereu). Aceasta din cauza neglijenţei în procesul de educaţie la grădiniţă, dar care poate sfârşi cu violul unor femei. Ochiul exersat şi mintea abilă a intelectualului identifică întotdeauna ameninţarea politică – o frază, o metaforă, un proverb, un text la rubrica anunţuri sau o operă literară ce chipurile ar fi un fleac, dar care în mod revoltător „subminează regulile democrației liberale”. Şi, întrucât democraţia liberală a prezentului a creat, la fel ca comunismul, o mulţime de lumpen-intelectuali, supravegherea neloialilor şi întărirea noului dogmatism al „democrației liberale” îşi găsesc în ei o susţinere în masă, ba deseori de-a dreptul extatică. Şi într-un regim, şi în celălalt, avem, aşadar, o armată de oameni care au grijă de puritatea politică a relaţiilor din cadrul comunităţilor, instituţiilor, mediilor şi anturajului.
Acest lucru favorizează nașterea unui tip de mentalitate destul de specific: o îmbinare între moralist, comisar şi turnător.
Pe de o parte, acest soi consideră că aduce servicii valoroase umanității, pe de alta capătă sentimentul puterii care, altminteri, ar fi pentru el inaccesibil, iar, în al treilea rând, poate da frâu liber unor dorinţe josnice de a face altora rău, fără a fi sancţionat. Din aceste motive, supravegherea şi demascarea publică s-au dovedit preocupări deosebit de atrăgătoare.
Hoitarii şi propagatorii alunecă pe panta dublă a unei iluzii politice atât de stimulative, încât prind aripi.
Una dintre ele este convingerea că trăim într-un sistem minunat, dar, fiind atât de minunat, ar putea fi serios afectat chiar și de un fapt mărunt. Din motive greu de înţeles ajunge să se nască, aşadar, și în cazul „democraților liberali” convingerea, tipică socialismului, că un eveniment accidental trebuie tratat ca o problemă sistemică, ceea ce, în esenţă, înseamnă că nu există evenimente accidentale.
Devine astfel normal, pentru „adevărații” liberal-democrați, așa cum era și pentru comuniștii adevărați, să-și hărțuiască colegii pentru o remarcă uzuală, pentru o carență în vigilența revoluționară, pentru o glumă proastă, făcând viața tot mai grea persoanelor nonconformiste prin crearea de reguli și legi tot mai stricte. Procedând astfel, auto-intitulații gardieni ai purității se percep pe ei înșiși ca unii care poartă pe umerii lor responsabilitatea viitorului democrațiilor liberale. Dacă nu ar fi vigilenţa şi efortul lor, această minunată operă ar suferi o pervertire, de te și-ngrozești să te gândeşti cum ar fi dacă s-ar întâmpla.
În cazul comunismului, ca în cazul oricărui sistem construit pe forţă şi pe minciună, pot fi ușor explicate asemenea convingeri. Lumea știa că era de ajuns să devină publice și acceptate drept adevărate câteva idei pentru a demistifica toată această construcţie artificială şi a dărâma. Până și cei mai auto-convinși constructori ai sistemului știau că adevărul este cel mai periculos dușman pe care-l aveau. În democraţia liberală, însă, pare absurd să ne gândim în aceiași termeni, deoarece sistemul este stabil, iar în Constituţia lui este înscris principiul libertăţii de exprimare. Demascatorii incorectitudinii politice consideră, însă, că nici stabilitatea nu este atât de mare, cum în mod naiv ne închipuim noi, și nici libertatea cuvântului nu este lipsită de probleme, cum zic oamenii de rea credinţă.
În comunism, publicarea unui lucru fără a trece prin cenzură declanșa alerta întregului Birou Politic, iar pentru apariţia unei caricaturi ce nu era ”pe linie” zburau capete. Pentru a condamna astfel de delicte se organizau demonstraţii, iar din mass-media se revărsau acuzaţii interminabile din partea poporului muncitor indignat. Pentru un cuvânt, puteai să-ţi pierzi locul de muncă sau să ajungi pe lista neagră.
În democraţia liberală a zilelor noastre se presupune că totul este permis, dar evenimentele incorect politice declanşează imediat reacţia ”rezistenței”: intelectualii protestează, figurile jurnaliştilor se schimonosesc de indignare morală la televizor, actorii de comedie folosesc biciul satirei iar lumpen-intelectualitatea, entuziasmată de această indignare, fluieră, țopăie şi cere pedepsirea exemplară a făptaşilor. Pentru cuvântul ”pervers”, îţi poţi pierde funcţia de ministru şi-ți riști întreaga carieră; pentru că spui ceva în favoarea „părții rele” te paşte marginalizarea imediată, pentru că nu există milă pentru deviaţionişti şi fascişti. Adevăraţii apărători ai toleranţei nu pot tolera nimic blamabil, deoarece aceasta ar însemna trădarea sistemului şi dezicerea de minunata idee a democrației liberale, așa cum este azi înțeleasă.
O a doua iluzie în care cad de bunăvoie hăitașii ”trădătorilor” democrației liberale este convingerea lor că ar constitui un grup curajos, care luptă împotriva unei forţe copleşitoare. Și, din nou, analogia cu ce se întâmpla în comunism este izbitoare. În comunism, lumea era păcălită că se duce o luptă permanentă cu imperialismul internaţional, cu CIA, cu forţele aliate reacţionare din ţară şi din străinătate, susţinute cu milioane de dolari de la Washington, Londra şi Paris. În actuala democraţie liberală, se duce, de asemenea, o luptă cu dușmanul reprezentat de forţele întunericului care reușesc, cumva, mereu, să revină, în ciuda victoriilor obținute de forțele luminii: patriarhatul, supremaţia albă, rasismul, naţionalismul şi alte lucruri îngrozitoare, ce ar dispune, chipurile, de milioane de adepţi şi de o uriaşă reţea de obiceiuri bine fixate de-a lungul timpului. Temerarii războinici ai corectitudinii politice se consideră, aşadar, un David în confruntarea cu Goliat. Nimic mai departe de adevăr. În realitate, ei sunt cei care fac parte din curentul principal, fiind armata acestuia, având în spate legea, statul, puternice instituţii internaţionale, universitățile şi nenumărate mijloace de comunicare în masă și opinia publică. Iluzia de a fi o bravă minoritate ce se opune eroic întregii lumi le oferă un sentiment specific de confort: aflându-se în absolută siguranţă și dotaţi cu cele mai puternice instrumente politice ale lumii de astăzi, se desfată, totodată, de propriul curaj şi de decența lor, care sunt cu atât mai mari, cu cât este mai mare duşmanul pe care şi-l imaginează.
Fragment din volumul The Demon in Democracy: Totalitarian Temptations in Free Societies
Ryszard Legutko este filosof, profesor la Universitatea din Cracovia, dizident anticomunist, editor al revistei samizdat Arka în timpul regimului comunist, precum și europarlamentar.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius