Aceste nume-emblemă ale poeziei noastre din a doua jumătate a secolului al XIX-lea par fixate într-o eternă opoziție: așa s-a întâmplat în timpul vieții lui Macedonski și așa a rămas până astăzi. Imaginarul cultural colectiv s-a pronunțat de multă vreme în cazul Macedonski vs. Eminescu; însuși exegetul care l-a editat și redescoperit pe Macedonski pentru cititorii de la finele secolului XX, adică Adrian Marino, la capătul unor laborioase investigații, ajunge la concluzia incompatibilității temperamentale și literare totale dintre cei doi poeți, de unde nefericitul atac macedonskian, epigrama care avea să-i distrugă viața autorului Nopților.
Prin urmare, o nefericită întâmplare grefată pe o animozitate profundă de natură personală: așa s-ar explica ura lui Macedonski față de Eminescu, materializată în funesta epigramă. Amatorilor dispuși să accepte explicația Marino (precizez că nu mă număr printre aceștia) ar trebui să li se amintească un paradox grav: în istoria literară nu există întâmplări pure. Coincidențele se petrec în alte teritorii decât în cele culturale.
Relația Macedonski – Eminescu are o istorie ce se cere descifrată, o istorie mult mai lungă decât izbucnirea colerică din iunie 1883, izbucnire ce l-a țintuit apoi la stâlpul infamiei pe autorul unei epigrame. Primul contact între cei doi avusese loc cu mult timp înainte, în împrejurări necunoscute de public. Viena anului 1870 fusese locul lor de întâlnire, unde cei doi s-au încrucișat fără să se vadă, trecând unul pe lângă altul fără să se recunoască. În 1870, Eminescu se afla la Viena de câteva luni și își găsise cu adevărat locul. Cufundat în cultura germană pe care abia acum o parcurgea la pas, descoperitor prin intermediar german al civilizațiilor antice și orientale, fascinat de istorie și de religii, poetul începuse deja să scrie literatură într-un ritm nebunesc, în ritmul ce va deveni „eminescian”, adică fără odihnă și fără pauze.
În aceste condiții, el execută gestul său fondator ca poet și trimite Venere și Madonă către „Convorbirile literare” din Iași. Poezia îi uimește pe Maiorescu și pe Jacques Negruzzi, iar acesta din urmă pleacă la Viena ca să-l întâlnească pe misteriosul poet necunoscut. Celebra întâlnire are loc într-o cafenea vieneză, iar lui Eminescu i se deschid brusc porțile duble ale Poeziei și ale Celebrității. Totul s-a petrecut printr-un plic postat la un oficiu din Viena și purtând pe el o adresă din Iași: marile evenimente ale istoriei și ale culturii au loc uneori în cele mai anodine circumstanțe materiale.
Dacă episodul de mai sus a intrat în legendă, mai puțin cunoscut e însă alt episod. În același an, 1870, și în același oraș, Viena, alt tânăr român bătea la porțile culturii și voia să se înscrie la Universitatea vieneză; era cu patru ani mai tânăr decât Eminescu, era fiu al unei familii bogate și își permitea ca, înainte de a începe în regulă un curs universitar, să schițeze un tur de orizont european pentru a se decide ce facultate va urma. Se numea Alexandru Macedonski și se credea genial.
N-a zăbovit multă vreme în capitala Imperiului Habsburgic junele sosit din București. După câteva luni a abandonat orașul, speriat de exigențele universitare vieneze și constatând că puținele sale cunoștințe de germană nu-i erau suficiente. Privindu-și lucid propria personalitate, Macedonski pleacă în Italia, loc infinit mai luminos, mai tentant și mai pe măsura tânărului hrănit cu poezie pașoptistă muntenească. Părăsind Viena pentru Italia, Macedonski întreprindea și el, tot fără să-și dea seama, un act fondator cu consecințe durabile.
Ca și Eminescu, tânărul literat aflat în străinătate trimite în țară o poezie cu speranța de a-și inaugura cariera poetică; poezia sosește, e publicată, dar spre deosebire de Venere și Madonă era doar o mică însăilare, un sub-produs post-pașoptist care se numea Dorința poetului. Ea arăta, încă din primul moment al unei viitoare confruntări, cam la ce nivel se situau cei doi, angajați spontan și fără să știe, în cursa pentru locul întâi în poezia românească.
De acum încolo, rivalitatea lor se va desfășura cu forța și cu tenacitatea fenomenelor astrale. Macedonski va urmări cu invidie și cu ură poeziile lui Eminescu, făcute să-l exaspereze prin perfecțiunea lor. Observând că luptă cu arme inegale, patronul „Literatorului” se va lansa în polemici violente care îl vor avea drept ultimă țintă pe Eminescu. De aici i-a venit lui Macedonski explicabila idee de a se confrunta direct cu Eminescu pe teritoriul poeziei. Unul dintre cele mai profunde și mai șocante poeme de tinerețe ale acestuia, Egipetul, publicat în 1872, i s-a părut rivalului său că ar putea reprezenta un bun teren de întrecere. Ca atare compune un poem pe tema Egiptului antic, intitulat Ospățul lui Pentaur (scris în 1885, publicat în 1886). Prin acest Ospăț…, el a vrut să arate lumii întregi cum trebuie scris un poem „documentat” despre civilizația egipteană, cum se putea evoca Egiptul în cu totul alt mod de cum o făcuse Eminescu.
Inclus în volumul Excelsior, Ospățul lui Pentaur se vrea o replică explicită la Egipetul. Tema aleasă este aceeași – învierea unui tablou egiptean antic; Macedonski s-a documentat intens, a citit monografii franceze pe temă, a recitit poeme simboliste cu subiect asemănător etc. Condus de un instinct obscur, el adoptă schema prozodică eminesciană din Egipetul, recurgând la alexandrinul românesc trohaic; se adresa astfel publicului cu îndemnul subînțeles: „Citiți-ne pe amândoi și spuneți cine e mai bun!”.
Din păcate pentru mai tânărul poet, diferența dintre cele două poeme rămâne covârșitoare în favoarea lui Eminescu. Apele grele din Memento Mori se mișcă solemn încă de la primul vers, care anunță atmosfera și sonoritățile ansamblului:
Nilul mișcă valuri blonde pe câmpii cuprinși de maur,
Peste el, cerul d’Egipet despicat în foc și aur.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius