Un capitol interesant și pitoresc al publicisticii românești îl constituie revistele școlare manuscrise. Despre o parte din acestea a scris regretatul Tudor Opriș, în lucrarea sa Reviste literare ale elevilor. De-a lungul anilor multe din aceste publicații s-au pierdut. De aceea sunt lăudabile lucrările care încearcă, pe cât posibil, recuperarea și scoaterea lor din uitare și merită atenția noastră.
O astfel de revistă școlară manuscrisă este „Musa”. Revistele școlare manuscrise erau, de regulă, editate de Societățile de lectură care funcționau pe lângă centre școlare din Transilvania secolului al XIX-lea: Blajul, Sibiul, Brașovul, Beiușul ș.a.
La Sibiu, se întemeiase în ultimele decenii ale veacului al XIX-lea Societatea de lectură „Andrei Șaguna”. În cadrul ei a fost înființată revista școlară manuscrisă „Musa”, care a apărut bilunar sau lunar între 1871-1907. Numele revistei sugerează dorința redactorilor de a-și exersa talentul artistic, sub oblăduirea zeiței ocrotitoare a Artei, a Musei. Cred că redactorilor le-a fost sugerat acest titlu de invocația către Muză, parte componentă a epopeii –„Musă, ce lui Omir odinioară/ Cântași Batracomiomahia/ Cântă și mie, fii bunișoară/ Toate câte făcu țigănia”. Este începutul epopeii lui Ion Budai-Deleanu. Revista era coordonată de un profesor din școala respectivă, care se bucura de un prestigiu deosebit.
Scrise de mână, cu o caligrafie admirabilă, cu frumoase desene sau chenare marginale, cu titlul Musa – și cuvintele de pe copertă apăreau uneori în tricolorul național. Revista a făcut o bună educație națională, așa cum se și apreciază într-o lucrare de istoria presei românești din Transilvania: „Musa este cea mai bună revistă manuscrisă din câte am avut, rolul ei pentru formarea tineretului sibian fiind incontestabil.” ( v. Mircea Popa, Valentin Tașcu, Istoria presei literare românești din Transilvania de la începuturi până la1918, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980, p. 236). Pe frontispiciul revistei erau înscrise aceste cuvinte, ca un îndemn la unitate națională, chezășia tăriei unui popor: „Când veți sta toți pentru unul și unul pentru toți, atunci și porțile infernului se vor sfărâma înaintea voastră”. Revista era o publicație a teologilor și pedagogilor sibieni și avea ca subtitlu „foaie beletristică și științifică”.
În ceea ce privește partea beletristică precumpănește folclorul poetic, pe care-l publică acum Virgiliu Florea, un folclorist cunoscut din Școala folcloristică clujeană, și Andreea Buzaș, o tânără cercetătoare sibiană. Îndrumătorul Societății de lectură și al revistei a fost profesorul Ilarion Pușcariu, colaborator apreciat la alte periodice din Transilvania, dar și la „Convorbiri literare”. Așa se explică evitarea etimologismului greoi din alte publicații transilvane și adoptarea unei ortografii fonetice. La asemenea reviste, profesorii coordonatori îndemnau elevii să culeagă și să publice poezii populare din ținuturile de obârșie, realizând astfel valoroase antologii folclorice; cel mai cunoscut exemplu este cel al cărturarului blăjean Ion Micu Moldovan, realizatorul celei mai ample culegeri de folclor a vremii, publicată, mai întâi de Jan Urban Iarnik și Andrei Bârseanu în antologia Doine și strigături din Ardeal (1885). Culegerea folclorului era pentru elevii și studenții epocii o modalitate didactică de cunoaștere și aprofundare a identității etnice și de educație națională. Așa se explică felul în care au răspuns acești teologi și pedagogi sibieni, alături de colegii lor de la Blaj, la apelul lansat de Eminescu și Slavici de a participa la Serbarea de la Putna, din 1871, la comemorarea marelui Voievod Ștefan cel Mare, ampla manifestare a dorinței de unitate națională din partea junimii studioase din Transilvania. De altminteri o simplă trecere în revistă a colaboratorilor și cititorilor „Musei” demonstrează rolul ei în formarea conștiinței naționale, pentru că majoritatea lor vor fi implicați în marile evenimente care au dus la făurirea Marii Uniri: istoricul Ioan Lupaș, autorul celei mai bune monografii despre Andrei Șaguna, istoricul Andrei Oțetea, Elie Miron Cristea, viitorul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române și autorul primei monografii despre Eminescu, într-o teză de doctorat în care îl numește pentru prima dată „luceafărul poeziei românești”, pedagogul Onisifor Ghibu, istoricul învățământului românesc, prozatorul Virgil Onițiu. Urmărind activitatea ulterioară a colaboratorilor „Musei”, Ilie Moise adaugă și numele lui Vasile Bologa, Ioan Duma, Laurențiu Ciorbea și Gheorghe Tulbure – „viitoare personalități ale culturii transilvane cu un rol covârșitor în pregătirea Unirii de la 1918”.
În privința conținutului, domină poeziile lirice de o mare varietate tematică, de la doina de dragoste la strigătură și de la doina de jale la cântecul satiric. Sunt culese mai ales de teologi și pedagogi din Transilvania, ca în colecția lui Ion Micu Moldovan. Despre valoarea lor estetică este convingătoare o apropiere tematică și stilistică, menționată de autorii ediției cu antologia de lirică populară românească pe care a alcătuit-o Lucian Blaga, culegând „flori alese” din diverse crestomații folclorice . Dacă urmărim Sumarele după primul vers ale celor două volume, identificăm destul de multe astfel de similitudini. Spre exemplu,Cine m-a dat dorului,/ Aibă casa cucului/ Și hodina vântului:/ Nice cucul n-are casă,/ Nice vântul țar’ aleasă (p. 25, nr. 7) are o variantă mai extinsă la Blaga: Cine m-a dat dorului,/ Aibă casa cucului/ Și odihna vântului./ Că nici cucul n-are casă,/ Nici vântul țară aleasă./ Vântul dacă se pornește,/ Multe țări le biruiește,/ Până la mine sosește./ Vântul, dacă s-a pornit,/ Multe țări a biruit,/ Pân’ la mine a sosit (p. 15).Versurile culese de Vasile Bologa în 1881 – Doru, bade, de la tine/ Peste multe dealuri vine,/ Nu mi-l poate prinde nime,/ Nici român cu fluiera,/ Nici țigan cu cetera,/ Numai eu cu inima./ Nicăiri nu se oprește,/ Pân’ cu mine se-ntâlnește,/ Și așa-mi vine de fierbinte,/ De-aș sta-n loc cum m-aș aprinde (p. 54, nr. 1) – au următoarea versiune la Blaga: Dorul, badeo, de la tine/ Peste văi și dealuri vine,/ De nu-l poate opri nime:/ Nici cioban cu fluierul,/ Nici voinic cu cântecul,/ Nici popa cu cartea,/ Numai eu cu inima (p. 43). Sau un exemplu în care primul vers diferă, însă tematica este aceeași: Pe unde trec cu dorul meu,/ Plânge iarba pe părău;/ Pe-unde trec cu jalea mea,/ Plânge iarba pe vâlcea (p. 217, nr. 1), devine la Blaga: De străinătatea mea/ Plânge iarba pe vâlcea;/ De străinătate mare,/ Plânge iarba sub picioare (p. 59).
Iată, în paralel, paginile (la „Musa” și numărul revistei) în care se pot urmări și alte asemănări:
Musa Blaga p. 25, nr. 7, p. 15, p. 36, nr. 3, p. 107, p. 53, nr. 4, p. 273, p. 54, nr. 1, p. 43, p. 64, nr. 10, p. 189, p. 66, nr. 4, p. 261.
În cadrul poeziei epice întâlnim „balada familială”, cea mai cunoscută fiind Balada lui Vălean, dar remarcabil este Versul lui Horea, amestec de cântec bătrânesc, baladă istorică și bocet popular înfățișând dramatismul supliciului la care a fost supus conducătorul Răscoalei din 1784.
Alcătuită după exigențele unei ediții critice „Musa” – implicații naționale. Folclor poetic într-o revistă manuscrisă din secolul al XIX-lea, ediția celor doi folcloriști, cu o prefață de Ilie Moise, reprezintă o restituire remarcabilă pentru folcloristica română și o convingătoare dovadă că și prin ucenicia redacțională sau lectura unor asemenea publicații, teologii și pedagogii sibieni au fost pregătiți să participe la evenimente istorice cruciale în evoluția istorică a neamului românesc.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius