Dumnezeu ne îndeamnă, prin cuvântul Sf. Scripturi, să ne întoarcem spre El imediat ce ne-am trezit din somn: „Dimineaţa vei auzi glasul meu; dimineaţa voi sta înaintea Ta şi mă vei vedea” (Psalmi 5, 3); „Iar eu către Tine, Doamne, am strigat şi dimineaţa rugăciunea mea Te va întâmpina” (Psalmi 87, 14); „Fă să aud dimineaţa mila Ta, că la Tine îmi este nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu” (Psalmi 142, 8).
Și toate acestea, nu pentru că ar fi un Dumnezeu „zelos”, ad litteram, care cere totul de la noi doar pentru El, într-un mod preferențial, ci pentru că doar Dumnezeu Iubire poate da „sens” zilei care începe.
Doar El poate să ne păzească de toate ispitele și să binecuvânteze întreaga zi, ca să o trecem cu bine și cu folos.
Să începem întotdeauna ziua cu rugăciune și primul gând, prima mișcare a inimii, să le dăm lui Hristos, ca prinos de mulțumire pentru că am trecut cu bine noaptea.
Pentru că Dumnezeu ne-a dat încă o zi, pe care o anticipăm lungă și monotonă, enervantă și..., conștienți însă că pășim în această nouă zi împreună cu Dumnezeu.
De aceea e bine ca atunci când ne-am trezit din somn, încă fiind în pat, să întoarcem privirea în lăuntru și să ne rugăm cu gândul la cei dragi, iar cel căruia îi dă ghes inima, să ofteze pentru toată lumea.
Părintele Arsenie Papacioc spunea, în acest sens: „Cum v-aţi deşteptat dimineaţa, nu mai amânaţi o clipă, zicând: Să mă mai încălzesc olecuţă! >>, căci vă păcăliţi, fraţilor, ci dintr-o dată şi repede, cu inimă arzătoare de drag, ziceţi: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)! >>. Pentru că ce aţi apucat să măcinaţi în coş, la moara gândurilor, mai întâi, la deşteptare, aceea veţi măcina toată ziua”.
După ce ne-am dat jos din pat, ne-am spălat pe față, să dăm slavă lui Dumnezeu, întorși spre răsărit, spre Soarele Dreptății, cu trei închinăciuni până la pământ, mulțumind Domnului Iisus pentru că ne-a luminat, a alungat noaptea şi ne-a dăruit o nouă zi.
Sigur că dimineața suntem grăbiți, multe le facem „pe fugă”, dar Dumnezeu nu a cerut niciodată cantitate în rugăciunile noastre, ci atenția minții și prezența inimii, o inimă larg deschisă spre Dumnezeu, așa încât „inima să-L înghită pe Domnul şi Domnul să înghită inima noastră” (Sf. Ioan Gură de Aur).
Legat de această „criză de timp”, cu care se confruntă omul contemporan, și pe care fiecare o resimte și o trăiește în felul său, Părintele Arsenie Papacioc ne sfătuiește:
„Mi-a spus cineva că n-a avut timp să citească rugăciunile de dimineaţă, dar le-a citit seara, numai să fie făcute. Nu e bine deloc. Mergi pe drum, n-ai avut timp, n-ai dormit bine, ai copii, trebuia să zici: Doamne, Iisuse..., adică să fii prezent cu mintea la Dumnezeu”.
Pentru a ne adânci în rostirea Numelui lui Iisus, Sf. Vasile cel Mare ne învață să ne aducem aminte de păcatele noastre, și acest gând al propriei nevrednicii să-l legăm de pomenirea lui Hristos.
Să rostim rugăciunea lui Iisus întreagă, fără s-o scurtăm. Accentul să cadă pe ultimul cuvânt „păcătosul” sau „păcătoasa”, scopul ei fiind totdeauna unul singur: pomenirea lui Dumnezeu și trăirea prezenței Lui în inima și în viața noastră.
Iar atunci când trecem prin mâhniri şi încercări, să nu uităm că avem nevoie mai ales de rugăciunea lui Iisus (Stareţul Varsanufie).
Așa cum spune Sf. Diadoh al Foticeii, rugăciunea minții în inimă înseamnă comuniunea cu Dumnezeu, ca trăire personală a prezenței dumnezeiești în lumina slavei Sale. Este o încununare a rugăciunii liturgice, prin care „mistica minții” și „mistica inimii” se unesc, deschizând calea spre o realitate care angajează întreaga noastră persoană în unirea cu Dumnezeu, prin iubire.
Și tot Sf. Diadoh afirmă că orice creștin trebuie să simtă prezenţa Duhului Sfânt în inimă, definind credința creștină ca trăire personală a comuniunii cu Dumnezeu.
După Sf. Simeon Noul Teolog, Duhul Sfânt își află locul în inimă numai în mod conștient, Mântuitorul Iisus fiind Cel care a descoperit Apostolilor taina care încă lipsea din rugăciunea lor: „Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină” (In. 16, 24).
Cât despre roadele pomenirii Numelui lui Iisus, să luăm aminte la cuvântul Părintelui Teofil Părăian: „Din experienţa mea vă pot spune atât: rugăciunea lui Iisus, pe mine m-a ajutat în înţelesul că m-am întâlnit cu mine însumi, că m-am întâlnit cu mizeria din mine, că am căutat să rezolv această mizerie, s-o înlătur... Au fost şi alternanţe, şi anume, alternanţe cu bucurie. De multe ori mă duceam la şcoală spunând această rugăciune, parcă mă ridica cineva pe sus, aşa eram de bucuros, plin de bucurie!...Eu, să ştiţi, recomand rugăciunea aceasta din toate puterile mele şi, de-aş avea mai multe puteri, mai mult aş recomanda-o, pentru efectele acestea de îmbunătăţire, de limpezire sufletească”.
În epoca noastră postmodernă, rugăciunea lui Iisus poate fi soluția salutară, care să ne ajute să ieșim din cercul vicios al patimilor; care să ne elibereze, prin puterea Numelui Mântuitorului nostru, de stresul permanent, de lipsa de sens a vieții, de egoism, de răutăți, de rătăcirile minții, de grijile lumești, de singurătate...
Rugăciunea este cea care ne deschide „ochii sufletului” pentru a simți prezența lucrării lui Dumnezeu în viața noastră, oferindu-ne astfel posibilitatea de a sesiza sensul duhovnicesc al evenimentelor cotidiene, întâmplări pe care le percepem, de cele mai multe ori, ca absurde, anormale și nedrepte.
Inima curată înseamnă tocmai rugăciunea lăuntrică a lui Iisus şi unirea minţii cu inima, ca împreună să se îndrepte spre Dumnezeu (Stareţul Varsanufie).
Este inima care simte lucrarea Duhului Sfânt în adâncimi de taină, ființiale, ca o „dulce și catifelată mângâiere”, și care cuprinde în rostirea ei întreaga lume, pe cei vii și pe cei adormiți întru Domnul.
Slavă bunului Dumnezeu pentru toate!
Sorin Lungu
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius