Notă a Penitenţiariei Apostolice despre importanţa forului intern şi inviolabilitatea sigiliului sacramental (1 iulie 2019)

[altmariustotal catolic]

„Prin Întrupare, însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a unit, într-un fel, cu orice om”[1]; cu gesturile sale şi cuvintele sale, i-a luminat demnitatea preaînaltă şi inviolabilă; în El însuşi, mort şi înviat, a restaurat umanitatea decăzută, învingând întunericul păcatului şi al morţii; celor care cred în el le-a deschis raportul cu Tatăl său; cu revărsarea Duhului Sfânt, a consacrat Biserica, o comunitate a celor care cred, ca adevărat trup al său şi a făcut-o părtaşă de propria putere profetică, regească şi sacerdotală, pentru ca să fie în lume ca prelungirea înseşi prezenţei şi misiunii sale, vestind oamenilor din orice timp adevărul, conducându-i la strălucirea luminii sale, permiţând ca viaţa lor să fie realmente atinsă şi transfigurată de ea.

În acest timp al istoriei umane aşa de chinuite, progresului tehnico-ştiinţific crescând nu pare să-i corespundă o dezvoltare etică şi socială adecvată, cât mai degrabă o adevărată „involuţie” culturală şi morală care, uitând de Dumnezeu – dacă nu chiar ostilă lui – devine incapabilă să recunoască şi să respecte în orice domeniu şi la orice nivel, coordonatele existenţiale ale existenţei umane şi, cu ele, ale vieţii înseşi a Bisericii.

„Dacă progresului tehnic nu-i corespunde un progres în formarea etică a omului, în creşterea omului interior…, atunci el nu este un progres, ci o ameninţare pentru om şi pentru lume”[2]. Şi în domeniul comunicaţiilor private şi mass-mediatice cresc peste măsură „posibilităţile tehnice”, dar nu iubirea faţă de adevăr, angajarea în căutarea sa, simţul de responsabilitate în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor; se schiţează o disproporţie îngrijorătoare între mijloace şi etică. Hipertrofia comunicativă pare să se îndrepte împotriva adevărului şi, prin urmare, împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omului; împotriva lui Isus Cristos, Dumnezeu făcut om, şi a Bisericii, prezenţă a sa istorică şi reală.

S-a răspândit în ultimele decenii o anumită „sete” de informaţii, aproape făcând abstracţie de credibilitatea şi oportunitatea lor reală, până acolo încât „lumea comunicaţiei” pare că vrea să „ia locul” realităţii, fie condiţionându-i percepţia, fie manipulându-i înţelegerea. De această tendinţă, care poate să asume trăsăturile neliniştitoare ale morbidităţii, nu este imună, din păcate, însăşi comunitatea eclezială, care trăieşte în lume şi, uneori, asumă caracteristicile sale. Şi printre credincioşi, frecvent, sunt angajate energii preţioase în căutarea de „ştiri” – sau de adevărate „scandaluri” – potrivite sensibilităţii unei anumite opinii publice, cu scopuri şi obiective care nu aparţine desigur naturii teandrice a Bisericii. Toate acestea în detrimentul grav al vestirii Evangheliei la toată făptura şi al exigenţelor misiunii. Trebuie recunoscut cu umilinţă că uneori nici rândurile clerului, până la cele mai înalte ierarhii, nu sunt scutite de această tendinţă.

Invocând de fapt, ca ultim tribunal, evaluarea opiniei publice, prea des sunt date informaţii de orice gen, care ţin şi de sferele cele mai private şi rezervate, care ating în mod inevitabil viaţa eclezială, induc – sau cel puţin favorizează – evaluări temerare, lezează în mod ilegitim şi în mod ireparabil buna reputaţie a altuia, precum şi dreptul fiecărei persoane de a apăra propria intimitate (cf. CIC, can. 220). Cuvintele sfântului Paul adresate galatenilor răsună, în acest scenariu, deosebit de actuale: „Voi însă, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai ca această libertate să nu fie ocazie pentru a sluji trupului […]. Dar dacă voi vă muşcaţi şi vă mâncaţi între voi, aveţi grijă să nu vă nimiciţi unii pe alţii” (Gal 5,13-15).

În acest context, pare să se afirme o anumită „prejudecată negativă” îngrijorătoare faţă de Biserica catolică, a cărei existenţă este prezentată cultural şi re-înţeleasă social, pe de o parte, în lumina tensiunilor care pot să aibă loc chiar în interiorul ierarhiei şi, pe de altă parte, pornind de la recentele scandaluri de abuzuri, săvârşit în mod oribil de unii membri ai clerului. Această prejudecată, care uită de adevărata natură a Bisericii, de istoria sa autentică şi de incidenţa reală, benefică pe care ea a avut-o mereu şi o are în viaţa oamenilor, se traduce uneori în „pretenţia” nejustificabilă că Biserica însăşi, în unele materii, să ajungă să-şi conformeze propria orânduire juridică la orânduirile civile ale statelor în care ajunge să trăiască, drept unica posibilă „garanţie de corectitudine şi probitate”.

În faţa la toate acestea, Penitenţiaria Apostolică a considerat că este oportun să intervină, cu această Notă, pentru a reafirma importanţa şi a favoriza o înţelegere mai bună a acelor concepte, proprii ale comunicării ecleziale şi sociale, care astăzi par că au devenit mai străine pentru opinia publică şi uneori chiar pentru orânduirile juridice civile: sigiliul sacramental, secretul înnăscut în forul intern extra-sacramental, secretul profesional, criteriile şi limitele proprii ale oricărei alte comunicări.

1. Sigiliul sacramental

Recent, vorbind despre sacramentul Reconcilierii, Sfântul Părinte Francisc a voit să reafirme indispensabilitatea şi indisponibilitatea sigiliului sacramental: „Însăşi Reconcilierea este un bine pe care înţelepciunea Bisericii l-a salvgardat mereu cu toată forţa sa morală şi juridică prin sigiliul sacramental. El, chiar dacă nu este întotdeauna înţeles de mentalitatea modernă, este indispensabil pentru sfinţenia sacramentului şi pentru libertatea de conştiinţă a penitentului; care trebuie să fie sigur, în orice moment, că acel colocviu sacramental va rămâne în secretul confesionalului, între propria conştiinţă care se deschide la harul lui Dumnezeu, cu medierea necesară a preotului. Sigiliul sacramental este indispensabil şi nicio putere umană nu are jurisdicţie, nici nu poate s-o revendice, asupra lui”[3].

Secretul inviolabil al Spovezii provine direct din dreptul divin revelat şi îşi înfige rădăcinile în însăşi natura sacramentului, până acolo încât nu poate admite nicio excepţie în cadrul eclezial, nici, cu atât mai puţin, în cel civil. În celebrarea sacramentului Reconcilierii este cuprinsă, de fapt, înseşi esenţa creştinismului şi a Bisericii: Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru a ne mântui şi a decis să implice, ca „instrument necesar” în această operă de mântuire, Biserica şi, în ea, pe cei pe care El i-a ales, i-a chemat şi i-a constituit ca slujitori ai săi.

Pentru a exprima acest adevăr, Biserica a învăţat mereu că preoţii, în celebrarea sacramentelor, acţionează „in persona Christi capitis”, adică în însăşi persoana lui Cristos capul: „Cristos ne permite să folosim «eu-l» său, vorbim în «eu-l»” lui Cristos, Cristos ne «trage în el» şi ne permite să ne unime, ne uneşte cu «eu-l» său […] este această unire cu «eu-l» său care se realizează în cuvintele consacrării. Şi în acel «eu te dezleg» – pentru că nimeni dintre noi n-ar putea să dezlege de păcate – este «eu-l» lui Cristos, al lui Dumnezeu, care singur poate să dezlege”[4].

Fiecare penitent care merge cu umilinţă la preot pentru a mărturisi propriile păcate dă mărturie astfel despre marele mister al Întrupării şi despre esenţa supranaturală a Bisericii şi a preoţiei ministeriale, prin intermediul căreia Cristos Înviat vine în întâmpinarea oamenilor, atinge în mod sacramental – adică în mod real – viaţa lor şi îi mântuieşte. Pentru acest motiv, apărarea sigiliului sacramental din partea duhovnicului, dacă ar fi necesar usque ad sanguinis effusionem, reprezintă nu numai un act de „sinceritate” cuvenită faţă de penitent, ci mult mai mult: o mărturie necesară – un „martiriu” – adus direct unicităţii şi universalităţii mântuitoare a lui Cristos şi a Bisericii[5].

Materia sigiliului este actualmente expusă şi reglementată de canoanele 983-984 şi 1388 § 1 din CIC şi de can. 1456 din CCEO, precum şi de nr. 1467 din Catehismul Bisericii Catolice, unde în mod semnificativ se citeşte nu că Biserica „stabileşte”, în virtutea propriei autorităţi, cât mai degrabă că ea „declară” – adică recunoaşte ca o realitate incontestabilă, care derivă tocmai din sfinţenia sacramentului instituit de Cristos – „că orice preot care ascultă spovezile este obligat, sub pedepse foarte aspre, să păstreze secretul absolut în legătură cu păcatele mărturisite de penitenţii lui”.

Duhovnicului nu-i este permis, niciodată şi din niciun motiv, „să-l trădeze pe penitent prin cuvinte sau în orice alt mod” (can. 983 § 1 CIC). După aceea, doctrina a contribuit să specifice ulterior conţinutul sigiliului sacramental, care cuprinde „toate păcatele fie ale penitentului cât şi ale altora cunoscute din spovada penitentului, atât de moarte cât şi veniale, fie oculte fie publice, fiind dezvăluite în vederea dezlegării, deci cunoscute de duhovnic în virtutea cunoaşterii sacramentale”[6]. De aceea, sigiliul sacramental se referă la tot ceea ce s-a acuzat penitentul, şi în cazul în care duhovnicul nu ar trebui să acorde dezlegarea: în cazul în care spovada ar fi invalidă sau pentru vreun motiv dezlegarea n-ar fi dată, oricum sigiliul trebuie să fie menţinut.

De fapt, preotul ajunge să cunoască păcatele penitentului “non ut homo, sed ut Deus – nu ca om, ci ca Dumnezeu”[7], până acolo încât el pur şi simplu „nu ştie” ceea ce i s-a spus la scaunul de spovadă, pentru că nu l-a ascultat ca om ci, întocmai, în numele lui Dumnezeu. De aceea, duhovnicul chiar ar putea „să jure”, fără nicio prejudecată pentru propria conştiinţă, că „nu ştie” ceea ce ştie numai ca slujitor al lui Dumnezeu. Prin natura sa specială, sigiliul sacramental ajunge să-l oblige pe duhovnic şi „interior”, până acolo încât îi este interzis să-şi amintească în mod voluntar spovada şi el este ţinut să suprime orice amintire involuntară a ei. La secretul care derivă din sigiliu este ţinut şi cel care, în orice mod, a aflat despre păcatele de la spovadă: „Obligaţia de a păstra secretul sacramental o au interpreţii, dacă există, precum şi toţi ceilalţi care cunosc în vreun fel oarecare păcatele din spovadă” (can. 983 § 2 CIC).

Interdicţia absolută impusă de sigiliul sacramental este de aşa natură încât îl împiedică pe preot să vorbească despre conţinutul spovezii chiar şi cu penitentul, în afara sacramentului, „decât cu consimţământul explicit al penitentului”[8]. De aceea, sigiliul depăşeşte şi disponibilitatea penitentului, care, odată celebrat sacramentul, nu are puterea de a-l elibera pe duhovnic de obligaţia secretului, pentru că această obligaţie vine direct de la Dumnezeu.

Apărarea sigiliului sacramental şi sfinţenia spovezii nu vor putea constitui niciodată vreo formă de complicitate cu răul, dimpotrivă reprezintă unicul antidot adevărat la răul care-l ameninţă pe om şi lumea întreagă; sunt posibilitatea reală de a ne abandona iubirii lui Dumnezeu, de a ne lăsa convertiţi şi transformaţi de această iubire, învăţând să-i corespundem concret în propria viaţă. În prezenţa păcatelor care integrează speţe de delict, nu este permis niciodată să i se impună penitentului, drept condiţie pentru dezlegare, obligaţia de a se preda justiţiei civile, în virtutea principiului natural, receptat în orice orânduire, conform căruia „nemo tenetur se detegere”. Însă, în acelaşi timp, aparţine „structurii” însăşi a sacramentului Reconcilierii, drept condiţie pentru validitatea sa, căinţa sinceră, împreună cu propunerea fermă de corectare şi de a nu repeta răul comis. Când s-ar prezenta un penitent care a fost victimă a răului altuia, va fi de grija duhovnicului să-l instruiască în privinţa drepturilor sale, precum şi cu privire la instrumentele juridice concrete la care să recurgă pentru a denunţa faptul în forul civil şi/sau ecleziastic şi a invoca justiţie.

Orice acţiune politică sau iniţiativă legislativă menită să „forţeze” inviolabilitatea sigiliului sacramental ar constitui o ofensă inacceptabilă faţă de libertas Ecclesiae, care nu primeşte propria legitimare de la fiecare stat, ci de la Dumnezeu; de asemenea ar constitui o încălcare a libertăţii religioase, care din punct de vedere juridic este la baza oricărei alte libertăţi, inclusiv libertatea de conştiinţă a fiecărui cetăţean, fie penitent fie duhovnic. A încălca sigiliul ar echivala cu a încălca pe săracul care este în păcătos.

2. Forul intern extra-sacramental şi direcţiunea spirituală

Aparţine de domeniul juridico-moral al forului intern şi aşa-numitul „for intern extra-sacramental”, tot ocult, dar extern sacramentului Pocăinţei. Şi în el Biserica exercită propria misiune şi putere mântuitoare: nu iertând păcatele, ci acordând haruri, rupând legături juridice (ca de exemplu cenzurile) şi ocupându-se de tot ceea ce se referă la sfinţirea sufletelor şi, de aceea, la sfera proprie, intimă şi personală a fiecărui credincios.

Aparţine forului intern extra-sacramental în mod deosebit direcţiunea spirituală, în care fiecare credincios încredinţează propriul drum de convertire şi de sfinţire unui anumit preot, consacrat/ă sau laic/ă.

Preotul exercită această slujire în virtutea misiunii pe care o are de a-l reprezenta pe Cristos, conferită lui de sacramentul Preoţiei şi care trebuie exercitată în comuniunea ierarhică a Bisericii, prin intermediul aşa-numitelor tria munera: misiunea de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce. Laicii în virtutea preoţiei ministeriale şi a darului Duhului Sfânt.

În direcţiunea spirituală, credinciosul deschide liber secretul propriei conştiinţe directorului/însoţitorului spiritual, pentru a fi orientat şi susţinut în ascultarea şi în împlinirea voinţei lui Dumnezeu.

De aceea, şi acest domeniu cere un anumit secret ad extra, înnăscut în conţinutul colocviilor spirituale şi care derivă din dreptul fiecărei persoane la respectarea propriei intimităţi (cf. can. 220 CIC). Deşi în mod numai „analog” cu ceea ce se întâmplă în sacramentul spovezii, directorul spiritual este pus în favoarea conştiinţei fiecărui credincios în virtutea raportului său „special” cu Cristos, care îi derivă din sfinţenia vieţii şi – dacă este cleric – din însăşi Preoţia sacră primită.

Ca mărturie a secretului special recunoscut direcţiunii spirituale să se ia în considerare interdicţia, stabilită de drept, de a cere nu numai părerea duhovnicului, ci şi pe cea a directorului spiritual, cu ocazia admiterii la ordinele sacre sau, viceversa, pentru demiterea din seminar a candidaţilor la preoţie (cf. can. 240 § 2 CIC; can. 339 § 2 CCEO). În acelaşi mod, instrucţiunea Sanctorum Materdin 2007, referitoare la desfăşurarea investigaţiilor diecezane sau eparhiale în cauzele sfinţilor, interzice să se admită să depună mărturie nu numai duhovnicii, pentru tutelarea sigiliului sacramental, ci şi înşişi directorii spirituali ai slujitorului lui Dumnezeu, şi pentru tot ceea ce au aflat în forul conştiinţei, în afara spovezii sacramentale[9].

Acest secret necesar va fi cu atât mai „natural” pentru directorul spiritual, cu cât el va învăţa mai mult să recunoască şi să „se înduioşeze” în faţa misterului libertăţii credinciosului care, prin intermediul său, se adresează lui Cristos; directorul spiritual va trebui să conceapă propria misiune în însăşi propria viaţă în faţa lui Dumnezeu, în slujba gloriei sale, pentru binele persoanei, al Bisericii şi pentru mântuirea lumii întregi.

3. Secrete şi alte limite proprii ale comunicaţiei

De altă natură faţă de domeniul forului intern, sacramental şi extra-sacramental, sunt destăinuirile făcute sub sigiliul secretului, precum şi aşa-numitele „secrete profesionale”, pe care le posedă categorii speciale de persoane, atât în societatea civilă cât şi în comunitatea eclezială, în virtutea unei funcţii speciale desfăşurate de acestea pentru fiecare om sau pentru colectivitate.

Aceste secrete, în virtutea dreptului natural, trebuie păstrate mereu, „în afară de cazurile excepţionale – afirmă Catehismul Bisericii Catolice la nr. 2491 –, în care păstrarea secretului ar produce celui care le încredinţează, celui care le primeşte, sau unei terţe persoane, daune foarte grave şi care nu pot fi evitate decât prin divulgarea adevărului”.

Un caz deosebit de secret este cel al „secretului pontifical”, care obligă în virtutea jurământului legat de exercitarea de funcţii determinate în slujba Scaunului Apostolic. Dacă jurământul de secret obligă mereu coram Deo pe cel care l-a făcut, jurământul legat de „secretul pontifical” are ca ultima ratio binele public al Bisericii şi salus animarum. El presupune că acest bine şi înseşi exigenţele lui salus animarum, de aceea inclusiv folosirea informaţiilor care nu cad sub sigiliu, pot şi trebuie să fie interpretate corect numai de Scaunul Apostolic, în persoana Pontifului Roman, pe care Cristos Domnul l-a constituit şi l-a pus ca principiu vizibil şi fundament al unităţii credinţei şi al comuniunii întregii Biserici[10].

Cât priveşte celelalte domenii ale comunicaţiei, fie publice fie private, în toate formele şi expresiile sale, înţelepciunea Bisericii a indicat mereu drept criteriu fundamenta „regula de aur” rostită de Domnul şi prezentată în Evanghelia lui Luca: „Aşa cum vreţi ca oamenii să vă facă vouă, faceţi-le la fel!” (Lc 6,31). În acest mod, în comunicarea adevărului ca şi în tăcerea cu privire la el, când cel care îl cere n-ar avea dreptul de a-l cunoaşte, trebuie conformată mereu propria viaţă cu preceptul iubirii fraterne, având în faţa ochilor binele şi siguranţa celuilalt, respectarea vieţii private şi binele comun[11].

Ca obligaţie deosebită de comunicare a adevărului, dictată de caritatea fraternă, nu se poate să nu se citeze „corectarea fraternă”, în diferitele sale grade, învăţată de Domnul. Ea rămâne orizontul de referinţă, acolo unde este necesară şi după cum permit şi cer circumstanţele concrete: „Dacă fratele tău greşeşte împotriva ta, mergi şi mustră-l numai între patru ochi. Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău. Dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi pentru ca orice hotărâre să fie întemeiată pe declaraţia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să-i asculte nici pe ei, spune-l Bisericii” (Mt 18,15-17).

Într-un timp de comunicare ce transformă indivizii în masă, în care fiecare informaţie este „arsă” şi cu ea adesea, din păcate, şi parte a vieţii persoanelor, este necesar să re-învăţăm forţa cuvântului, puterea sa constructivă, dar şi potenţialul său distructiv; trebuie să veghem pentru ca sigiliul sacramental să nu fie încălcat niciodată de nimeni şi secretul necesar legat de exercitarea slujirii ecleziale să fie mereu păstrat cu gelozie, având ca unic orizont adevărul şi binele integral al persoanelor.

Să invocăm de la Duhul Sfânt, pentru toată Biserica, o iubire arzătoare faţă de adevăr în orice domeniu şi circumstanţă a vieţii; capacitatea de a-l păstra integral în vestirea Evangheliei la toată făptura, disponibilitatea la martiriu pentru a apăra inviolabilitatea sigiliului sacramental, precum şi prudenţa şi înţelepciunea necesare pentru a evita orice folosire instrumentală şi eronată a acelor informaţii proprii din viaţa privată, socială şi eclezială, care se pot transforma în ofensare a demnităţii persoanei şi a Adevărului însuşi, care este mereu Cristos, Domn şi Conducător al Bisericii.

În păzirea geloasă a sigiliului sacramental şi a discreţiei necesare legate de forul intern extra-sacramental şi de celelalte acte de slujire străluceşte o sinteză deosebită între dimensiunea petrină şi mariană în Biserică.

Cu Petru, mireasa lui Cristos păstrează, până la sfârşitul istoriei, slujirea instituţională a „puterii cheilor”; ca Maria Preasfântă, Biserica păstrează „toate aceste cuvinte în inima ei” (Lc 2,51b), ştiind că în ele se reverberează acea lumină care luminează pe orice om şi care, în spaţiul sacru dintre conştiinţa personală şi Dumnezeu, trebuie să fie ocrotită, apărată şi păstrată.

Suveranul Pontif Francisc, la data de 21 iunie 2019, a aprobat această Notă şi a poruncit să fie publicată.

Dat la Roma, din sediul Penitenţiariei Apostolice, 29 iunie, anul Domnului 2019, în solemnitatea sfinţilor apostoli Petru şi Paul.

Cardinal Mauro Piacenza 
Penitenţiar major

Monsenior Krysztof Nykiel 
Regent

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes (7 decembrie 1965), nr. 22.

[2] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Spe salvi (30 noiembrie 2007), nr. 22.

[3] Francisc, Discurs adresat participanţilor la cel de-al XXX-lea Curs despre Forul Intern organizat de Penitenţiaria Apostolică (29 martie 2019).

[4] Benedict al XVI-lea, Colocviu cu preoţii (10 iunie 2010).

[5] Cf. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Declaraţia Dominus Iesus cu privire la unicitatea şi universalitatea mântuitoare a lui Isus Cristos şi a Bisericii (6 august 2000).

[6] V. De Paolis – D. Cito, Le sanzioni nella Chiesa. Commento al Codice di Diritto Canonico. Libro VI, Città del Vaticano, Urbaniana University Press, 2000, pag. 345.

[7] Toma de Aquino, Summa Theologiae, Suppl., 11, 1, ad 2.

[8] Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică post-sinodală Reconciliatio et Paenitentia (2 decembrie 1984), nr. 31.

[9] Cf. Congregaţia Cauzelor Sfinţilor, Sanctorum Mater. Instrucţiunea pentru desfăşurarea investigaţiilor diecezane sau eparhiale în cauzele sfinţilor (17 mai 2007), art. 101, § 2.

[10] Cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium (21 noiembrie 1964), nr. 18.

[11] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2489.