De ce nu se schimbă omul, în sensul să devină mai bun de la o zi la alta, potrivit îndemnului Mântuitorului Iisus: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48)?
Vorbim despre o schimbare interioară, nu una de locație, de mobilier, de mașină, de anturaj, de job, de vestimentație..., care, în mod normal, ar trebui să fie expresia văzută a transfigurării lăuntrice.
Dacă cineva și-a renovat casa și a adus-o la nivelul unor standarde ridicate în materie de construcții, nu înseamnă că automat a devenit mai iubitor, mai milostiv, mai curat la suflet...
Motivul e simplu: schimbarea lăuntrică este sinonimă cu renunțarea la păcate, la plăcerile care ne omoară lent și sigur, dar pe care le adulăm și cu care ne mângâiem orgoliile și simțurile „bolnave”. Iar această renunțare e „dureroasă” și implică sinceritate față de sine și un efort duhovnicesc susținut.
Nu e atât de ușor să tăiem „cordonul ombilical” care ne leagă de „omul vechi” al păcatelor, prin care ne hrănim permanent sinele fals, un „eu” în care colcăie mai ales mărirea de sine și sentimentul denaturat că avem o viață „împlinită”.
Și asta, din cauză că păcatul este asociat cu plăcerea, cu sentimentul că trăim „din plin” viața, cu „bucuria” falsă care se stinge repede, fiind urmată de tristețe și de durere, iar mai târziu de îmbolnăvirea sufletului și a trupului.
Schimbarea e doar personală și începe cu o „adiere de vânt lin” (III Regi 19, 12), acolo unde este Domnul Iisus Hristos, care se arată inimilor noastre, „iar noi toți, privind slava Lui, cu fața descoperită, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Corinteni 3, 18).
Nu întâmplător s-a spus că viața în credință începe atunci când am simțit atingerea harului Sfântului Duh, care ne umple sufletul de o bucurie nepieritoare, singura în măsură să dea pe față cât de mincinoasă este plăcerea ce vine din păcate.
De aceea, în mod firesc, nu ar trebui să existe atâtea vise deșarte, deoarece lumea se schimbă doar în exterior și într-un mod aparent.
Pe primul plan ar trebui să fie lupta duhovnicească personală pentru a spori neîncetat în lucrarea binelui, împreună cu rugăciunea pentru întreaga lume și cu milostenia.
Dumnezeu nu ne oferă darurile Sale pe tavă, ci ne dă posibilități concrete pentru a dobândi virtuțile luptând. Sfinții Părinți vorbesc despre înlocuirea păcatelor cu virtuțile contrare lor, până ce binele redevine modul nostru firesc de a fi.
A tânji după Binele Absolut și a face bine aproapelui este trăsătura omului normal. Asta presupune însă o luptă permanentă, deoarece voința noastră este orientată mai mult spre dobândirea „binelui” care ne convine, ne avantajează, care ne aduce profit ori lauda celor din jur...
Trecând în alt „registru”, lumea nu se schimbă și datorită faptului că nici clasa politică nu dorește să se schimbe ceva, pentru a nu pierde multele privilegii dobândite cu de la sine putere. Vorba lui Tache Farfuridi, personaj din comedia de moravuri „O scrisoare pierdută”, a genialului I. L. Caragiale, care asudând de emoție „patriotică” își exprimă „ultimativ” propria opinie: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!”.
Ce bine ar fi dacă nu ne-am mai fura și nu ne-am mai minți unii pe alții, de la cei de sus până la cei de jos.
Înainte de toate pentru că Dumnezeu nu se lasă mințit și nu poate fi înșelat de niciun „șmecher” din această lume. Apoi, pentru că răul nu poate merge niciodată până la capăt și într-un final va fi tăiat de la rădăcină.
Dar mai ales pentru că orice sentiment negativ, gând necuviincios ori faptă rea ne marchează pe toți. De aceea, niciunul dintre noi nu va fi trecut cu vederea, ci toți deopotrivă vom da socoteală pentru orice cuvânt rostit.
Și dacă suntem indiferenți față de noi înșine, să avem măcar milă față de alții, să ne străduim să trăim frumos, gândindu-ne că cei de lângă noi au nevoie de împlinirea noastră la fel de mult ca și noi (Constantin Noica, „Carte de înţelepciune. Îndrumător pentru tineri”, 1993).
Atunci când aproape tot ce am realizat în viață stă sub semnul minciunii și al spiritului „descurcăreț”, când toate reușitele noastre, de la examenul de capacitate și până la doctorat, apoi accederea în diferite funcții și posturi... au mirosul incompetenței și a imoralității, când însăși viața a devenit, „grație” mass-mediei, un „brand” răsuflat, vine și timpul când noi înșine devenim o „mare minciună” și un „show” mediatic de prost gust.
Atunci e mult mai greu să schimbi ceva în interior, când te-ai închis la propriu în „carnea materiei”, iar conștiința ai transformat-o în „mortar”, ca să țină cărămizile unui „edificiu” ce stă să se prăbușească oricând și să fie înghițit de țărână.
Cel mai mare eroism, pe care oricine îl poate asuma, este propria sfințire. Nu lozinci goale, strigate pe la televiziuni ori pe la colțuri de străzi, ci lepădarea de păcate, de aici începe adevărata schimbare a oricărei societăți.
Din nefericire, pentru omul „modern” căzut în hăul întunecat al nepăsării, al aroganței, al neștiinței duhovnicești, al destrăbălării, doar cutremurul dramelor personale mai pot cât de cât sensibiliza și deschide oarecum spre Adevăr o inimă împietrită de egoism, minciună și răutate.
Sorin Lungu
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius