Injosirea de sine se întâlneşte în multe boli psihice, mai ales în depresii şi în melancolie. Multe dintre dificultăţile relaţionale prezente în majoritatea nevrozelor sunt legate de ea.
Mulţi Părinţi spun că, paradoxal, înjosirea de sine izvorăşte din iubirea de sine pătimaşă şi rea. Pentru că omul nu fiinţează cu adevărat decât în Dumnezeu - ca unul care este după chipul Lui şi menit prin fire să urce la asemănarea cu El -, de se iubeşte pe sine fără de Dumnezeu, prin iubire pătimaşă de sine, nu se va iubi cu adevărat pe sine, pentru că de fapt iubeşte în el pe un altul, care nu-i el cel adevărat, şi aşa urăşte ceea ce este după adevăr.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că iubirea pătimaşă de sine vine din necunoaşterea lui Dumnezeu şi de sine. Omul se iubeşte rău pe sine pentru că se vede în chip strâmb, fantom itic, amăgitor. Şi cel mai adesea de aceea se simte om de nimic şi lipsit de orice valoare, pentru că se raportează la o amăgitoare închipuire de sine.
Cuvenita preţuire de sine o află omul recâştigându-şi adevărata cunoaştere de sine, înţelegând legătura profundă şi intimă a fiinţei sale cu Dumnezeu, potrivit obârşiei şi ţelului ei, legătură care există în însăşi firea sa de om, dar care-i rămâne la început neştiută.
Dar numai a se cunoaşte cum este nu-i de ajuns. Numai prin schimbarea iubirii pătimaşe în iubire sfântă se întoarce omul la adevărata iubire de sine, căreia înjosirea de sine îi e meteahnă şi lipsă.
Iubirea virtuoasă de sine, pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul o numeşte „buna iubire de sine”, e unul dintre chipurile iubirii. Căci iubirea e mai întâi iubire de Dumnezeu şi apoi iubire de aproapele, pe care omul trebuie să-l iubească ca pe sine însuşi, după cum porunceşte Domnul: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi! (Mt. 22, 39; Mc. 12, 31; Lc. 10, 27). Şi aşa, în iubirea celuilalt e cuprinsă şi iubirea de sine potrivit virtuţii, de care adesea chiar creştinii uită sau o leapădă ca pe ceva rău, de teamă să nu fie luată drept iubire egoistă de sine. Dar iubirea virtuoasă de sine n-are nimic de-a face cu iubirea pătimaşă de sine, care e maica tuturor patimilor, ci chiar i se împotriveşte.
Pentru că în vreme ce iubirea de sine ca patimă înseamnă iubire de sine după trup, de dragul propriei persoane, fără de Dumnezeu, iubirea de sine cea duhovnicească e iubire de sine în Dumnezeu şi de dragul lui Dumnezeu, drept ceea ce suntem cu adevărat în chip actual, adică persoană creată după chipul lui Dumnezeu, şi drept ceea ce suntem chemaţi să fim: persoană asemenea lui Dumnezeu, fii prin înfiere şi dumnezei prin har. Inseamnă aşadar a te iubi pe tine însuţi din pricina desăvârşitei şi neasemănatei iubiri pe care Dumnezeu o are pentru persoana noastră, unică, irepetabilă, de neînlocuit, cu o valoare absolută, inalienabilă şi veşnică în ochii lui Dumnezeu.
Iubirea duhovnicească de sine sau filautia virtuoasă se arată aici următoare poruncii celei dintâi, aceea de a-L iubi pe Dumnezeu, pentru că a te iubi pe tine în chip duhovnicesc înseamnă a te iubi în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu.
Iubirea de Dumnezeu si iubirea virtuoasă de sine nici nu pot fi despărţite; pentru că, de se iubeşte omul pe sine ca pe cel este după chipul lui Dumnezeu şi iubit de El, fireşte că-L va iubi pe Dumnezeu. Şi invers, după cum spune Sfântul Antonie cel Mare, „cel care-L iubeşte pe Dumnezeu se iubeşte pe sine”.
In vreme ce iubirea pătimaşă de sine e alipire a omului de propria-i persoană, de eul ferecat în sine, nestrăveziu şi întors de la Dumnezeu, lipsit în felul acesta de tot ce este cu adevărat şi viaţă adevărată, iubirea de sine, potrivit virtuţii, e dimpotrivă deschidere deplină către Dumnezeu, deplină transparenţă la harurile Sale. Şi în vreme ce iubirea rea de sine îl face pe om, după cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul, „iubitor de sine în chip vrăjmaş”, iubirea virtuoasă de sine îl face să se iubească cu adevărat, pentru ceea ce este cu adevărat în adâncul fiinţei sale, care-şi are în Dumnezeu temeiul, obârşia şi sfârşitul. în vreme ce patima filautiei îl înstrăinează pe om de sine însuşi, filautia cea după virtute îl face să se regăsească pe sine, în Dumnezeu, drept ceea ce este cu adevărat.
Şi tot aşa, în vreme ce iubirea pătimaşă de sine strică relaţiile cu semenii, prin felul rău de a fi şi a se purta cu ei, ducând până la ură, iubirea virtuoasă de sine deschide poarta iubirii de aproapele, iubit de-acum aşa cum se cuvine. Pentru că acela care se iubeşte cu adevărat pe sine, după adevărul fiinţei sale, în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, poate cu adevărat să-l iubească în chip duhovnicesc pe fratele său, fără nici un cuget pătimaş ori trupesc, ca persoană creată ca şi el după chipul lui Dumnezeu şi chemată, ca şi el, la asemănarea cu El; iubindu-l, aşadar, ca pe unul de o fire cu el, fiu, prin înfiere, al Aceluiaşi Tată şi frate al său în Hristos. După cum iarăşi spune Sfântul Antonie cel Mare: „Cine ştie să se iubească pe sine iubeşte şi pe ceilalţi.” Şi, invers, iubirea duhovnicească de sine presupune iubirea aproapelui; că, pentru a te iubi în chip sfânt pe tine, trebuie să-l iubeşti pe fratele tău, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Jean-Claude Larchet
Inconstientul spiritual, Editura Sophia
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius