Biografia zilei: Matei Alexandrescu

[altmariusliterar]

Matei Alexandrescu s-a născut la 30 aprilie 1906, Târgovişte. Fiu al Mariei şi al lui Constantin Alexandrescu, şef de gară, Alexandrescu a urmat şcoala la Câmpulung şi la Târgovişte, unde a absolvit în 1924 Liceul „Ienăchiţă Văcărescu”. Ca student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, va frecventa şedinţele Institutului de Literatură şi cenaclul lui Mihail Dragomirescu. Profesorul l-a remarcat şi, după licenţă (1931), l-a inclus în suita sa de asistenţi onorifici. În 1935 îşi pregătea doctoratul cu o teză despre umorul lui I.L. Caragiale. Şef de cabinet la prefectura judeţului Dâmboviţa, va trece apoi la Prefectura Poliţiei Capitalei, urcând treptele ierarhice până la gradul de comisar şi şef al serviciului Controlul străinilor (1932-1942). Va funcţiona apoi la Ministerul Propagandei Naţionale.

După epurarea din 1946, urmează pentru el o perioadă tulbure, de provizorat, când lucrează la Consiliul de Miniştri (1946-1947) şi la Adu­narea Deputaţilor (1946-1947). Din 1950, reprofilat în contabil, se va pierde în reţeaua unor întreprinderi şi instituţii mărunte. Când revine în viaţa literară, după 1967, optimismul său e intact; frecventează cenaclul „G. Călinescu” al Academiei Române şi se relansează ca poet şi publicist. Bărbatul frumos şi plin de vigoare, oscilând între tentaţiile senzualismului frust şi seducţiile mondenităţii, va sfârşi, după nouă ani de ţintuire la pat, fără a apuca să-şi vadă reeditată opera.

Alexandrescu încarnează, la dimensiuni medii, tipul de scriitor inter­belic. Debutul poetic din 1926 îi este patronat de Perpessicius, la „Universul literar”, al cărui colaborator intermitent rămâne până în 1946. Va publica în „Propilee literare”, „Bilete de papagal”, „Tribuna”, „Vremea”, „Azi”, „Facla”, „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Societatea de mâine”, „Pagini literare”, „Gândirea”, „Studio Teatrul Naţional”, „Duminica”, „Seara”, „Fapta”, „Săptămâna CFR” etc., iar după 1967, în „Luceafărul”, „Steaua”, „Tomis”, „Argeş”, „Orizont” etc.

Cu o regularitate bulversată de la o vreme de seismele istoriei, îşi alcătuieşte cărţile de poezie, publicând În insula unde-nfloreau coralii (1931), Leagăn de îngeri (1935), Jocul cuvintelor (1939), Vămile văzduhului (1942), Donna Sixtina (1970) şi volumul retrospectiv Catarg (1973). În 1944 face să apară antologia Ardealul cântat de poeţi. Mai puţin sistematic s-a manifestat vocaţia lui critică, al cărei resort l-a constituit uneori înclinaţia polemică.

Recenzii şi notiţe critice îi apăruseră în 1926 şi 1927 în „Propilee literare”, apoi sporadic în publi­caţiile târgoviştene „Lumea nouă”, „Vremea nouă” şi „Avân­tul Dâmboviţei”, dar profilul publicistului literar se defineşte abia la „Facla”, aflată sub direcţia lui Ion Vinea, unde între 1932 şi 1934 e prezent cu recenzii şi cronici literare, note şi articole, interviuri. A mai colaborat la „Dreptatea”, „Tribuna”, „Clopotul”, „Seara” (ziar în a cărui redacţie va intra în 1942), „Sfarmă-Piatră”, „Convorbiri literare” etc.

Revista „Litere”, apărută din octombrie 1933 până în aprilie 1935, este prima lui tentativă de a se afirma independent şi, poate, de a se impune ca un lider al generaţiei sale, pentru ca în ianuarie-aprilie 1936 să scoată revista „Îndreptar”, o compensaţie la eşecul publi­caţiei „Litere”; se încheie astfel scurta etapă „turbulentă” a lui Alexandrescu în viaţa literară. Contribuţiile critice, semnate şi cu pseudo­nimul Ion al Popii, indică o poziţie antilovinesciană, cu evidente simpatii pentru „Gândirea”. După două decenii de tăcere impusă, încearcă să se integreze într-un peisaj literar radical schimbat.

La sugestia lui Şerban Cioculescu şi a lui Perpessicius, reia interviurile inaugurate în 1932, căutând să găsească punţi de legătură, să reconstituie atmosfera vieţii literare interbelice. Cele mai multe dintre aceste dialoguri au apărut în revista „Ramuri”, fiind apoi adunate într-un volum de Confesiuni literare (1971).

Placheta În insula unde-nfloreau coralii se constituie ca un ecou al lecturilor modelatoare ale adolescenţei, trecute însă prin filtrul unor însuşiri care se vor dovedi constante: antiretorism, discreţie afectivă, atracţie pentru miniatural şi ingenuu. Variaţiuni pe motive simboliste (oraşul blestemat, ploile putrede, moartea, evadarea în spaţii exotice), versurile, descărnate şi voit pro­zaice, păstrează însă o paradoxală seninătate. Autorul nu construieşte de obicei eufonic, ci plastic, dramatizându-şi ade­sea viziunile: mecanica repetiţiei pare ostentativă până la ironie.

În volumul Leagăn de îngeri, poemele refac, în maniera pictorilor populari, imaginea icoanelor tradiţionale, artificiosul fiind cultivat cu intenţie. Graţiosul miniatural alternează cu metafora rară şi asociaţiile surprinzătoare. Centrată pe cuvânt, poetica lui Alexandrescu înclină spre o artă combinatorie; poezia nu e hazard şi gratuitate, ci relevare conştientă a virtuţilor magice ale cuvintelor.

Ciclul Descântece, din volumul Jocul cuvintelor, valorifică specia folclorică doar pe latura grotescului şi a vir­tuozităţii verbale, prilej de combinaţii frapante şi de acumulări imagistice din sfera demonicului. Superioare acestor poezii, care, fatal, întâlnesc concurenţa prestigioasă a lui Tudor Arghezi şi Ion Barbu, sunt creaţiile cu aspect baladesc sau descriptiv. Cu Vămile văzduhului, dominanta manieristă se etalează de­plin. Poezia stă acum sub semnul căutării cuvântului prin care himericul devine tangibil. Aluziv şi încifrat la suprafaţă, de ecou expresionist, distilat, discursul liric trezeşte, prin vibraţia lui de profunzime, rezonanţe grave.

În Donna Sixtina, fidel propriei înzestrări, poetul îşi adună o parte din sonetele compuse în anii de după război, dând preocupărilor vechi un spor de rigoare formală. E un joc elegant prin labirintul arabescului de imagini, cu voluptăţi şi, frecvent, cu umor subţire. Remarcabile simt alte câteva sonete ce translează în „vers subţire laminat” cuvinte neculceene şi aroma graiului vechi. Pentru Alexandrescu, „jocul cuvintelor” a fost o tentaţie permanentă, în urzeala lui găsind sensul major al poeziei. Incert a rămas profilul prozatorului, pentru că din romanul Venim la putere şi din volumul de nuvele La iubirea patrupedă, pe care le anunţase încă din 1935, n-a publicat decât fragmente. Visa să atingă echilibrul clasic al lui Liviu Rebreanu, romanul urmând să fie o frescă realistă a provinciei, făcută din perspectiva unui tânăr intelectual.

Opera
În insula unde-nfloreau coralii, Târgovişte, 1931;
Leagăn de îngeri, Bucureşti, 1935;
Jocul cuvintelor, Bucureşti, 1939;
Vămile văzduhului, Bucureşti, 1942;
Donna Sixtina, Bucureşti, 1970;
Confesiuni literare. Dialoguri, I, Bucureşti, 1971;
Catarg, prefaţă de Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1973.

Antologii
Ardealul cântat de poeţi, prefaţa editorului , Bucureşti, 1944.

Moare la 5 noiembrie 1979, Bucureşti

Sursa:
crispedia.ro
poezie.ro

Autor: Maria Dumitrache

«Şerpii’n amurg
din pumnii strânşi ai pomilor curg
picătură cu picătură
- unsuroasă băutură -
în căni de pământ fără fund.

Îmi păzesc stâncile mele de visuri cu cnutul,
cum îşi apără vitele copiii;
îmi sunt dragi, aşa, cu boturile’ntinse,
spre holdele cerului ninse…

Deasupra pământului
Pe pragul vântului -
Luna aşteaptă’n cămaşă
rupând norii pătimaşă.

Din ce parte va veni Dumnezeu
Când clopotele vor trage să moară?»
(Fragmente – Ant. de imagini din poezia nouă (1934))