Clădirea Muzeului De Young, construită în 2005 în Golden Gate Park de firma elvețiană „Herzog & de Meuron“ (faimoasă pentru asemenea proiecte precum Tate Modern din Londra, Stadionul Național din Beijing sau ElbenPhilharmonie din Hamburg), este una dintre minunile arhitecturale recente ale San Francisco-ului. Aparent un ansamblu de pavilioane separate menite să găzduiască colecții disjuncte – de artă americană, africană și oceanică – aparținând Muzeului de Arte Frumoase, structura este mult mai unitară decât pare la prima vedere. Modernismul plin de asimetrii definit de Herzog și de Meuron este cumva departe atât de neoclasicismul de maximă simplitate al lui Mies van der Rohe cât și de barocul plin de volute biomorfice al lui Frank Gehry. Regăsești aici multe dintre acele elemente tipice pe care le asociem cu un edificiu muzeal: porticul de acces, curtea interioară, scări monumentale, un turn. Ele sunt însă modificate în mod radical. Un turn trapezoidal, răsucit domină ansamblul și este prevăzut cu o platformă de pe care ai o privire spre întregul golf care definește orașul. Scara monumentală, lipsită de balustrade, care permite accesul la „piano nobile“, unde sunt galeriile principale, a fost amplasată nu în prelungirea intrării, ci perpendicular pe aceasta. În patria automobilului, majoritatea vizitatorilor intră în muzeu prin subsolul atașat de garaj. Pedeștrii pătrund printr-o curte îngustă și înaltă aflată în prelungirea potecilor din parc. Pereții exteriori sunt îmbrăcați într-o „piele“ neregulată, plină de asperități, din cupru oxidabil, care reflectă altfel lumina în diferite momente ale zilei și care în timp va deveni verde, „adaptându-se“ la mediu. O altă dovadă a dorinței arhitecților de a integra clădirea în peisajul înconjurător – semn distinctiv ale crezului lor artistic – este o panglică de geamuri uriașe, aflate la parter, ce reflectă verdele parcului, îngăduind în același timp un nivel neobișnuit de comunicare între „afară“ și „înăuntru“. Vizitatorii muzeului au acces vizual spre parc și clădirea Academiei de Științe a Californiei, operă remarcabilă a arhitectului italian Renzo Piano. În același timp, curioșii aflați în spațiul liber pot să arunce o privire spre operele de artă din muzeu… Generoasele spații rezervate expozițiilor temporare găzduiesc, la început de 2019, două manifestări de interes și dimensiuni diferite, dedicate artei franceze de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea.
O expoziție Gauguin a adus, pentru prima oară la San Francisco, câteva zeci de lucrări provenind de la „Ny Carlsberg Glyptotek“ din Copenhaga. În loc să numească manifestarea simplu și direct un împrumut de lucrări dintr-o relativ importantă colecție europeană, organizatorii au simțit nevoia să-i dea un titlu incitant – „Gauguin: o călătorie spirituală“ – fără prea mare legătură cu realitatea din galerii. Foarte puține dintre lucrările expuse pot fi catalogate drept explorări ale unor alternative spirituale, și doar câteva – „Tahitiană cu floare“, „Femei întinse“ („Spirit rău amuzându-se“) – pot fi asociate cu perioada petrecută de Paul Gauguin în Tahiti și Insulele Marchize în anii 1890. De altfel, nu este deloc sigur că un artist marcat de influențe eclectice – de la reliefuri egiptene la presupusa sa ascendență incașă – a fost cu adevărat ancorat în cultura insulelor din Pacific, deja profund alterată, la sfârșitul secolului al XIX-lea, de misionarismul creștin. Fascinația lui Gauguin pentru totemuri și spirite polineziene este legată mai degrabă de un spirit sincretic și superstiții de suprafață decât de profunde fervori religioase. Așa cum a demonstrat o magnifică expoziție relativ recentă – „Gauguin, artist și alchimist“ – de la Art Institute din Chicago, acest creator autodidact a fost mult mai interesat de „inventarea“ unui nou limbaj artistic decât de purificări mistice.
Lucrările expuse au ajuns în „Ny Carlsberg Glyptotek“ din moștenirea lui Mette Gad, soția pictorului, care s-a reîntors definitiv în Danemarca natală atunci când Gauguin și-a abandonat familia pentru lumea exotică din sudul Pacificului. Majoritatea exponatelor datează deci din perioada începuturilor când, influențat de impresioniști și îndeosebi de Pissarro, funcționarul de 40 de ani învață să se uite cu alți ochi la natură. Pânze precum „Vas cu pânze în lumina lunii“ sau „Grădină în zăpadă“ sunt interesante pentru a înțelege evoluția artistică a lui Gauguin, dar ele vorbesc prea puțin despre drumul său spiritual. Datând din timpul perioadei petrecute în Bretagne, „Peisaj cu femei bretone“ (1888) sau „Fată bretonă“ (1889) vădesc o distanțare destul de clară în raport cu reprezentările predominant realiste ale formelor și culorilor din vremea artistului, demonstrând încă o dată că, pentru Gauguin, „revoluția“ post-impresionistă a început mult înainte de plecarea artistului în Tahiti.
Ceea ce este remarcabil în expoziția de la San Francisco este că-ți permite să vezi arta lui Gauguin (uleiuri dar și grafică sau ceramică) nu doar în contextul obișnuit al artei europene în care s-a format, dar și alături de obiecte de artă decorativă din secolul al XIX-lea – o provă de canoe, un fragment al unui fronton de casă – aflate în colecția permanentă a muzeului și provenind din insulele Pacificului de Sud. Este o șansă suplimentară pentru privitor să înțeleagă mai bine care este raportul dinte real și imaginar în opera târzie a artistului francez.
Dacă expoziția Gauguin este o manifestare mai degrabă mediocră, „Monet: anii târzii“ a fost o revelație, în special pentru acei vizitatori nefamiliarizați cu explozia de creativitate din ultimii ani de viață ai acestui artist longeviv. Monet face parte din rândul acelor creatori, puțini la număr – de la Tițian și El Greco la Degas, Rodin sau Picasso – care, la capătul unor cariere îndelungate, au continuat să caute drumuri noi în loc să rămână închistați în formule de succes.
Pictorul și-a petrecut ultimele decenii de viață – din 1883 până în 1926 – în Normandia, la Giverny, transformând o proprietate modestă într-un spațiu miraculos unde se dedică grădinăritului și studiază în voie fenomene naturale. Cu vechea sa pasiune pentru serii de lucrări, își plasează șevaletul într-un loc preferat și pictează zeci de variante ale aceluiași peisaj în diferite momente ale zilei. Pictează lacul cu nuferi, podul japonez acoperit de glicină, poteca printre copacii care duc spre casă, răsadurile de trandafiri, o salcie izolată. Privite de aproape, picturi care par repetitive, dezvăluie o nemaipomenită varietate de nuanțe coloristice și de trăsături de penel. Sunt unele tablouri la care lucrează luni și ani. Pe măsură ce timpul trece, desenele sunt din ce în ce mai simplificate, asocierile de culoare tot mai îndrăznețe. Ultima sală a expoziției de la San Francisco include patru variante alăturate ale unui peisaj intitulat Casa artistului văzută din grădina de trandafiri (1922-1924). Trei dintre tablouri sunt explozii de roz și roșu; al patrulea reprezintă o altă lume în nuanțe de albastru. Nu mai este vorba de o reprezentare a figurativului ci de lucrări aproape abstracte. Distanța dintre picturile târzii ale lui Monet de la Giverny și opera lui Jackson Pollock este mult mai mică decât vrem să acceptăm.
Perioada acoperită de expoziția organizată în comun de Muzeul de Arte Frumoase din San Francisco și Muzeul Kimbell din Fort Worth (Texas) a fost una plină de încercări pentru Monet. Bolnav de cataractă, își pierde soția și fiul. Continuă însă să lucreze cu obstinație, depășind toate suferințele. Rezultatul este o lume magică, poate mai plină de semne spirituale decât opera târzie a lui Paul Gauguin, aflată de multe ori sub semnul artificialului.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius